Emil Iliescu

Prins între două lumi


I

Lumina se strecura în fâşii albastre printre barăcile ce se întindeau de-a lungul banchizei de gheaţă. Erau barăcile în care locuiseră membrii primei expediţii antarctice, cea a lui Robert Scott, rămase acum în paragină. Aici totul rămăsese intact. Fonograful expediţiei, magazia cu alimentele conservate, echipamentul demodat de cercetare, deşi trecuseră de atunci peste două sute de ani. Totul era neatins sub apriga încleştare a frigului ce se aşternuse peste vechea tabără. Dincolo de barăcile solitare ca şi banchizele mari de gheaţă, se întindea azi baza Silver Flag, acolo unde viaţa se măsura în expediţiile care aduceau pe masa cercetătorilor mostre de floră sălbatică şi faună minusculă, fragmente de gheaţă preistorică, probe de apă. La orizont trona vârful muntelui Erebus. Pe colinele lui coloane de vapori ieşeau la răstimpuri din fisurile solului şi în contact cu aerul îngheţau imediat. Erau fumarolele, pe care cercetătorii le priveau mereu cu nostalgie, amintindu-le de stalagmitele de pe continentul pe care îl părăsiseră pentru a veni aici, în pustiul alb şi îngheţat în căutarea unor noi provocări.
Baza avea cinci cercetători: doi biologi, doi speologi de renume şi un geolog. Făceau cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităţilor seismice şi geomagnetice, de culegere a datelor privind interferenţele în radiocomunicaţii. Toţi erau americani. Al şaselea, doctorul expediţiei, era Chatham Manuku, un neo-zeelandez, care-şi făcuse studiile la Londra şi fusese cooptat în această expediţie graţie bunelor relaţii dintre Coroana Angliei şi americanii de peste Ocean. Chatham era recunoscut în toate bazele ce împânzeau azi Antarctica. Era un om de ştiinţă foarte bine pregătit profesional, dar în acelaşi timp un caracter modest şi integru. Statutul său de descendent din vechile triburi maori, nu era numai un titlu care i se acorda din complezenţă. Chatham era un bărbat cu o fizionomie dârză, aproape războinică, impresie pe care o degaja, atunci când îl cunoşteai pentru prima dată. I se încrustase pe obrazul arămiu toată zbaterea vânturilor îngheţate, pe care le lua în stăpânire, când colinda cu sania lui trasă de cei opt câini husky banchizele uriaşe de gheaţă. Avea o voinţă nemăsurată şi o dorinţă de a se lua de piept cu toate provocările pe care acest continent straniu le punea în faţa celor ce se încumetaseră să-i păşească solul. Se oprea uneori să admire măreţia muntelui Erebus, la poalele căruia se odihnea profilul singuratic al bazei lor de cercetare. Erebus fusese pentru el mereu o provocare. Nu se încumetase să-i escaladeze nici măcar micile pante, care suiau ca nişte vene şi artere de gheaţă solemne, ca şi tăcerea vastului continent. Ştia că acest uriaş de rocă îngheţată nu poate fi învins nicicum. De aceea doar se mulţumea să-l admire de la baza lui. Îşi amintea că citise undeva, în anii studenţiei, că Erebus era teritoriul prin care vechii greci îşi imaginau că trec sufletele morţilor. De aceea lui Chatham i se părea, ori de câte ori se afla la picioarele muntelui, că printre dunele albe se perindă şi azi sufletele tuturor celor ce veniseră aici în expediţii mânate de orgoliile nemăsurate ale ţărilor lor, cercetători care pieriseră sub muşcătura vremii nemiloase. El venise în această bază cu mulţi ani în urmă. Niciodată nu o părăsise şi spunea, mai în glumă, mai în serios, că aici vrea să îşi petreacă şi ultimele clipe, sub mirifica ninsoare şi încătuşat de mantia de ger, care nu ierta pe nimeni şi nimic. Când George, şeful expediţiei lor se îmbolnăvise grav, Chatham ştia că un blestem se abătuse asupra taberei. Intuiţia lui de descendent maori îi spunea că oamenii încălcaseră prea mult taina acelor întinderi. În ultimii ani între americani şi ruşi se declanşase o cursă nebunească. Aceea de a descoperi ce se ascunde în apele unui lac subteran, denumit de ruşi, ca primi descoperitori, lacul Kaliningrad. Sub calota de gheaţă, fusese descoperită o peşteră, formată din mai multe culoare. Ea era scăldată de apele unui lac, a cărui adâncime nu fusese stabilită încă. Scanările termoluminiscente realizate au indicat faptul că apa lacului are o temperatură de aproape 20 grade Celsius, ceea ce a dus la formarea unui microclimat în interiorul peşterii. Specialiştii chiar au prognozat că acolo există o atmosferă respirabilă, iar forajele efectuate de către ruşi şi americani, mai târziu, au relevat faptul ca în interiorul acestei peşteri trăiesc microorganisme vii şi că apa lacului este dulce, nu sărată, cum ar fi fost normal. Aduse la suprafaţă aceste probe s-au dezvoltat, ulterior, şi în laboratoarele supersofisticate ale Pentagonului. Coborârea în străfunduri fusese considerată de cei de la baza lor un succes epocal, aproape echivalentul primului pas pe lună. Dar, imediat după prima prospectare a apelor lacului, şeful expediţiei, George Russel, se îmbolnăvise. Starea lui febrilă, spasmele intermitente, senzaţiile emetice profunde, erau necunoscute pentru Chatham. El nu reuşise, în ciuda analizelor de laborator pe care i le făcuse acestuia, să depisteze cauza îmbolnăvirii, aşa că George fusese luat în State de către forţele armate, pentru a fi supus acolo unor analize mai amănunţite. Din păcate, primiseră vestea că acesta murise, dar nu căpătaseră nici o lămurire privind cauza îmbolnăvirii şi morţii acestuia. Aşa că cercetările de pe fundul peşterii nu încetaseră. Guvernul de acasă cerea mereu noi şi noi probe scoase din măruntaiele gheţarului.
Într-o zi, pe când Chatham îşi hrănea câinii în afara perimetrului bazei, Liam, unul dintre biologi, veni şi-l chemă la staţia de radio VHF, o staţie permanent funcţională, alimentată de la un panou solar. La aparat era generalul Randell, cel care răspundea de expediţie din partea Pentagonului.
- Chatham, mă auzi? Sunt multe interferenţe pe linie...ce naiba hârâie aşa...?
- Da, domnule general, vă aud. Greu, dar vă aud. Ce s-a întâmplat?
- Vreau să pleci imediat spre baza noastră din munţii Prince Albert. Îl avem acolo pe colonelul Graham Nigel, biologul. Este singur în bază şi se simte de câteva zile foarte rău. El crede că are probleme cu rinichii. Nu a urinat de două zile. Poate o piatră rebelă, blocată pe traiectul urinar. Trebuie să-i duci medicamentele necesare şi să îl aduci la Silver Flag. Noi nu putem, din păcate, trimite un elicopter în zonă, din cauza solului neprimitor. Dacă starea lui se va agrava, îl vom lua acasă. Iei un transportor pe şenile. Ai peste 30 de km până acolo...
- Ştiţi că nu sunt adeptul maşinăriilor complicate. Am mai multă siguranţă în câinii mei. Plec imediat şi cred că mă voi întoarce mâine.
- Faci, cum consideri că este mai bine. Iei cu tine şi un telefon prin satelit. Ca să ţinem legătura...Am încredere în tine. Ce face Colţ de stea?
- A crescut. Are deja zece ani. El este conducătorul saniei. Cu el în faţa celorlalţi câini nu mi-e frică de nimic.
- Bine, Chatham, vorbim după ce te întorci cu Graham.
