Ryu Murakami

Ryu Murakami (村上龍) este un scriitor şi regizor japonez care s-a născut în 1952 în oraşul Sasebo, prefectura Nagasaki, Japonia. La douăzeci de ani a intrat la Facultatea de Arta Musashino. A publicat peste douazeci de cărţi, printre care Copii de aruncat (1980), care a câştigat premiul Noma, 69 (1987), Topaz (1988), Cinemateca lui Ryu Murakami (1995), Audiţia (1997), În supa miso (1998, distins cu Premiul Yomiuri).
Murakami este şi un regizor apreciat, printre filmele sale numărându-se Albastru nemărginit, aproape transparent şi Tokyo Decadence. Ecranizarea romanului Audiţia, în regia lui Takashi Miike, s-a bucurat de mare succes la festivalurile de film din Europa şi America.
Considerat, alături de Haruki Murakami, unul dintre cei mai importanţi scriitori japonezi contemporani, Ryu Murakami s-a născut în 1952 în oraşul Sasebo, prefectura Nagasaki. În timpul liceului a fost baterist într-o formaţie. A urmat cursurile Facultăţii de Artă Musashino. Participă la un concurs literar pentru tinerii scriitori cu romanul Albastru nemărginit, aproape transparent. Publicat în 1976 şi distins cu prestigioasele premii literare japoneze Gunz: şi Akutagawa, romanul cunoaşte un succes imens, fiind vîndut în peste un milion de exemplare. Ryu Murakami a publicat peste douăzeci de cărţi, printre care Copii de aruncat (1980, pentru care i se decernează Premiul Noma), 69 (1987), Topaz (povestiri, 1988), Ecstasy (1993), Cinemateca lui Ryu Murakami (1995), Audiţia (1997), În supa miso (1998, distins cu Premiul Yomiuri) etc. Este şi un apreciat regizor, printre filmele sale numărîndu-se Albastru nemărginit, aproape transparent şi Tokyo Decadence. Ecranizarea romanului Audiţia, în regia lui Takashi Miike, s-a bucurat de succes la festivalurile de film din Europa şi America.
Romanul "Copii de aruncat" porneşte de la evenimente reale – abandonul unor nou-născuţi în boxele pentru bagaje din gări. Ryu Murakami încearcă să-şi imagineze ce ar simţi astfel de copii şi cum s-ar adapta (sau mai bine zis cum nu s-ar adapta) într-o lume care parcă i-a refuzat încă de la naştere. Doi băieţi abandonaţi, Hashi şi Kiku, cresc împreună mai întîi într-un orfelinat în Tokyo, iar apoi în aceeaşi familie adoptivă, într-un mic sat de pe o insulă. Încă din perioada în care trăiau la orfelinat, se dovedeşte că amîndoi au probleme: Hashi dă semne de autism, iar Kiku are o adevărată obsesie pentru orice fel de mijloace de transport, fugind adesea de la orfelinat doar pentru a putea călători într-unul. Drumul lor în căutarea mamelor care i-au aruncat se transformă într-un periplu ameţitor prin peisajul straniu şi violent al Japoniei de la sfîrşitul secolului XX.
De acelaşi autor, în colecţia "Biblioteca Polirom" a apărut Albastru nemărginit, aproape transparent (2005).

Copii de aruncat
fragment

I

Femeia a apăsat burta copilului şi i-a apucat penisul în gură. Era mai subţire decît ţigările mentolate americane pe care le fuma de obicei şi avea gust de peşte crud. Voia să vadă dacă plînge sau nu, dar cum bebeluşul nici măcar nu s-a mişcat, i-a dezlipit plasticul subţire de pe faţă. A întins două prosoape pe fundul unei cutii de carton şi l-a pus pe bebeluş înăuntru. A lipit cutia cu scotch şi a legat-o cu sfoară. Pe capac şi în lateral a scris cu litere mari un nume şi o adresă fictive. A terminat să se fardeze, apoi şi-a tras pe picioare o rochie cu buline, dar sînii, încă umflaţi de lapte, o dureau. Şi i-a masat cu mîna dreaptă, stînd în picioare. Fără să mai cure– ţe pata albicioasă de pe covor, şi-a încălţat sandalele, a luat cutia de carton în care era copilul şi a ieşit. Cînd se urca în taxi, şi-a amintit de faţa de masă din dantelă, care era aproape gata. S-a hotărît să pună pe ea un vas cu o muşcată cînd o să o termine. Era cumplit de cald şi, cît aşteptase în soare, ameţise. La radio tocmai se anunţa că în rîndul bătrînilor şi al bolnavilor se înregistraseră şase decese din cauza caniculei care atingea temperaturi record. Cînd a ajuns în gară, a pus cutia de carton în cea mai retrasă dintre boxele pentru bagaje, a învelit cheia într-un tampon şi a aruncat-o în toaletă. A ieşit din gara încinsă şi plină de praf şi a intrat într-un magazin. A fumat o ţigară la intrare, pînă cînd i s-a zvîntat sudoarea. A cumpărat o pereche de ciorapi, înălbitor şi ojă. A băut un suc de portocale. Avea gîtul insuportabil de uscat. La toaletă şi-a vopsit atentă unghiile cu oja pe care tocmai o cumpărase.

Pe cînd îşi termina de dat cu ojă degetul mare de la mîna stîngă, bebeluşul, aproape asfixiat în cutia de carton, a început să transpire abundent. Mai întîi sudoarea i-a curs pe frunte, pe piept şi la subsuori, dar treptat i-a acoperit tot corpul şi l-a îngheţat. Şi-a mişcat degeţelele şi a deschis gura. Apoi a izbucnit deodată într-un plîns exploziv, din pricina căldurii. Era imposibil să dormi liniştit în cutia aceea în care nu intra nici un pic de aer proaspăt şi totul era umed. Fierbinţeala îi făcea sîngele să circule de cîteva ori mai repede decît în mod normal şi l-a trezit. În cutia încinsă şi întunecată, bebeluşul s-a născut din nou, la şaptezeci şi şase de ore de cînd ieşise din pîntecele femeii. A continuat să plîngă pînă cînd a fost descoperit.

De la spitalul poliţiei, a fost transferat într-un orfelinat. O lună mai tîrziu i-au dat un nume. Kikuyuki Sekikuchi. Sekikuchi, pentru că acesta era falsul nume de familie pe care femeia îl scrisese pe cutia de carton. Kikuyuki, numele de la poziţia optsprezece în lista de nume pentru copii abandonaţi a departamentului de asistenţă socială din cadrul municipalităţii din Yokohama. Kikuyuki Sekikuchi fusese găsit pe 18 iulie 1972.

Kikuyuki Sekikuchi a fost crescut în creşa împrejmuită de un gard de metal, aflată la o oarecare distanţă de stradă. Se vedea şi un cimitir, iar drumul era străjuit de cireşi. Orfelinatul Sakurano al Fecioarei Maria. Avea mulţi colegi. Lui Kikuyuki Sekikuchi colegii îi spuneau Kiku. Învăţase să vorbească şi le auzea în fiecare zi pe călugăriţe cum se rugau pentru el. Crede, Tatăl din ceruri te protejează! Tatăl despre care vorbeau călugăriţele era într-o pictură atîrnată pe un perete al capelei. Avea părul mare şi ridica în braţe către cer un miel nou-născut, pe nişte stînci în dreptul mării. Kiku întreba mereu aceleaşi lucruri. Eu unde sînt în desenul acela? De ce Tatăl este un străin? Călugăriţele îi răspundeau că este o pictură făcută înainte ca el să se nască, şi că nu este doar Tatăl lui, ci al multor altor lucruri şi că nu au nici o importanţă culoarea părului sau a ochilor.

Copiii de la orfelinatul Sakurano al Fecioarei Maria erau adoptaţi în funcţie de drăgălăşenia lor. Duminica, după ce se terminau rugăciunile, veneau grupuri de femei şi bărbaţi care se uitau la copiii care se jucau în curte. Kiku nu era urît. Totuşi, cei mai căutaţi erau copiii rămaşi orfani în urma unor accidente de circulaţie, cei abandonaţi trebuia să fie extraordinar de frumuşei ca să se dea. Crescuse destul încît să poată alerga, dar încă nu fusese adoptat.

Kiku încă nu ştia că se născuse într-o boxă pentru bagaje. Cel care i-a spus lucrul acesta a fost Hashi. Hashio Mizouchi era şi el unul dintre cei care nu îşi găsiseră părinţi adoptivi. Intrase în vorbă cu el la nisipar.
— Ştii, sîntem doar noi doi. Ceilalţi au murit cu toţii. Doar tu şi cu mine am fost readuşi la viaţă din boxele pentru bagaje.

Hashi era slab şi miop. Ochii săi umezi priveau mereu în depărtare, iar Kiku s-a simţit transparent atunci cînd acesta a început să-i vorbească. Hashi mirosea a medicamente. Spre deosebire de Kiku, care ţipase încontinuu în cutia încinsă şi întunecată pînă cînd poliţia îl găsise, pe Hashi îl salvase constituţia sa fragilă. Femeia care îl abandonase îl pusese gol, fără să îl spele, într-o pungă de hîrtie şi îl băgase în boxă. Avea o erupţie pe tot corpul din cauza unei alergii şi era pudrat cu talc. A tuşit şi a vomat. Mirosul de vomă şi de medicamente care emana din cutie l-a atras pe cîinele unui orb care trecea întîmplător pe acolo. Cîinele a lătrat şi aşa a fost Hashi descoperit.
— Ştii, era un cîine mare şi negru, de-aia îmi plac mie mult cîinii!

Prima dată cînd Kiku a văzut boxe pentru bagaje a fost într-o excursie la un parc de distracţii în afara oraşului. Erau la intrarea pe pista de role. Hashi i le-a arătat. Oameni încălţaţi cu role deschideau o uşiţă şi îşi lăsau înăuntru hainele şi genţile. Nu-i decît un raft, şi-a spus Kiku oarecum dezamăgit. S-a apropiat şi s-a uitat înăuntru. Era plin de praf şi s-a murdărit pe mîini.
— Nu-i aşa că seamănă cu un stup? a spus Hashi. Ca alea pe care le-am văzut la televizor? În fiecare din cutiile astea e cîte un ou. Dar noi doi nu sîntem albine, asta înseamnă sigur că sînt ouă de om. La albine o fi tot aşa? Fac multe ouă, dar mare parte din ele mor, nu?