Doctorul începuse să se pregătească de plecare. Câinii mâncaseră bine, aşa că nu ar fi fost o problemă pentru ei cei 30 de km pe drumurile îngheţate. Privea în jur şi simţea că nici unul dintre cercetători nu vedeau cu ochi buni plecarea lui cu câinii. Ar fi trebuit să se simtă bine aici, între oameni de ştiinţă, aşa cum era şi el. Dar americanii avuseseră parcă o anume reticenţă din prima clipă, când puseseră piciorul în baza aceasta, atunci când trebuiau să socializeze cu el. Poate de vină era descendenţa lui etnică, poate faptul că era un om al trecutului, nepreocupat de hi-tech şi de tot ceea ce însemna noutate în baza Silver Flag. Era singurul cercetător din zona antarctică care nu renunţase la deplasarea cu câini. Pentru el snowmobilele nu însemnau decât mult zgomot şi un dram în plus de poluare cu gaze, îmbogăţind efectul de seră, şi aşa pe zi ce trece mai agravant, gaura din stratul de ozon devenind o adevărată ameninţare ecologică şi pentru acest colţ uitat de lume.
Chatham nu putuse să se despartă de Colţ de stea, atunci când se hotărâse să vină pe continentul îngheţat. Pe atunci animalul avea doar trei luni, dar era atât de inteligent, încât a simţit din prima clipă că trebuie să se acomodeze împreună cu stăpânul său cu acest nou teritoriu, pe care-l vor explora de atunci câteva ore pe zi,ani şi ani. Apoi, când la insistenţele lui George, şeful bazei şi al expediţiei, el primise încă şapte câini husky de la baza americană Palmer, bucuria doctorului fusese nemărginită.
Părăsi baza când colegii lui se pregăteau să se culce. Era un fel de a spune că se pregăteau de visele nopţii, ei aflându-se acum în plin noiembrie al verii antarctice, care timp de şase luni le va lumina atât munca, cât şi somnul.
Colţ de stea parcă ar fi ştiut că îi aşteaptă un drum greu, dar nou, necunoscut lui. Se aşezase deja lângă hamul din faţă, aşteptând ca Chatham să i-l petreacă pe după trupul puternic, fremătând. Îl privea pe doctor cu ochii lui de un albastru nefiresc, parcă ar fi vrut să-l liniştească: „Să nu ai grijă, am să îi ţin în frâu pe năzdrăvanii ăştia mai mici din spatele meu. Eu hotărăsc ritmul cursei. Fii fără grijă!”. Ceilalţi câini erau mult mai tineri decât Colţ de stea. Cum simţiseră hamul deveniseră mai neastâmpăraţi, trăgeau haotic fiecare în partea lui, ca şi cum ar fi vrut să se împrăştie în cele patru zări albe, spulberate de tăişul gerului, care începuse să coboare de pe crestele lui Erebus. Colţ de stea îi ţinea însă sub puterea şi experienţa sa călite pe drumurile bătute cu stăpânul său. Încetul cu încetul vânzoleala câinilor se stinse. Aşteptau cu toţii fluieratul scurt al doctorului, semn că imensitatea albă le aparţinea şi se cerea să o cucerească cu pas hotărât şi calculat. Chatham făcu un semn cu mâna lui Ross, geologul, care ieşise să fumeze ultima ţigară înainte de culcare şi fluieră scurt. Colţ de stea se cabră asemenea unui cal nărăvaş, îşi înălţă capul în aerul dospit de ger şi amuşină cu nările-i lacome întinderea sălbatică, ca şi cum ar fi vrut să o provoace la o întrecere veche de mii de ani între animal şi natură. Sania începu să alunece uşor pe calota îngheţată şi, când trecu prin faţa muntelui Erebus, Chatham îşi scoase căciula cu urechi şi se aplecă, semn de respect în faţa acelui colos alb, care mereu i se părea un uriaş crescut din legendele neamului său de războinici. Parcurseseră aproape jumătate din distanţă, când începu să simtă în barba-i pufoasă ţepii neospitalieri ai primilor fulgi de zăpadă. Nu era un motiv de îngrijorare. Încă... Dar Chatham ştia că va trebui să îndemne câinii, pentru ca nu cumva ninsoarea să se înăsprească şi să le îngreuneze înaintarea. Ningea din ce în ce mai des. Omul şi câinii lui păreau, văzuţi de departe, umbre ce alunecau prin deşertul scânteietor. Dinspre partea de sud a insulei Ross începuse să bată un vânt, la început timid, apoi din ce în ce mai înverşunat. Chatham privi spre Colţ de stea şi câinele aflat întotdeauna într-o legătură simpatetică cu stăpânul său, îşi întoarse privirea spre el. Din înaltul saniei omul îi transmitea că nu are de ce să se teamă. Este o simplă ninsoare şi atât. Trecuseră ei prin clipe mai grele şi pline de deznădejde altădată. Dar privirea câinelui parcă ar fi vrut să-i spună, că atunci era mai tânăr, mult mai tânăr...şi ninsoarea parcă nu fusese atât de nemiloasă...şi vântul nu atât de hain...Chatham îşi puse ochelarii, care abia dacă mai puteau distinge drumul prin lentilele lor înceţoşate de valurile de fulgi. Ştia de-acum că exista riscul, ca din cauza vizibilităţii din ce în ce mai scăzute să se abată de la itinerariul cunoscut. Exista riscul ca peste câteva clipe să se afle pe un drum care ar fi însemnat sfârşitul. Vicolul lovea cu toată furia animalele ce abia dacă mai puteau învinge potopul de zăpadă spulberată din toate direcţiile. Trebuiau să se oprească. Nu exista altă soluţie. Încercă telefonul prin satelit pentru a lua legătura cu baza. Frecvenţa era aproape inexistentă. Aşa că renunţă. Coborâ din sanie şi începu să dezlege câinii, unul câte unul, mângâindu-i, îmbărbătându-i. În faţă nu se mai vedea nimic şi aproape că nu mai putea respira. Barba îi devenise un grup statuar, care ameninţa să se unească cu sprâncenele şi genele, devenite nişte lame ascuţite de gheaţă. Se strânse în îmbrăcămintea din piele de ren, dar simţea crivăţul, ca şi cum ar fi fost dezbrăcat, fără nimic pe el. Se ruga ca viscolul să nu dureze prea mult. Nu se ştie cât ar fi putut rezista. El, şi mai apoi, câinii. Realiză că nu-şi mai simţea picioarele, apoi nici mâinile. Îşi chemă câinii, pe nume, unul câte unul, lângă sanie. Colţ de stea însă refuza să se apropie. Chatham coborâ şi observă o tăietură destul de serioasă la laba piciorului drept, care lăsase în zăpada pură o dâră roşiatică, ca un asfinţit. Probabil că animalul se lovise într-un vârf de crevasă şi în ultima clipă cu experienţa sa ocolise capcana albă, fără însă să poată evita tăietura adâncă. Încercă să-l salte în sanie, dar nu-şi mai simţea mâinile deloc. Viscolul cânta pe mai multe voci şi doctorului i se păru că acesta niciodată nu fusese atât de năpraznic. Colonelul Graham îl putea aştepta în zadar. Nici nu ştia care era starea acestuia, dar spera ca într-o oră urgia de sus să se năruie şi să îşi poată continua drumul. Urcă din nou în sanie şi se înveli, protejându-şi mâinile, dar mănuşile îmblănite parcă nu-l mai puteau feri de dinţii aprigi ai viscolului. Simţi o moliciune care-i traversă trupul, ca un râu sprinţar primăvara pe potecile muntelui şi adormi. Nu mai auzea nimic. Decât glasul viscolului, care dintr-odată se transformase în şoapte. Se afla parcă în satul său, printre copiii care dăduseră năvală