Kiku a încercat să şi-l imagineze pe Tatăl cu părul lung, din pictura din capelă, cum pune unul cîte unul ouăle alunecoase în boxe. Dar ceva nu i se părea în regulă, ouăle trebuie puse de o femeie. Apoi Tatăl urma să îi ridice către cer pe cei născuţi acolo. Hashi i-a atras atenţia: Ia uită-te! O femeie cu părul vopsit în roşu, cu ochelari de soare la ochi, a scos o cheie şi îşi căuta boxa. Cu siguranţă are ouă de depus, de-aia are fundul atît de mare! Femeia s-a oprit în dreptul unei boxe şi a băgat cheia în încuietoare. Cînd a deschis uşa, nişte obiecte rotunde şi roşii s-au rostogolit pe jos. Kiku şi Hashi au ţipat. Femeia încerca să prindă cu mîinile larg desfăcute obiectele care cădeau. Unul dintre ele s-a rostogolit pînă la picioarele băieţilor. Nu era un ou, era o roşie. Kiku a călcat pe ea cu toată puterea. Zeama l-a stropit pe pantofi, dar înăuntru nu a găsit nici un frate sau soră.

De cîte ori Hashi era bătut, Kiku îi sărea în ajutor. Poate că din pricina trupului său slab, lui Hashi nu-i plăcea să fie atins de altcineva în afara lui Kiku. Mai ales bărbaţii adulţi îi inspirau teamă. Kiku se întreba dacă nu cumva corpul lui Hashi era plin cu lacrimi pe dinăuntru. Ajungea ca bărbatul care aducea pîinea la orfelinat să îl bată uşor pe umăr şi să îi spună că miroase mereu a unguent, că Hashi şi începea să plîngă. În asemenea situaţii, Kiku nici nu încerca să îi vorbească. Stătea doar alături de el, în tăcere. Cînd urla din rărunchi sau avea vreun coşmar care îl făcea să tremure, cînd îşi cerea scuze cu toate că nimeni nu-l certase, Kiku aştepta impasibil să îşi revină. Nici nu s-a opus cînd Hashi a început să îl urmeze peste tot, pînă şi la toaletă. Kiku avea şi el nevoie de Hashi. Legătura lor era precum carnea şi boala, carnea se refugiază în boală atunci cînd este asaltată de primejdii care nu pot fi înlăturate.

An de an, pe vremea cînd înfloreau cireşii, pe Hashi îl chinuiau tusea şi un gîjîit în gît. Într-un an a fost mai rău ca oricînd. Acest “astm nervos”, cum fusese diagnosticat, îi cauza o uşoară febră care nu scădea şi îl împiedica să se joace afară cu Kiku. Tendinţele autiste i s-au accentuat. Era complet absorbit într-un joc bizar de-a casa. Alinia pe podea, într-o ordine desăvîrşită, tacîmuri de plastic, oale de jucărie, tigăi, maşini de spălat, frigidere. Rezultau fie diferite figuri, fie macheta unei bucătării extrem de eficientă, dar toate aveau în comun faptul că, odată terminate, Hashi nu permitea nimănui să modifice ceva. Dacă se întîmpla ca cineva să schimbe locul uneia dintre jucării sau să o dărîme din greşeală, Hashi îşi ieşea din minţi. Nimeni nu-şi imaginase pînă atunci că Hashi ar putea să riposteze astfel în faţa colegilor sau a călugăriţelor. Noaptea dormea lîngă macheta lui, iar dimineaţa, cînd se trezea, o privea o vreme cu satisfacţia că era neschimbată. În curînd însă o expresie de nemulţumire îi apărea pe faţă. Apoi, într-un acces de furie distrugea macheta. Hashi nu se mulţumea doar cu bucătării sau sufragerii. Folosea petice de pînză, papiote, nasturi, nituri, accesorii de bicicletă, cioburi de sticlă, pietre şi nisip pentru a-şi mări teritoriul. Dacă vreo fată îi răsturna o papiotă, Hashi sărea ca ars şi încerca să o sugrume. Sigur că nu avea forţa fizică să facă aşa ceva, dar după toată această agitaţie, noaptea următoare accesele de tuse nu se mai opreau şi febra îi creştea.

Hashi se bucura cînd Kiku îi privea machetele.
— Aici e brutăria, aici benzinăria, uite, ăsta e cimitirul, îi explica el.

Kiku îl asculta, aşteptînd să termine.
— Unde sînt boxele pentru bagaje?

Hashi i-a arătat un ochi de pisică de la o bicicletă. În spatele reţelei de plastic galben se vedea un beculeţ. Metalul din jur, lustruit, nu avea nici o pată de rugină. Cablurile, roşu şi albastru, erau îngrijit răsucite. Farul de bicicletă era cel mai proeminent obiect din tot regatul pe care îl construise. În timp ce îi prezenta teritoriul, Hashi vorbea cu însufleţire, dar Kiku a simţit o iritare stranie. Cînd Hashi se speria din orice, cînd plîngea una-două, Kiku avea senzaţia că este un pacient care îşi priveşte propria radiografie. Ştia că spaimele şi neliniştile lui încă stăteau ascunse, cuminţi, învăluite în mister. Era suficient să aştepte să i se vindece lui Hashi rănile sîngerînde; asta rezolva şi problema lui. Hashi ajunsese să doarmă lîngă teritoriul lui, plîngea şi se temea pentru miniaturile sale şi asta nu avea nici o legătură cu Kiku. Rănile îşi cîştigaseră independenţa faţă de carne, dar trupul trebuia acum să îşi caute răni noi.

Într-o zi au fost duşi la policlinică pentru a fi vaccinaţi împotriva poliomielitei, iar la întoarcere Kiku s-a pierdut pe drum. L-au găsit la depoul de autobuze. După spusele şoferului, Kiku se urcase la capătul liniei, la Yokohama Nishiguchi, şi mersese pînă la capătul celălalt, la Negishi, în port. Făcuse circuitul acesta de patru ori, fără să coboare. Întrebat unde se duce, nu a răspuns, ci a continuat să se uite pe fereastră. Acesta a fost primul incident. Trei zile mai tîrziu, pe la amiază, a fugit din orfelinat şi s-a urcat într-un taxi. “Shinjuku”, a mormăit către şofer. Cînd au ajuns acolo, i-a spus “Acum du-mă la Shibuya”. Şoferului i s-a părut suspect, astfel că, odată ajunşi la Shibuya, l-a încredinţat pe Kiku celor de la secţia de poliţie. Cînd a încercat să fugă ascunzîndu-se într-un camion care aducea marfă la un magazin de băuturi, l-au prins din timp, dar o dată a ajuns pînă în Kamakura, păcălind un cuplu care venise la cimitir. Le spusese că s-a rătăcit şi că e din Kamakura.

Au început să îl supravegheze cu stricteţe. O călugăriţă tînără stătea cu ochii pe el, în încercarea de a înţelege ce se întîmplă cu Kiku şi evita să îl dojenească. De cîte ori avea timp, împrumuta maşina de la părinţii ei şi îl scotea la plimbare pe Kiku. Asculta ce avea el de spus.
— De ce îţi plac vehiculele atît de mult? Îţi plac grozav autobuzele şi maşinile, nu?
— Fiindcă pămîntul se învîrte, răspundea Kiku. Pămîntul se mişcă şi mi se pare ciudat ca eu să stau pe loc.

Adevărul era însă altul. Nici el nu înţelegea prea bine ce se întîmplă, dar pur şi simplu nu suporta să stea pe loc. Se simţea foarte stingher dacă stătea nemişcat. Chiar lîngă el, ceva se rotea cu o viteză extraordinară. Îşi luau zborul cu o iuţeală ameţitoare, într-un nimb orbitor, duduind de tremura pămîntul. Decolau la intervale fixe şi, de fiecare dată, Kiku simţea dezamăgirea că a fost lăsat în urmă. Imediat însă începeau pregătirile pentru o nouă lansare. Mirosea a combustibil, şi exploziile şi rotitul acela făceau aerul şi pămîntul să se cutremure. Obiectele acelea păreau că acoperă tot cerul şi că, dintr-o clipă într-alta, urmează să decoleze chiar din spatele lui. Duduitul se transmitea parcă din fundul pămîntului. Kiku nu rezista să stea nemişcat în mijlocul acestei frenezii. Pe măsură ce exploziile şi huruiala se înteţeau, şi spaima, şi disconfortul său creşteau în intensitate. Trebuia neapărat să facă ceva! Trebuia să urce la bord!

Într-o zi, călugăriţa cea tînără l-a dus cu maşina într-un parc de distracţii şi Kiku s-a suit în montagnes russes. Odată urcat, nu a mai vrut să coboare, dar, spre deosebire de ceilalţi copii care ţipau, el stătea impasibil. Operatorul i-a spus în cele din urmă călugăriţei să îl dea jos. Kiku şedea în scaun cu mîinile încleştate, alb la faţă şi acoperit de sudoare. Avea piele de găină pe întreg corpul. Călugăriţa a trebuit să îi desprindă degetele cu forţa, unul cîte unul. Trupul îi era rigid. Atunci a înţeles pentru prima oară că, de fapt, Kiku nu era doar un copil căruia îi plac vehiculele, ci că mai degrabă era vorba de un soi de boală. Apoi mai era şi problema lui Hashi, cel care închipuia teritorii pe podea din fel de fel de jucării şi pietricele şi alte nimicuri pe care le păzea cu atîta străşnicie, încît odată, în timp ce i se făcea o injecţie şi cineva i-a invadat teritoriul, a reacţionat atît de violent, încît acul seringii i s-a rupt în braţ. Călugăriţele au hotărît să îi ducă pe amîndoi la un psihiatru.

În timp ce privea poze cu machetele construite de Hashi pe duşumeaua dormitorului, psihiatrul a început să vorbească:
— Cu toatele sînteţi, desigur, învăţate cu copii lipsiţi de contactul cu părinţii, după care tînjesc, şi care se închid în sine. Dacă scoatem din discuţie bolile psihice congenitale, psihozele copiilor şi ale sugarilor au două cauze posibile, şi anume relaţiile cu părinţii şi factorii de mediu. După cum ştiţi ca educatori, într-un anume sens, toţi copiii sînt psihotici. Mentalul se dezvoltă în aceeaşi succesiune ca şi fizicul. Pentru ca această dezvoltare să decurgă după cum trebuie, sînt necesari anumiţi stimuli din mediul înconjurător, anumite indicaţii. Este imposibil însă ca aceasta să se întîmple la modul ideal, ba mai mult, propriile noastre puteri sînt limitate şi un copil care se dezvoltă rămîne cu o sumedenie de probleme nerezolvate.