să ajungă primii la bărcile ce veneau din larg de la pescuit. Într-una din ele se afla şi tatăl său. Fugea pe nisipul ce-i frigea tălpile, obligându-l să alerge în zig-zag şi din ce în ce mai tare pentru a scăpa de biciul de foc al soarelui ce se risipise printre miile de firicele de nisip. Ajunsese la mal şi un val izbăvitor îi potoli usturimea tălpilor mici, învăţate cu colţurile tăioase ale scoicilor şi cu pietricelele sidefii. Barca tatălui său tocmai ajunsese la mal. Sări în ea şi începu să danseze printre trupurile colcăind ale peştilor, unii dintre ei încă vii. Bătea din palme şi râdea, privind spre tatăl său. Aveau mâncare pentru câteva zile. Privea spre ceilalţi copii, cum se bucurau la fel ca el în bărcile, care una câte una îşi odihneau trupurile obosite pe nisipul umed, foşnind sub carenele uşoare. Observă pe fundul bărcii cleştii unui crab uriaş. Îl rugase pe tatăl său să prindă unul, fiindcă voia să-şi facă din cleştii lui un colier, aşa cum văzuse la Luauaki, cel mai bun prieten al său. Atinse carapacea încă umedă a animalului, când deodată acesta îl apucă de degetele mâinii stângi, forfecându-l dureros. Ţipă prin vis şi se trezi. Urgia albă se potolise, dar mâinile îl săgetau fantastic. Încercă să le mişte, dar nu putu. Se uită la ceas. Viscolul durase şapte ore. Abia atunci realiză că bunii lui câini se urcaseră în sanie lângă el şi îl acoperiseră, formând cu blana lor un scut viu. Altfel nu ar fi putut să reziste hipotermiei. Numai Colţ de stea lipsea. Chatham coborâ din sanie. Mâinile îl frigeau dureros, buricele degetelor având parcă mii de ace, ca un arici care vrea să se protejeze de un duşman nevăzut. Îl strigă disperat pe Colţ de stea, dar ecoul glasului i se pierdu printre banchizele albe şi triste, ca şi sufletul său. Începu să urle aproape, strigându-l mereu, până ce vocea i se înecă în lacrimi. Văzu o ridicătură de zăpadă şi inima începu să-i bată cu putere. Câinele fusese poate protejat de cazemata de zăpadă. Numai rana din laba piciorului drept îl îngrijora pe doctor. Scormoni cu tălpile îngheţate zăpada încă afânată şi dădu de trupul animalului său. Îngenunche lângă el, strigându-l pe nume. Câinele deschise ochii, dar Chatham citi în ei umbra morţii. Colţ de stea abia mai respira. Nările îi erau umede, iar laba piciorului drept devenise o cangrenă urât mirositoare. Luă trusa de prim ajutor, o desfăcu cu greutate şi încercă să cureţe rana, dar zăpada îngheţase sângele uscat şi Colţ de stea scoase un urlet nefiresc de deznădejde şi durere numai la simpla atingere. Îşi privea stăpânul, neputincios şi speriat, ca atunci când acesta îl cumpărase dintr-o piaţă de animale din Wellington şi îl botezase atât de frumos. Blana lui avea de pe atunci ceva din strălucirea gălbuie a unei stele, cu irizări de alb şi cenuşiu fantaste. Chatham simţea din privirea lui că animalul se va despărţi de el pentru totdeauna, dar nu putea suporta despărţirea asta. Prin baza Silver Flag trecuseră atâtea rânduri de cercetători, dar numai ei doi rămăseseră fideli muntelui Erebus şi gheţurilor nesfârşite. Chatham înlocuise rând pe rând ipocrizia unora cu ignoranţa altora, orgoliul nemăsurat cu minciuna. Singura fiinţă devotată îi rămăsese mereu Colţ de stea. Îşi amintea acum, lângă trupul aproape muribund al prietenului său fără grai, de teoriile creaţioniste, pe care strămoşii lui le puseseră la baza alcătuirii acestei lumi. Legende despre oameni puternici, vechii maorii ştiind că omul posedă acea forţă spirituală, fizică şi morală care-l face să întreprindă lucruri de domeniul fantasticului: să vâneze soarele de pe boltă, să coboare în lumea de dedesupt, cea a umbrelor, şi să se întoarcă de acolo iniţiat în taine nescrise, să pescuiască din apele clare ale oceanului chiar şi o insulă. Chatham ştia că, ori de câte ori acţionează asupra lumii ce-l înconjoară, omul o recrează, ca într-o renaştere perpetuuă. Şi că lumea înconjurătoare nu-l poate învinge nicicând definitiv. Aici, între ziua şi noaptea polară, Chatham ajunsese să conştientizeze faptul că strămoşii săi creaseră formula esoterică a naşterii lumii din cele două esenţe: Te Po, întunericul şi Te Ao, lumina. Tot aşa şi viaţa lor pe acest continent tăcut pendula între lumină şi întuneric, între bucurie şi durere, între Aurora australă şi chipul palid al soarelui aflat pe bolta costelivă în cele şase luni ale lungii zile polare. Ştia că trupul lui Colţ de stea se afla acum la marginile lumii acesteia, gata să părăsească lumina şi să pătrundă în întunericul etern. Trebuia să îi salveze într-un fel amintirea, abnegaţia cu care îl urmase peste tot, dârzenia în faţa stihiilor revărsate din ceruri. Şi, mai presus de toate, iubirea necondiţionată pe care animalul i-o purtase. Îşi simţea mâinile neputincioase, ca nişte cioturi îngheţate. Ritualul străvechi maori îi împinse mâna spre cuţitul lat, cu care despica întotdeauna trupul focii vânate. Colţ de stea îl privi pentru ultima dată, apoi ochii lui albaştri ca o mare calmă se îndreptară spre cuţitul vânătoresc, ca şi cum ar fi vrut să-i spună stăpânului său: “Numai aşa mă vei purta mereu în sufletul şi trupul tău. Numai aşa”. Lumina din ochii lui se răsfrânse în mii de boabe de rouă îngheţată, sticlind peste fruntariile vremii. Chatham despică cu lama lată stomacul câinelui său. Vârâ mâinile-i paralizate de degerături în sângele încă fierbinte şi şopti rugăciunea spiritului plecat în moarte. Simţea cum încetul cu încetul vârful degetelor respiră viaţă, cum parcă prin pielea lui aspră se împrăştie căldura sufletului câinelui său, cum o putere venită peste vremi şi spaţii îl împresoară. Avea acum control în membrele-i care prinseseră a se mişca. Tăie inima câinelui, o spintecă în două, dând-o perechii de câini înaintaşi, care-i vor ţine de acum înainte locul lui Colţ de stea. Apoi îi scoase plămânii, rinichii şi ficatul şi îşi hrăni ceilalţi câini. Fiecare purta în el acum o părticică din cel ce fusese câinele lui de nădejde şi cu siguranţă că vor înfrunta mai uşor tot ceea ce viaţa aici, în pustiul alb, le va pune în faţă. Aşternu trupul lui Colţ de stea într-o albie de zăpadă şi îl acoperi pentru totdeauna cu un strat gros de mantie albă. Luă unul din beţele de la schiurile din sanie şi-l înfipse la căpătâiul gropii, iar pe el anină hamul, în care trăsese până mai ieri animalul lui devotat. Pentru ca prin câmpiile albastre de dincolo să aibă sprijin şi să vadă poteca spre marele spirit...

II

Cum poţi trăi fără un prieten devotat? Este oare amintirea singurul lucru, cu ajutorul căruia, din când în când, la ceas tainic să-l regăseşti prin spuma vremurilor ce s-au prelins peste zilele şi nopţile tale, ca un val rătăcit şi stingher într-un ocean de spaime?