În ceea ce îi priveşte pe cei doi, poate fi o schizofrenie infantilă în fază incipientă şi, în acest caz, este vorba de o deficienţă organică, de o afecţiune cerebrală, probleme de metabolism, sau chiar probleme genetice, din nefericire în stadiul acesta nu mă pot exprima. Dacă cei doi suferă de autism, se poate spune că este un caz medical ieşit din comun, şi eu unul tind să cred că aşa stau lucrurile. Este vorba de o psihoză infantilă simbiotică, o tulburare care apare la separarea de mamă. La aproximativ şase luni, copilul începe să facă distincţia între sine şi celălalt şi îşi pierde sentimentul de unitate cu mama. În acest moment, se refugiază în iluzia plăcută de putere nelimitată a sentimentului de comuniune cu mama, pe care a avut-o în primele şase luni de viaţă. Nu interacţionează cu cei din jur, percepe mediul înconjurător ca fiindu-i ostil, ca fiind cel care l-a despărţit de mamă şi încearcă să îl distrugă. Se închide în sine, în iluzia omnipotenţei. Să luăm de pildă cazul lui Hashio Mizouchi. Refuză aproape în întregime să interacţioneze cu alţii, dar îşi construieşte acele miniaturi neobişnuite. Vedeţi dumneavoastră, autismul poate lua două aspecte, creator sau steril. În cazurile în care pacienţii s-au separat de lume şi sînt într-o stare mentală sărăcită, spunem că avem de-a face cu un autism steril. În cazurile în care există o lume mentală bogată, este vorba de autism creator. Desigur, în cazul lui Hashio Mizouchi, avînd în vedere artifactele pline de imaginaţie pe care le produce, este vorba de cel de-al doilea tip. Apoi, Kikuyuki Sekikuchi. Acest copil acuză teama de nemişcare şi îşi doreşte o deplasare rapidă prin aer, dar nu participă în mod activ în lumea exterioară. Prin această mişcare precipitată încearcă mai degrabă să intre în sine. Obsesia sa, că lîngă el se află ceva care se pregăteşte să îşi ia zborul, cu mare zgomot, denotă de fapt teama pe care o simte faţă de el însuşi. Lucrul în care este adîncit Hashio Mizouchi cînd îşi construieşte grădinile sale miniaturale şi cel de care se teme Sekikuchi Kikuyuki sînt unul şi acelaşi. Ştiţi de fapt despre ce este vorba? Este vorba de energie. De cînd mi-aţi telefonat mi-aţi trezit interesul şi am căutat informaţii despre nou-născuţii descoperiţi în boxele de bagaje. Din 1969 şi pînă în 1975 au fost găsiţi în toată ţara nu mai puţin de 68 de copii. Majoritatea au fost însă abandonaţi după ce muriseră. Dintre cei cîţiva care încă trăiau, mare parte au murit în boxe. Foarte puţini au fost descoperiţi în viaţă, dar şi aceştia au murit în spital, la scurt timp. Singurii supravieţuitori sînt aceşti doi copii. Evident că nu au amintiri conştiente, dar la cîteva ore de la naştere au văzut moartea cu ochii. Această spaimă rămîne la nivel inconştient şi faptul că trupurile lor au rezistat şi au învins e întipărit undeva în memoria lor, fie în corpii mamilari, fie în lobul frontal, fie în hipotalamus. Energia teribilă care i-a făcut pe aceşti doi copii să supravieţuiască se află undeva acolo, şi cîndva va împiedica funcţionarea firească a creierului. Prin urmare, cei doi nu pot controla această energie, într-atît este de puternică. Va dura cîţiva ani pînă cînd vor putea să imprime o anume direcţie acestei energii.
— Şi ce ar fi bine să facem? au întrebat călugăriţele. Va trebui să meargă la şcoală şi poate o să îşi găsească nişte părinţi adoptivi. Nu pot creşte normal dacă suferă de autism.
— Există un tratament pe care îl consider eficace pentru a putea domoli această energie. Trebuie într-un fel sau altul să îngropăm această energie în circumvoluţiunile creierului pînă cînd ea va putea fi controlată. Trebuie să îngheţăm metaboliţii şi neuronii scăpaţi de sub control. Tratamentul acesta a fost folosit şi dezvoltat în America pentru cazurile de schizofrenie acută provocată de substanţe halucinogene. Pacientul se întoarce încă o dată în pîntecele mamei, într-o stare perfectă de serenitate şi ordine. Este pus să asculte anumite sunete, sunetele unei inimi, acţionate electric; bătăile inimii unei mame, aşa cum le aude un embrion în pîntecele femeii. Inima se aude în interiorul corpului foarte tare, deoarece sunetele nu sînt transmise prin aer, ci prin lichid. Nu este vorba numai de sunete, căci acestea sînt transmise fătului prin vibraţiile sîngelui şi lichidului limfatic. Se aude ca o gamă muzicală complexă. Această tehnică a fost prezentată anul trecut, în America, la o conferinţă de psihiatrie. Atunci, un anume Michael Goldsmith, profesor la Massachusetts Institute of Technology, care se ocupă cu neurochimia – dar în timpul liber scrie romane SF – a făcut o observaţie interesantă: se pare că aceste sunete sînt foarte asemănătoare cu cele pe care le emit sateliţii artificiali de la NASA. Desigur, nu este decît o coincidenţă. Eu am ascultat aceste bătăi de inimă, ca experienţă, şi vă pot spune că este într-adevăr deosebit. Ascultate în stare de semiconştienţă, conferă un sentiment copleşitor de pace şi beatitudine. Dumneavoastră sînteţi credincioase şi poate că nu se cuvine să spun aşa ceva, dar cred că acesta era sentimentul de beatitudine pe care îl răspîndea Hristos.

Din ziua următoare, Kiku şi Hashi au început să meargă la spital. Luau o doză de somnifere şi apoi li se punea o înregistrare cu bătăile unei inimi, aşa cum le aude un făt în uter.

Încăperea în care avea loc tratamentul măsura cam zece tatami [1] şi pereţii şi podeaua erau căptuşiţi cu un cauciuc moale, astfel încît, chiar dacă pacienţii aveau o izbucnire violentă, să nu se poată răni. Sunetele veneau din boxele încastrate în pereţii dubli şi în tavan, ascunse în spatele unei pînze aspre. Între perete şi tavan erau lumini cu intensitate reglabilă, astfel că, în orice parte a încăperii te-ai fi aflat, intensitatea luminii era constantă. O canapea destul de mare era aşezată în mijloc, iar în faţa ei, dincolo de un perete gros de sticlă, un ecran mare de 150 de centimetri. Celor doi băieţi li se dădea să bea suc de guava în care erau amestecate somnifere şi apoi erau conduşi pe canapea. În încăpere începea să se facă întuneric pe nesimţite. Pe ecran erau transmise imagini cu valuri care se apropie de coastă, în Pacificul de Sud, cu schiori care coboară pe zăpadă proaspătă, imagini cu încetinitorul ale unor girafe care aleargă la asfinţit, vase cu pînze care spintecă valurile, zeci de mii de peşti tropicali care se învîrt prin recifuri de corali, păsări şi planoare, balerine şi trapezişti. Imaginile acestea se schimbau imperceptibil, de la mărimea valurilor şi intensitatea soarelui la apus, pînă la culoarea mării şi viteza bărcilor. Cînd cei doi ajungeau să îşi piardă cunoştinţa, în cameră se aşternuse deja întunericul. Bătăile inimii se auzeau de fapt de la început, dar la o intensitate atît de mică, încît urechea umană nu le putea percepe. Treptat, ele deveneau din ce în ce mai puternice şi ajungeau la volum maxim cînd băieţii erau deja adormiţi. După cincizeci-optzeci de minute, băieţii se trezeau din aţipeală. Pe ecranul televizorului se derulau însă aceleaşi imagini ca la început, astfel încît nu aveau sentimentul că timpul a trecut. Tratamentul începea la ora zece şi treizeci de minute dimineaţa. Aceasta este perioada zilei în care schimbarea în unghiul razelor soarelui e percepută cel mai puţin. Cînd ieşeau de la spital, părea că timpul nu trecuse deloc. Dacă se întîmpla cumva să înceapă să plouă în timpul şedinţei, cu cîteva minute înainte ca băieţii să se trezească, transmiteau sunetele ploii, iar lumina era ajustată ca într-o zi ploioasă. Kiku şi Hashi nu ştiau că merg la tratament. Călugăriţele şi doctorul le spuneau doar că merg acolo ca să vadă filme.

La o săptămînă au început să se vadă rezultatele. Pe măsură ce tratamentul dădea roade, călugăriţele nici nu mai erau nevoite să îi însoţească. O lună mai tîrziu, doctorul a înlocuit somniferele cu şedinţe de hipnoză şi a verificat schimbările în energia lor feroce subconştientă. În timp ce ascultau bătăile inimii, doctorul îi întreba: “Ce vedeţi acum?”, iar cei doi răspundeau invariabil: “Marea”. Kiku povestea cum se vede pe sine, cu ochii minţii, pe faleza abruptă deasupra mării, luat în braţe şi înălţat către cer de Hristosul cu barbă mare, pictat în capela de la orfelinat. Un vînt răcoros adie, iar el e învelit în ceva moale. Marea e liniştită şi sclipeşte orbitor în soare. Tratamentul a durat în total aproximativ o sută de zile. Psihiatrul le-a anunţat pe călugăriţe:
— Tratamentul s-a cam terminat. Important acum este ca cei doi să nu observe că s-au schimbat. Să nu le spuneţi ce s-a petrecut aici, că au ascultat bătăi de inimă.

Kiku şi Hashi stăteau pe coridorul spitalului şi le aşteptau pe călugăriţe. Jumătatea de sus a ferestrei strălucea auriu în lumina soarelui, pe cîtă vreme în partea de jos se reflectau verzi şirurile de ginkgo [1], care se clătinau în vînt. Uşa liftului s-a deschis şi s-au auzit voci. Cei doi s-au întors să se uite. Prin faţa lor trecea un bătrîn uscăţiv, cu pieptul bandajat şi cu un tub care îi ieşea dintr-o nară. O fată cu un buchet de crini a început să vorbească cu asistenta care împingea căruciorul. Kiku şi Hashi s-au apropiat de bătrînul cel uscăţiv. Avea pielea alb-albăstruie, prin care se zăreau venele. Doar buzele erau roşii şi umede. Gleznele îi erau legate de cărucior cu curele de piele şi un pic de sînge cursese acolo unde acele de la perfuzii îi intrau în braţe. Bătrînul a deschis ochii. Cînd i-a observat pe Kiku şi Hashi care îl priveau, a schiţat un zîmbet. După cîteva momente, cei doi băieţi i-au răspuns la zîmbet. Călugăriţele au ieşit din camera din fundul coridorului, repetîndu-şi cuvintele rostite de doctor:
— Cei doi băieţi nu sînt conştienţi că s-au schimbat. Ei au impresia că lumea din jur s-a schimbat.


II

Peste un an, Kiku şi Hashi urmau să intre la şcoală. În vara aceea a fost stabilită adopţia lor. Cineva dorea doi gemeni, iar călugăriţele i-au recomandat pe Kiku şi Hashi. Cererea care ajunsese prin Societatea de binefacere “Sfînta Fecioară” venea dintr-o insulă izolată din vestul provinciei Ky¿sh¿. La început, cei doi copii au refuzat să părăsească orfelinatul, dar au încuviinţat atunci cînd au văzut o fotografie a celor care urmau să le devină părinţi adoptivi. În spatele cuplului se vedea marea.