Chatham ştia că pierderea lui Colţ de stea rupsese din el adânc şi că niciodată, indiferent câţi câini ar mai fi avut, niciunul nu îi va putea lua locul. Cu acest gând, în două ore ajunse la baza de sub munţii Prince Albert. Colonelul Graham însă nu mai era în viaţă. Ultima clipă îl prinsese în faţa staţiei de înaltă frecvenţă, căutând să ia legătura radio cu cineva, de la care aştepta să-i vină salvarea. Chatham îl sună pe generalul Randell şi ceru instrucţiuni.
- D-le general, îmi pare rău, dar am ajuns prea târziu...! Colonelul Graham nu a mai putut rezista. Probabil, a făcut un blocaj renal...
- Ţi-am spus să pleci cu un transportor cu şenile, dar tu te-ai încăpăţânat şi ai ales câinii...
- Am fost prinşi în mijlocul unei furtuni de zăpadă! Nici cu transportorul nu puteam să răzbesc, până ce ninsoarea nu s-ar fi potolit...
- Poate ai fi reuşit...Oricum, faptul este consumat. Mă şi miram să mă fac înţeles de un neozeelandez ca tine, prins încă în magia strămoşilor lui...în ciuda faptului că ne aflăm în anul de graţie 2035...
Chatham făcu o pauză mare şi generalul crezu că s-a pierdut legătura.
- Alo, Chatham, mai eşti acolo?
- Da, răspunse acesta cu vocea sugrumată de durere. L-am pierdut pe Colţ de stea...
- Cum l-ai pierdut?
- Când a început viscolul, am vrut să-mi protejez câinii. I-am adunat în jurul saniei. Atunci am observat că el se rănise, probabil, într-un ciot de crevasă. A început să piardă mult sânge. Apoi din cauza frigului puternic eu am intrat în starea de uitare albă. Am adormit. Dacă nu erau câinii care să mă protejeze cu trupurile lor muream şi eu. Pe Colţ de stea l-am găsit acoperit de zăpadă şi cu o cangrenă urâtă la laba piciorului. Nu a mai trăit decât câteva clipe, ca şi cum m-ar fi aşteptat să fiu lângă el.
- Îmi pare rău...sincer îmi pare rău, Chatham...! Te rog să-l îngropi pe Graham, până ce noi vom reuşi să-l aducem acasă...Dacă o vom mai face vreodată...
Vocea generalului era plină de deznădejde şi Chatham simţea în inflexiunile ei că acesta îi ascundea ceva.
- S-a întâmplat ceva, simt asta! Vreau să fiţi sincer cu mine! D-le general, ne cunoaştem de atâţia ani de zile...
- Vezi, tu, Chatham, sunt lucruri pe care nici chiar eu nu ţi le pot spune, în ciuda afinităţilor ce ne leagă de atâta vreme. Un singur lucru îţi pot dezvălui. Omenirea se află în pragul unei extincţii universale. Am poluat în mod nejustificat nu numai teritoriul pe care noi trăim, ci şi pe cele unde am căutat noi resurse, cum este de exemplu Antarctica. Toate deşeurile de la staţiile ştiinţifice urmau să fie scoase în afara continentului pe vapoare. Dar noi le-am descărcat direct în ocean sau pe gheaţă, în ciuda protocolului de mediu pe care tot noi, ţările care avem baze în zonă, l-am semnat. Poluarea cu produse petroliere, cum a fost surgerea de ţiţei din 1989 şi o serie de poluanţi chimici au avut grave consecinţe asupra faunei şi climei. Dar cel mai mare pericol l-au avut gazele cu efect de seră, cu urmarea lor fatidică, efectul de încălzire globală, chiar şi în zonele polare. De aici, pericolul, care deja a făcut primele victime, al topirii accelerate a gheţarilor. Voi, acolo, în mijlocul gheţurilor aţi fost văduviţi ani buni de o informare corectă...sinceră...
- Ce vreţi să spuneţi?
- Chatham, în ultimul an, doi dintre cei mai mari gheţari ai Antarcticii s-au topit brusc, într-un timp curios de scurt. Este vorba despre uriaşul iceberg din Insulele Adelaide şi de icebergul cunoscut sub denumirea de B-15 A. Nişte coloşi de gheaţă, care au dizlocat cu ei o cantitate înfricoşătoare de apă. Dacă la începutul anilor 2000, nivelul Oceanului Antarctic creştea anual cu 3 mm, acum creşterea este 5 cm. O parte din coastele Noii Zeelande, din cele ale Australiei, insulele Falkland şi o parte din plajele Argentinei au fost înghiţite de ape...
- Nu se poate! Ceea ce îmi spuneţi, nu poate fi adevărat!
- Ba da! Lumea de acolo, atât cât s-a mai putut salva, s-a retras spre alte zone, spre nord. Se preconizează ca în maxim cincisprezece ani gheţarii din sud, precum şi cei de la Polul Nord, unde temperaturile au crescut constant cu câte 2 grade, se vor topi şi vor acoperi planeta de ape. Civilizaţia noastră va pieri...
- D-le general, ceea ce îmi spuneţi mă înfricoşează. Şi noi, aici, de ce nu am aflat asta...?!
- Am vrut să vă protejăm cercetările, să nu vă abatem atenţia de la ceea ce este pentru voi, ca oameni de ştiinţă, mai important, viaţa de sub calota glaciară a Antarcticii...Mai mult, sateliţii noştri au surprins imagini ale unor farfurii zburătoare hipersonice, care în mod regulat bombardează cu focoase laser marile banchize şi icebergurile ce alcătuiesc ţărmurile Antarcticii. O altă civilizaţie, mult mai evoluată decât noi, se pare, îşi pregăteşte debarcarea pe Terra, obligându-ne să ne retragem din calea apelor. Oricum, un singur lucru îţi mai pot spune şi asta fiindcă ţin foarte mult la tine ca om şi specialist. Să nu intri vreodată în peştera lacului Kaliningrad!
- De ce?
- Atât îţi pot spune! Restul este strict secret, cred că mă înţelegi! Acum fă-i o înmormântare decentă colonelului meu şi întoarce-te la bază. Am auzit că Ross şi Millner s-au îmbolnăvit şi ei...
- Ei au intrat mereu în peşteră...au luat probe de apă...ca şi George, fostul meu şef, care a murit...D-le general, ce se ascunde de fapt sub calota de gheaţă?
- Asta am vrea să ştim şi noi urmărind cercetările pe care colegii tăi le fac pe mostrele aduse din adânc...Fotografiile realizate de sateliţii NASA nu au putut penetra foarte mult în carnea de gheaţă a continentului...
- George...George Russel...Care a fost cauza morţii lui?
- Chatham, băiatule, doar ţi-am spus, sunt informaţii pe care nu ţi le pot dezvălui, oricâte clipe dragi ne leagă! Le voi duce cu mine în mormânt...Ai grijă la drumul de întoarcere şi mai vorbim!
Când doctorul a ajuns la Silver Flag, liniştea domnea peste întreaga bază. A intrat speriat în prima încăpere, cea în care îşi ţineau aparatura de intercomunicaţii. Era pustie, lucru nefiresc, atâta timp cât legăturile dintre bazele de pe continentul de gheaţă şi cele cu lumea exterioară erau unele deosebit de active. A trecut apoi în camera ce ţinea loc de salon, unde nu se afla decât Greg Paltron, geologul.
- Salut, Greg! Dar unde sunt ceilalţi? Au coborât în peşteră după probe?
- Nu. Ross şi Millner au aceleaşi simptome ca ale lui George. Eu şi Ray Sanders am hotărât să nu mai intrăm acolo, jos. Se întâmplă ceva şi nimeni nu vrea să ne dea niciun indiciu.
- Am vorbit cu Randell, dar mi-a spus că nu-mi poate spune prea multe.
- Nicio problemă. Eu am un prieten bun la Pentagon. Ne cunoaştem din anii facultăţii. O să încerc să iau legătura cu el prin Skyp. Vezi ce fac cei doi, deşi nu prea cred că o să-i poţi ajuta prea mult. Ross delirează de câteva ore, iar Millner refuză să vorbească cu noi.
Situaţia aceasta nu putea să mai continue. Dar în ciuda eforturilor lui Chatham de a lua legătura cu cei care le coordonau de pe continent activitatea, nimeni nu răspundea la apelurile lui. Peste două zile însă, primi pe telefonul prin satelit un video-mesaj. Era de la generalul Randell: “Chatham, îmi pare nespus de rău pentru ce se întâmplă acolo, la voi. Sunt lucruri care depăşesc puterea mea de decizie. Dar nu şi pe cea de om...Vreau să fiu sincer cu tine. Până la capăt! Aţi fost abandonaţi. În peşteră există un virus necunoscut, ca o autoprotecţie a lumii din adâncuri vis-à-vis de intruziunea noastră acolo. Sunteţi un posibil focar de contaminare pentru noi, cei de aici. Va trebui să vă acceptaţi soarta, în numele umanităţii, a celor de acasă. Pentru colegii tăi acest act este unul firesc. Ei toţi sunt militari, au semnat un jurământ. Dar tu, care eşti civil, nu ştiu cum vei suporta acest gând. Îmi pare rău, ai fost întotdeauna onest şi ataşat muncii tale. Şi idealurilor care ne-au animat să cucerim acel continent blestemat. Acesta este ultimul mesaj din lumea de aici. Domnul să vă aibă în pază!”.
Acum Chatham ştia că soarta lor era una legată numai de acel pustiu alb şi neprimitor. El nu avea acasă familie. Doar câţiva prieteni, care desigur că îl vor uita în scurt timp, şi care probabil se refugiaseră în Europa, acum, după topirea apocaliptică a icebergurilor. Sau poate nu mai apucaseră să o facă. Ross şi Millner muriseră peste câteva zile. Peste o altă săptămână Greg Paltron şi Ray Sanders îi urmaseră. Chatham, medicul care absolvise cu "Magna cum laudae" cea mai elitistă facultate de medicină din lume era neputincios în faţa acelui virus care urcase printre oameni ca un blestem ancestral. Rămăsese singur în bază. Avea alimente pentru trei ani, oceanul şi banchizele îi puteau oferi mijloacele de subzistenţă pentru un timp şi mai îndelungat. Dar dincolo, dincolo de banchizele uriaşe, el nu ştia dacă omul mai este stăpân pe Terra sau nu. Mijloacele de informare electronică se împuţinau pe zi ce trece, site-urile pe care el navigase mereu nu mai existau. Dar găsise pe masa de lucru a lui Millner un material, pe care acesta nu mai avusese timp să-l expedieze la Pentagon. Era un raport clasificat “top secret”, singura sursă care putea oferi informaţii despre lumea de sub calota îngheţată, unde el şi colegii lui coborâseră de atâtea ori pentru a preleva probe. În studiul descoperit de Chatham se specifica faptul că fuseseră înregistrate în zona de deasupra localizării lacului Kaliningrad mari variaţii de câmp magnetic terestru care, aprecia Millner, nu se pot explica decât fie prin existenţa în adâncuri a unei mari cantităţi de minereu de fier, fie a unor ruine. Probele aduse la Silver Flag şi analiza lor secvenţială în laborator erau dovezi că acolo, în acea peşteră misterioasă, există condiţii pentru unele forme de viaţă. Apoi urma o frază, care îl făcu pe Chatham să încremenească: “Există dovezi de floră şi faună, care ne îndreptăţesc să credem că în urmă cu câteva zeci de mii de ani, Antarctica era un continent înverzit, care a fost acoperit cu o platoşă groasă de gheaţă, probabil în urma unei schimbări bruşte a aliniamentului polilor tereştri, după ce Pământul a fost lovit de un meteorit. Este foarte posibil ca locuitorii de atunci ai Terrei, care ajunseseră la o civilizaţie foarte avansată, să fi descoperit această peşteră, ce prezenta condiţii favorabile de viaţă, şi să se fi retras pentru totdeauna în adâncurile ei. Este nevoie de sprijin logistic, uman şi militar pentru a putea coborâ spre miezul acestei locaţii, unde s-ar putea să întâlnim forme de viaţă evoluate”. Chatham rămăsese înmărmurit. Deci, intuiţia lui privind blestemul acelor locuri, reflectat în răspândirea acelui virus necunoscut, fusese una exactă. Lumea de sub adâncuri îşi apăra structurile într-un mod extrem de evoluat, ţinând cont de faptul că nici laboratoarele Terrei nu fuseseră capabile să descopere tulpina ucigaşă a acelui virus. Doctorul ştia că este condamnat să piară, aşa cum de altfel şi dorea, pe tărâmul acela insolit şi pustiu. Dar considera că este de datoria lui de om şi de savant să nu o facă până ce nu va şti ce anume se ascunde în peştera lacului Kaliningrad. Pregăti sania şi se hotărâ să ia cu el câinii cei mai experimentaţi, Leda şi Ranger. Peştera se afla la mică distanţă de baza lor. Îşi luă provizii pentru câteva zile. Barca pneumatică gonflabilă, lanternele cu laser, care se puteau autoîncărca de la temperatura epidermei celui care le folosea. Instrumente de observaţie de ultimă generaţie: dispozitivul vizual cu infraroşu, capabil să transmită celui care-l folosea toate datele legate de structura fizică şi psihică a obiectului vizat, reportodiscurile audio-vizuale, aplicate sub forma unor plasturi minusculi pe frunte, folosite pentru înregistrarea zgomotelor din natură, de care doctorul se folosise ori de câte ori plecase în cercetare pe banchize. Protejat şi de noaptea polară, care îşi întinsese aripile tăcute peste nemărginirea argintie a gheţurilor, porni într-o aventură, poate unică, dar dureros de tristă, întrucât ştia că nu va mai avea cui transmite secretele, pe care poate le va descoperi acolo, în străfunduri, contactul lui cu lumea civilizată fiind un capitol încheiat. Nici chiar ameninţarea contaminării cu acel virus sălbatic nu îl mai putea speria. Era singur, într-o lume pustie. Trebuia să-i afle taina, indiferent de consecinţe...indiferent de ceea ce va descoperi în peştera misterioasă...

III

Când tocmai se pregătea să înhame câinii, observă că Leda, care de obicei în astfel de situaţii era agitată şi cu o lumină vie în ochi, stătea culcată cu botul între labele din faţă. “Nu poate fi bolnavă”, se gândi Chatham. El ar fi ştiut asta, căci pentru el sănătatea câinilor săi, hrana lor, şi îngrijirea zilnică constituiau precepte de la care nu s-ar fi abătut pentru nimic în lume. Se apropie de ea şi o mângâie. Căţeaua nici măcar nu întoarse capul, ci numai îşi ridică spre el ochii ei adânci şi trişti. Încercă să o ridice de la pământ, dar când îşi vârâ mâna dreaptă sub burta ei, Chatham încremeni. Nu de spaimă, ci de fericire! Pipăi şase mameloane puternice, semn că Leda va deveni în curând mamă. I se păruse lui că în ultimul timp căţeaua era mai lacomă la mâncare decât de obicei, dar pentru el ăsta nu era decât un semn că era sănătoasă. O mângâie pe bot, ca o încurajare binevenită, şi abia atunci zări un licăr de lumină în privirea ei. Era fericită că stăpânul descoperise cauza stării ei de neputinţă şi a refuzului unei călătorii albe şi atât de dorită altădată. Animalul ştia că o va lăsa să aştepte în linişte clipa miraculoasă, când va aduce pe lume cele şase suflete pufoase şi mici. Chatham fluieră scurt şi ceilalţi câini veniră în faţa lui, parcă ar fi ştiut că stăpânul are de făcut o alegere grea. Îl mângâie pe Rock pe blana-i cenuşie şi îl înhămă lângă Ranger. Avea doi masculi puternici la sanie şi asta îl făcea să fie încrezător în expediţia pe care o pregătea. Şi care ar fi putut fi şi ultima plecată de la Silver Flag...