Cu o seară înaintea plecării, călugăriţele şi ceilalţi copii din orfelinat au organizat o petrecere de adio. Un reprezentant al copiilor le-a dat un cadou de despărţire: o batistă pe care erau brodate o floare de cireş şi numele tuturor celor de la orfelinat. Hashi a început să plîngă. Kiku abia dacă a băgat de seamă şi s-a strecurat în capelă. Mirosea a mucegai şi a praf. A aprins lumina şi s-a uitat la pictură. Hristosul care ridica mielul către cer. În curînd va fi şi el acolo, pe faleza înaltă, deasupra mării. S-a uitat la pictură pînă cînd o călugăriţă a venit să îl caute. S-au rugat apoi împreună.

Au mers cu Shinkansen-ul pînă la Hakata, unde călugăriţa care îi însoţise i-a lăsat în grija unui bărbat în costum negru. Bărbatul era un asistent social din judeţul Nagasaki. Împreună cu acesta s-au suit în alt tren, au coborît la o staţie mică şi apoi au luat un autobuz. Lui Kiku i s-a părut straniu că bărbatul purta costum negru, în ciuda faptului că era atît de cald în autobuz, încît ar fi transpirat chiar şi în pielea goală. Cînd i-a spus şi lui Hashi, acesta i-a arătat cu degetul dosul palmei bărbatului, fără să spună nimic. Era o urmă de arsură. Sigur era obişnuit cu căldura foarte intensă.

Cînd drumul drept care urca s-a terminat, s-a văzut marea; feribotul cu carena roşie de rugină, promontoriul şi insula, norii de pe linia orizontului, învăpăiaţi în lumina soarelui. Kiku şi Hashi au alergat către mare şi s-au căţărat pe digul din beton.
— Kiku, ia uite cît de departe se vede!

Priveliştea din jur era umflată de căldură şi uşor înceţoşată. Hashi privea insistent în plasa unui pescar. Acesta a luat un peşte şi i l-a dat. Avea ochii rotunzi şi burta umflată. S-a zbătut o vreme şi s-a umplut de praf, apoi s-a uscat imediat. Kiku i-a atins coada ascuţită, dar l-a lăsat de îndată, fiindcă mirosea urît.

Bărbatul în negru i-a strigat. Luase îngheţată şi bilete pentru feribot. Cînd băieţii s-au ridicat şi s-au întors, de dincolo de stîncile înalte care înconjurau portul a apărut un cilindru metalic. Aluneca argintiu chiar pe deasupra lor şi sub aripi au văzut cum se strîngeau roţile. Băieţii priveau avionul cu ochii larg deschişi. Zbura atît de jos, încît aveau senzaţia că o să o ia şi ei din loc. Umbra gigantică, cu aripi, a acoperit pentru o secundă tot portul şi a răcorit cele două trupuri micuţe, copleşite de arşiţă.

În feribotul încins şi cu miros de păcură, cei doi aproape că nu puteau să respire. Magazinele erau închise şi pe automatul de sucuri, pe ecranul televizorului, pe ventilatorul din perete erau puse afişe pe care scria “Defect”. Asistentul social le-a dat îngheţata care începuse deja să se topească. Scaunele din cabina pentru pasageri erau acoperite cu vinilin sfîşiat din loc în loc. Prin tăieturi ieşea buretele galben şi bucăţi din el căzuseră pe podeaua plină de nisip. Asistentul social s-a pătat de îngheţată pe pantalonii săi negri. Cu o expresie nemulţumită, a început să se cureţe cu o batistă şi a scuipat pe podea.
— Aţi obosit, bă? i-a întrebat pe Kiku şi pe Hashi.

Băieţii nu se simţeau prea bine. Le era greaţă de la mirosul de păcură şi de la tangaj. Lingeau îngheţata de zor, încercînd să scape de mirosul neplăcut care le persista din nas pînă în gît.
— Aţi obosit? Ce-aveţi de nu răspundeţi? a ridicat bărbatul vocea.

Speriat, Hashi şi-a luat îngheţata de la gură. Apoi a vorbit cu voce stinsă, de parcă ar fi citit dintr-o carte:
— Noi... venim... de la Orfelinatul Sfintei Fecioare, din Yokohama... şi mergem... la noii noştri părinţi.

Îngheţata care se topea i se prelingea lui Hashi pe mînă şi picura pe podea.
— Nu v-am întrebat asta! V-am întrebat dacă aţi obosit.

Hashi a început să tremure uşor. Dintotdeauna îi fusese teamă de oamenii mari. Gata-gata să plîngă, a mai zis o dată:
— Noi... venim... de la Orfelinatul Sfintei Fecioare, din Yokohama... şi mergem... la noii...

Bărbatului îi cursese îngheţată pe cheloidul de pe mîna dreaptă. A început să o lingă şi a izbucnit în rîs.
— Numa’ asta ştii să zici? Parc-ai fi un papagal!

Kiku a strivit îngheţata pe care o ţinea în mînă pe costumul asistentului social şi a rupt-o la fugă. A străbătut în goană puntea şi a dat să sară în apă. Bărbatul, murdar pe haine, a alergat după el şi l-a tras înapoi.
— Bă, cere-ţi scuze! i-a ţipat lui Kiku în ureche. Îi mirosea respiraţia. Era acelaşi miros cu al peştelui care se uscase mai devreme pe digul de beton. Kiku s-a uitat la bărbat şi a început să rîdă. Bărbatul l-a ciupit uşor de obraji.
— Ce rîzi, mă, cere-ţi scuze!

Hashi şi-a cerut scuze în locul lui. L-a apucat de poalele hainei şi i-a cerut iertare de nenumărate ori.
— Lui Kiku nu prea-i place să vorbească, călugăriţele mi-au zis să vorbesc eu în locul lui.