Îşi făcu un vaccin, care conţinea antidotul împotriva tuturor tulpinelor de virus cunoscute până atunci pe Terra, fără însă să spere prea mult în efectul său. Îl administrase şi celorlalţi cercetători de la bază, înainte să îşi înceapă expediţiile subterane, dar nu folosise la nimic. Porni spre peşteră, însoţit de primele stele, pe un cer care părea că se aplecase peste gândurile lui cu îngrijorare, aşa cum făcea şi bunica Waikati, atunci când îl pregătea de culcare. Peste puţină vreme Chatham simţi în nări mirosul specific intrării într-o grotă. Amestec de umezeală, miros de lichen putred, şoapte ale vântului ce îşi abandonase trupul prin culoarele întunecate. Lăsă câinii la intrarea în peşteră şi luă cu el numai barca gonflabilă şi instrumentarul folosit pe teren. Păşea calm, deşi simţea cum inima îi bate din ce în ce mai tare în piept. Se gândea la strămoşii lui, care se coborâseră şi ei în lumea de dincolo, cu multe mii de ani în urmă, pentru a se iniţia în tainele creaţiei, pentru a descoperi seminţele rodirii pământului din îmbrăţişarea luminii cu întunericul. Intrarea în peşteră era asemenea unui amfiteatru care cobora sub tavanul de calcar, unde apa şi timpul nemilos sculptaseră creaţii mirifice: scoici de un alb sclipitor, proeminenţe largi, desprinse din pereţi, ca şi cornele unor berbeci uriaşi, flori de piatră răsucite în petale albastru-verzui, stalactite ce coborau asemenea unor şerpi de apă. Se oprea din când în când şi cerceta cu atenţie solul, ca şi cum ar fi vrut să citească urme, străduindu-se să prindă zgomotele imperceptibile ce parcă suiau din străfunduri. Când ajunse la albia lacului Kaliningrad îşi pregăti barca. Cu mişcări calculate, încât se mira cum putea fi atât de echilibrat. Ştia la ce se va expune atunci când va atinge cu pagaia de aluminiu undele răscolite de trupul firav al bărcii. Simţea cum din aburii ce se încolăceau pe chipul calm al lacului se înalţă umbra contorsionată parcă a virusului ucigaş, care îi va pătrunde în pielea tăbăcită de geruri şi i se va înfăşura pe suflet, ca un ochi de ştreang, fără scăpare. Îşi potrivi pe faţă dispozitivul audio-vizual cu infraroşu, compact ca o cagulă militară. Privea fascinat tavanul, care începuse să se coloreze cu irizări de albastru şi argintiu, reflecţii ale chipului bătrân al lacului. Se oprea în răstimpuri, ca un cercetaş iscusit să asculte aerul foşnitor şi clipocitul undelor ce se spărgeau de pereţii laterali, înalţi ca ai unei catedrale. Simţii un curent ce venea dinspre latura din dreapta şi vâsli prudent. Ajunse lângă o gură de puţ de aerisire, prin care auzea cum şuieră curenţii care se străduiau să ajungă undeva la suprafaţa calotei îngheţate. Se mira de existenţa acestuia într-un astfel de loc şi îşi spuse că nu putea fi opera naturii în niciun caz. Se îndepărtă şi observă undeva spre partea de nord cum o lumină de un galben strălucitor devenea din ce în ce mai evidentă, aşa cum lumina dintr-un tunel creşte în intensitate, cu cât te apropii de ieşirea din el. Instinctul de conservare îi şopti să fie prudent. Lumina era din ce în ce mai puternică, iar curenţii de aer tot mai puri, ca şi cum ar fi fost filtraţi printr-o instalaţie de epurare a noxelor. Se apropie de peretele lateral şi ascultă preţ de câteva clipe, ca un vânător la pândă, aşa cum făcea când ieşea la vânătoare de foci pe banchiză. Se sprijinea cu mâna de peretele alunecos şi pe alocuri lipicios, ca şi trupul unui melc uriaş, şi avansa puţin câte puţin. Ajunse la un mal cu piatră verzuie, transparentă, încât puteai vedea cum în trupul lacului fuseseră sculptate mici excrescenţe de diferite forme. Trase barca pe mal şi stătu ghemuit la pământ câteva clipe. Faptul că acolo sub pământ putea respira în voie, fu primul gând care-l făcu să se gândească la faptul că aici sub calota de gheaţă poate exista viaţă, aşa cum specifica şi Millner în raportul său către Pentagon. Auzi frânturi de voci slabe, care încetul cu încetul se puteau defini mai compact. Se întinse pe burtă şi se târâ înspre locul, de unde i se părea că vine ecoul înfundat. “Nu, îşi spuse el, este o iluzie auditivă...nu pot fi voci omeneşti...Poate că nu mă mai pot concentra...Este un efect al adâncimii considerabile la care mă aflu...!”. Dar nu se înşela. Se auzeau acum distinct voci umane. Se apropie târâş şi mai mult de acel loc şi se opri înmărmurit. În faţa sa se căsca o prăpastie de câţiva metri pe fundul căreia se afla o sală cu aparate şi ecrane gigantice, un fel de cameră de comandă sofisticată. În faţa ecranelor erau doi bărbaţi. Îi putea auzi acum distinct şi îi putea şi înţelege, fiindcă vorbeau engleza.
- Am primit ultimele fotografii făcute de naveta noastră spaţială, spuse unul dintre ei, cu trăsături atletice. Totul indică o creştere a volumului de apă planetar peste cele mai optimiste previziuni ale noastre. Va trebui să intensificăm bombardarea banchizelor de coastă. Noaptea polară poate fi un scut bun în calea radarelor hominizilor. Când va veni şi Robin vom deschide ecranul-arhivă. Să vedem pe viu imaginile surprinse deasupra Atlanticului şi Pacificului.
- Am spus întotdeauna că anul 2050 va fi anul debarcării noastre pe Aquatica...îi răspunse cel de al doilea bărbat, mai scund, dar tot atât de bine echilibrat fizic. Este adevărat, am fost ajutaţi foarte mult şi de aceste fiinţe iraţionale, care mai populează acum pământul şi care prin acţiunile lor sinucigaşe şi-au semnat sentinţa extincţiei totale...
Chatham observă lângă pereţii laterali ai sălii trei bazine cu apă, aşa cum sunt turnurile de salvare de pe submarine, unde sunt recuperaţi scafandrii pentru a-i pregăti să treacă de la presiunea din adâncuri la presiunea de pe vas. Nu apucase să le examineze şi să le fotografieze, aşa cum făcuse de altfel cu toată acea încăpere, când dintr-un astfel de bazin ieşi un bărbat. Nu avea pe el niciun costum de scafandru, decât un combinezon dintr-un material fosforescent, asemănător înotătorilor, care uneori participă la curse de fond pe ocean. Doctorul îşi fixă dispozitivul cu infraroşu pe acesta. Observă că pielea cafenie de pe faţă i se usucă în mod instantaneu. Mai sesiză faptul că pomeţii îi erau un pic teşiţi spre zona nasului.
- Ah, Robin, bine ai venit. Tocmai discutam despre ultimele hărţi de pe Aquatica întocmite de naveta noastră. Vrei să vedem imaginile?
- De asta am şi venit. Hai, să-i dăm drumul!
Chatham rămăsese sclavul unui singur gând: cum ieşise acel bărbat dintr-o scufundare acvatică fără costum de protecţie, fără ochelari sau tub de oxigen? Montă dispozitivul vizual cu infraroşu ultraperformant pe nivelul “Search” şi îl îndreptă spre bărbat. Printr-un sistem audio, legat la un mic receptor ataşat urechii doctorului acesta putu auzi rezultatele scanării: “Fiinţă din ordinul primatelor. IQ de valoare peste indicele superior uman. Temperatura corpului: rece. Dinamica corpului adaptată pentru imersiune la adâncimi mari. Culoarea pielii: roşu-cafeniu, specifică peştilor abisali. Lucioasă şi rezistentă la variaţii mari de temperatură. Tipul de piele: caucazian, Fitzpatrick 3. Auzul foarte fin. Ochi fosforescenţi, adaptaţi şi la lumina naturală şi la cea din adâncuri. În spatele urechilor posedă o pereche de branhii, care îi ajută să înoate fără protecţie subacvatică. Posedă nişte scuturi electrice în membrele superioare şi posterioare, care le permit să descarce asupra unei potenţiale ameninţări încărcături de peste 500 de volţi. Vorbesc întotdeauna limba teritoriului pe care se află. Acum, fiind poziţionaţi deasupra unor baze americane, vorbesc engleza. Pot oricând printr-un sistem de scanare-traducere înmagazinat în emisfera stângă cerebrală să folosească orice limbă existentă pe Pământ. Denumirea speciei: oameni-amfibie. Reprezintă veriga de legătură care lipseşte în filogenia omului".
Toate aceste informaţii îl bulversaseră pe Chataham. Privea cum pe un ecran imens apăruse harta Terrei, dar ca titlu central apărea ca titulatură “Aquatica”. Vedea cum fascicule luminoase roşii şi albastre, ce plecau dinspre Antarctica, se îndreptau spre ţările nordice şi spre Canada. A realizat că atunci când oamenii- amfibie vor cuceri definitiv pământul, când topirea gheţarilor va duce la dispariţia sub ape a unor întregi continente, planeta se va numi “Aquatica” şi nu se mira de ce. Asculta fascinat dialogul bărbaţilor aflaţi în sala cu maşinării necunoscute lui.
- Peste cinci-zece ani, populaţia Africii, Asiei şi a Europei, se va retrage treptat spre Regatul Unit al Marii Britanii şi spre ţările Scandinave. Populaţia Americii de sud, Centrale şi americanii vor migra spre ţinuturile nordice canadiene. Omenirea va intra în criză alimentară. Se va acumula pe un spaţiu relativ mic un număr impresionant de locuitori pe metru pătrat. Imaginaţi-vă, un conglomerat de limbi, culturi, religii, obiceiuri, diferite şi antagonice. Un alt turn Babel. Conflictual, supus vicisitudinilor vremii şi lipsei de hrană. Va urma o cursă furibundă pentru cele câteva puţuri de petrol rămase pe platformele din Marea Nordului şi pentru gazoductul transsiberian. Va fi un război total între europeni şi americani, care-i va decima treptat, aşa încât în 2050, când Aquatica se va întinde pe toată planeta, nu vom mai întâmpina dificultăţi de a o popula cu civilizaţia noastră, aflată acum sub ape.
Chatham nu mai putea suporta să asculte predicţiile apocaliptice legate de planeta sa. Se retrase până la barcă şi refăcu drumul spre ieşirea din peşteră. Găsi câinii neliniştiţi, adulmecând cu boturile spre luna plină, care se topea pe după umerii de gheaţă ai lui Erebus. Simţii o trepidaţie puternică a scoarţei îngheţate. Se culcă la pământ, atent la orice zgomot. Trepidaţia se amplifica. Ai fi zis că pântecele gheţarului fierbe şi stă să dea în clocot. Auzi un uruit puternic şi zări la circa 100 de metri cum se deschide o trapă în pustiul alb. Profilul unei farfurii zburătoare se înălţă din abisul trapei şi se pierdu la câteva secunde în atmosfera împietrită a nopţii australe. “Farfuriile hipersonice, despre care vorbea Randell, gândi mecanic Chatham. Un nou asalt cu proiectile cu laser asupra icebergurilor. Omenirea a trăit ani de zile cu himera obiectelor zburătoare neidentificate. Marte, Jupiter, Saturn erau locaţiile pe care omenirea le vedea ca baze de plecare ale acelor misterioase nave, care au îmbogăţit imaginaţia fiecăruia. Dar cu toţii s-au înşelat. Obiectele vin din acest adânc pustietor şi au o misiune precisă: distrugerea planetei şi a speciei umane”.
Se îndreptă spre bază deznădăjduit, cu inima sfârtecată de o tristeţe de sfârşit de lume. În noaptea aceea, şi în cele care urmaseră, dormise doar câteva ore. Se visa mereu înotând în lacul misterios şi lovindu-se uneori de trupuri de oameni-amfibie, care-l priveau cu ochii lor fosforescenţi, ca şi cum i-ar fi spus: “Puţin, încă puţin şi veţi deveni o amintire!”. Încercase să ia legătura cu Cartierul General al Expediţiilor Antarctice din Pentagon, pentru a-i alerta asupra acestei ameninţări din adâncuri. Dar îi era imposibil să prindă vreo legătură. Ştia acum că cercetătorii din bază fuseseră consideraţi întotdeauna doar nişte cobai, simple unelte de laborator. Dacă informarea lor acolo, în pustiul alb, ar fi fost una corectă, fără cenzurările electronice atât de binecunoscute ale Pentagonului şi ale Agenţiei Naţionale de Securitate, poate azi, omenirea ar fi putut porni un atac împotriva civilizaţiei ce se năştea în subteran atât de ameninţătoare. Cercetătorii din bază luaseră doar probe de sol, gheaţă şi apă, dar nu încercaseră niciodată să cutreiere oglinda lacului, ca să descopere acel centru de comandă. Oricum, virusul îi atacase de la primele cercetări, ca un scut biologic, cu care oamenii-amfibie voiau să-şi păstreze identitatea nevoalată.
Trecuse un an de la coborârea lui pe fundul peşterii. Paradoxal, virusul nu îl atacase. Mereu se gândea la asta şi nu găsea un răspuns: ”Poate fiindcă nu am avut un contact direct al pielii cu apa. Am purtat tot timpul perechea de mănuşi de protecţie subacvatică. Dar poate că nu apa a fost germenele acelui virus necunoscut, ci atmosfera din peşteră! Da, asta a fost cu siguranţă! Eu, fiindcă am respirat tot timpul prin cartuşul filtrant al dispozitivului cu infraroşu, neinhalând direct aerul de sub gheţar, nu am fost expus la virus”. Dar aceste amănunte contau acum atât de puţin. Îi rămăseseră doar pustiul alb de cutreierat în căutare de surse viitoare de hrană şi câinii lui dragi.
Leda dăduse între timp viaţă la şase căţei sănătoşi. Unul dintre ei, primul fătat şi cel mai puternic, se ataşase atât de mult de Chatham, încât în fiecare dimineaţă îl aştepta la uşă, ca şi cum ar fi vrut să fie primul care să-i ureze o zi bună. Chatham îşi aduse aminte că Leda fătase foarte greu şi că primul pui care văzuse aurora australă, fusese acest pui viguros, cu irizări de galben şi alb, pictat cu cenuşiu şi pe care îl botezase tot Colţ de stea. Nu ştia pe atunci dacă animalul va mai însemna pentru el, ceea ce însemnase primul lui câine, cu care coborâse într-o noapte polară de la bordul unui avion, punând pentru prima oară piciorul pe acest tărâm. A vrut iniţial să apere puii de nopţile nemilos de reci, dar ori de câte ori îi adăpostea în holul mare al bazei, Leda râcâia la uşă, până ce el i-o deschidea. Apoi ea îi lua unul câte unul, târându-i de ceafă afară, ca să se obişnuiască de mici cu nopţile, care vor aluneca peste trupurile lor de atunci şi până în clipa morţii
Într-una din nopţi fu trezit de lătratul nervos al câinilor săi. Ieşi afară precipitat, cu speranţa că Randell trimisese în sfârşit pe cineva după el. Dar în perimetrul bazei nu erau decât câinii şi noaptea însingurată. În zare, muntele Erebus arunca spre văile îngheţate torente de lavă. Nu mai prinsese de la venirea aici nicio erupţie. Toţi câinii erau agitaţi peste măsură, şi se strânseseră unul în altul, în cerc, ca atunci când venea viscolul. Numai Colţ de stea, fără să se teamă, era undeva spre ieşirea din bază, privind aşezat pe labele din spate la spectacolul de lumină şi zgomot, la care participa pentru prima dată în viaţa sa. Câinele privea muntele Erebus, adulmecând nesăţios aerul fierbinte amestecat cu palele de vânt rece ce se încolăceau pe versantul îngheţat. Când Chatham veni lângă el, câinele îşi întoarse capul, ca şi cum i-ar fi spus: “Suntem numai noi aici, stăpâne! Numai noi şi pustiul acesta alb. Nici frigul, nici muntele acesta falnic nu ne pot doborâ vreodată!”. Chatham simţi prin trupu-i aţâţat de aura războinică a câinelui său o chemare ce venea de peste vremuri îndepărtate. Îi răsunau acum în urechi cuvintele de luptă ale maorilor săi: “Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!”. Privea muntele care părea ca un uriaş care-şi făcuse un harakiri magic, lăsând ca din trupul lui îngheţat de mii de ani să se scurgă puterea sângelui descătuşat şi victorios, ca un izvor de viaţă veşnică, care se lua la întrecere cu eternitatea ce i se aşezase pe umeri. Chatham ştia că fusese părăsit pentru totdeauna de semenii săi. Acolo, jos, în adîncuri îl pândeau alte fiinţe, cărora nu le aparţinea prin nimic. Era singur. Doar el şi câinii săi. Dar atât de puternic. El, ultimul descendent al războinicilor maori, începu ritualul dansului tradiţional haka, privind ameninţător spre cerul spuzit cu stele de gheaţă, ce-şi odihnea fruntea de lună plină peste zbaterea vulcanului. Prin faţa ochilor săi, coborând de pe pantele purpurii ale muntelui, prin teritoriul de fum al morţii, fluturau umbrele strămoşilor săi, apoi ale celor care ca el păşiseră cu teamă şi speranţă pe acest pământ străin: George, Ross, Greg, Ray, Millner. Umbre ale unui trecut cufundat în zăpada nemiloasă, dar tandră, care păstrase parcă sub îmbrăţişarea ei toate trăsăturile nealterate ale acelor fiinţe ce pieriseră pe banchizele tăcute. În noaptea australă, sub torentele de lavă fumegândă, corpul lui Chatham străpunse aerul tainic cu mişcarea energică a braţelor, apoi cu picioarele parcă scufundate în gheaţa veşnică. În liniştea de început de lume răsună glasul lui puternic, în timp ce ochii lui negri şi sfidători, aruncau suliţe strălucitoare peste întinderea albă:

Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! / Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!
Tenei te tangata puhuru puru / Acesta este bărbatul păros
Nana nei I tiki mai / Cel care a adus soarele
Whakawhiti te ra / Şi care l-a făcut să strălucească din nou
A upa ne! ka upa ne! / O treaptă mai sus, şi încă o treaptă
A upane kaupane whiti te ra! / Şi încă o treaptă mai sus...soarele străluceşte!
Huu, huu!!!

Ka mate, simbol al celebrării vieţii asupra morţii! Cât de maiestuos se împletea strigătul de luptă al omului părăsit de toţi şi de toate în pustietatea albă cu şoaptele vântului domol ce învelea sub o crustă de vis lava ce stătea îmbrăţişată acum în chingile tari ale gheţurilor. Alături de el un câine care privea, fără teamă spre vârful lui Erebus, sfidând şi el timpul şi destinul.

***********************************************************************
Anul 2050. Calota glaciară se topise acoperind pentru totdeauna o civilizaţie care luminase secolii prin cultură, artă, frumuseţe, candoare...
Când oamenii-amfibie plecaseră pe submarinele lor nucleare să cureţe apele de rămăşiţele omenirii în agonie, nu întâlniseră decât câteva enclave subacvatice. Supravieţuitori în câteva submarine, care nu rezistaseră atacurilor lor furibunde. Terra nu mai exista. Aquatica era noua denumire a planetei apelor. Oamenii-amfibie construiseră în străfunduri oraşe minunate cu tehnologia lor de neegalat. Se deschisese o expoziţie de holograme, în care artiştii vremii sărbătoreau victoria asupra umanităţii. Expoziţia avea loc într-un sanctuar aflat sub ape, prin ai cărui pereţi de sticlă puteai admira viaţa din adâncuri. Din loc în loc, din nişte scoici mascate pe pereţi răsuna muzica adâncului, blânda chemare a balenelor la împerechere. Delfini dansau printre vegetaţia luxuriantă spre deliciul copiilor-amfibie, care priveau fascinaţi panorama. Hologramele prezentate la expoziţie surprindeau momente din încleştarea cu civilizaţia umană pentru cucerirea Terrei. În mijlocul sălii trona o hologramă gigant, în faţa căreia oamenii-amfibie zăboveau preţ de multe clipe, uimiţi. Artistul recrease un moment de taină şi mister. Sub un cer zăvorât cu stele, un vulcan îşi trimitea limbile de lavă spre puritatea banchizelor într-o nuntire misterioasă. În faţa muntelui în flăcări, un bărbat şi un câine. Figura lui degaja o voinţă de neimaginat, ochii lui negri străpungeau parcă umbrele nopţii australe, căutând departe, dincolo de fruntariile muntelui. Era într-o poziţie războinică, cea a unui dans ritual. Artistul surprinsese momentul în care tot corpul lui emana linii de forţă nemaiântâlnite aici în străfunduri. Vizitatorii priveau muţi de uimire determinarea de pe chipul bărbatului, gura lui, din care ţâşnea peste vremi un strigăt triumfător de victorie în faţa uitării, timpului şi spaţiului. La baza hologramei se putea citi titlul ei: “Prins între două lumi”. Era povestea lui Chatham, bărbatul imortalizat de un artist al apelor, în ultima lui confruntare cu pustiul alb şi cu indiferenţa semenilor, care îl părăsiseră pentru totdeauna. Ochii lui priveau undeva, departe, spre clipa când clima de pe Aquatica se va încălzi din nou şi apele se vor retrage şi un alt lanţ trofic va lua fiinţă. Lanţ trofic care va avea ca ultimă verigă exponenţială tot omul. Atunci vor răsuna pe o Terra Nova renăscută din propria-i cenuşă acordurile unor noi simfonii, ca cele create de Bach şi Bethoven, cu sute de ani în urmă, prin grădinile în floare şi pe malul lacurilor tainice îndrăgostiţii îşi vor şopti iar sonete închipuite zămislite de un alt Shakespeare visător. Pictorii vor surprinde pe pânze celebre armonia de culori a lumii, iar scriitorii vor remodela viaţa, omul şi trăirile lui lăuntrice prin cuvinte împletite în rimă şi ritm, pentru ca “sinele” să capete din nou valoarea lui filozofică intrinsecă şi echilibrul să domnească între bine şi rău, între frumos şi urât pe acest nou pământ al făgăduinţei…