Asistentul şi-a scos sacoul şi s-a dus la baie să îl cureţe la chiuvetă. Kiku şi Hashi s-au întins pe scaunele tari. Înainte de a adormi, au mirosit de nenumărate ori aroma dulce de vanilie care le rămăsese pe palme, ca să scape de duhoarea grea de păcură.

Insula avea forma unui animal. Cînd au intrat în port, soarele apusese deja şi nu se mai vedea decît un contur întunecat, dar părea să fie jumătatea de sus a unui tigru care înghite un fascicul de lumină.

Părinţii adoptivi veniseră pe doc să îi întîmpine. Poate şi din cauză că se lăsase întunericul, lui Kiku i s-a părut că femeia are deja un copil. Sh¿ichi Kuwayama, tatăl adoptiv, era teribil de scund. Kiku l-a studiat, în timp ce asistentul făcea prezentările. A fost dezamăgit. Nu numai că era extrem de scund, dar în plus avea mîinile şi picioarele subţiri şi albe, iar carnea îi atîrna pe piept, pe umeri, pe coapse şi pe fese. Nu avea nici barbă, iar părul i se împuţinase. Pe scurt, nu semăna deloc cu Hristosul din pictură. Îţi venea mai degrabă să îl trînteşti la pămînt, să îi scurgi sîngele şi să îl îndeşi cu rumeguş, să îi întinzi ridurile de pe faţă şi să faci din el o pernă împăiată.
— Decît să stăm aici în picioare, hai mai bine să mîncăm ceva! Avea vocea piţigăiată.

Hashi l-a împuns pe Kiku în burtă cu degetul:
— Arăţi ca un robot într-o navă spaţială care face socoteli grele.

În restaurantul din port, copiii au cerut omuraisu [3], iar asistentul şi soţii Kuwayama şi-au luat udon [4] şi sake.

În timp ce Kuwayama îi turna sake în pahar, asistentul social a început să povestească cum i-a murdărit Kiku costumul.
— Tre’ să-i ţineţi din scurt. Măicuţele i-au răsfăţat şi uite în ce hal au ajuns.

Noua lor mamă era pudrată de la gît în sus. Pe gît şi în capul pieptului, pe oasele care ieşeau în afară, pudra se scursese odată cu transpiraţia. Kazuyo Kuwayama trecuse cu puţin de patruzeci de ani şi era cu şase ani mai mare decît Sh¿ichi.

Kazuyo venise pe insulă pe vremea cînd mineritul marin era în floare aici. Tocmai se despărţise de fostul ei soţ şi venise aici cu unchiul ei, care era miner. Pe vremea aceea, pe insulă se aflau peste cinci mii de mineri şi jumătate din ei erau necăsătoriţi. Kazuyo a intrat ca ucenică la un salon de coafură. Era extrem de fericită. Mare de statură, avea ochii înguşti şi nasul un pic cam mare, dar nu trecea zi în care să nu primească propuneri de la vreun miner. Nu ceda însă ispitei. Nu pentru că ar fi fost deziluzionată după eşecul primei căsătorii, ci pentru că avea prea mare încredere în sine. O curtau atîţia bărbaţi, încît îşi spunea că trebuie într-o bună zi să apară şi unul mai acătării. Bărbaţii îi spuneau că e frumoasă. La început nu a crezut. Pînă să vină pe insulă nu i se spusese niciodată lucrul ăsta. Cînd termina lucrul la salonul de coafură, se ducea să ia masa cu un bărbat, la pachinko [5], la dans sau la vreun film. Apoi se întorcea acasă şi pînă la culcare petrecea mult timp în faţa oglinzii. Rememora tot ce îi şoptise bărbatul la ureche şi, privindu-se în oglindă, căuta ce are ea frumos. Nu era uşor să găsească. În cele din urmă, a ajuns să creadă că era vorba de buzele ei. Asta şi pielea albă şi fină. Nu a avut un iubit anume, şi asta pentru că în jurul ei roiau mereu cîte trei bărbaţi care o considerau minunată.

Primul bărbat cu care s-a culcat după divorţ nu a fost un miner, ci un inginer căsătorit.

L-a cunoscut la dans într-o seară. Se dusese acolo cu doi mineri. Inginerul avea maşină şi s-au dus cu feribotul la Nagasaki şi Sasebo să se distreze. A fost uluită cînd soţia inginerului i-a descoperit şi i-a spus: “Cu faţa asta, ai neruşinarea să te culci cu bărbată-miu!” Sigur că era mai frumoasă decît ea, dar nu-i mai spusese nimeni aşa ceva de multă vreme. Din ziua aceea şi-a reluat obiceiul de a-şi petrece mult timp în faţa oglinzii. Buzele şi culoarea pielii. Textura pielii.

Kazuyo a încetat să lucreze la salonul de frumuseţe după doi ani. S-a angajat într-un bar, în zona comercială. Îşi albea pielea şi mai mult cu pudră, iar pe buze îşi punea un strat gros de ruj. }inea minte exact de cîte ori se culcase cu inginerul. De optsprezece ori. Ştia şi după a cîta dată începuse să îi placă bărbatul. După a patra. Erau în Nagasaki într-o cameră de hotel, cu patul rotund şi oglindă pe tavan. Inginerul a învăţat-o să prepare un cocteil cu aromă de cafea. Cacao Fizz. Lucra la bar de patru zile cînd un miner i-a făcut cinste cu un Cacao Fizz. De nostalgie, pe Kazuyo a podidit-o plînsul. S-a culcat cu acel miner într-un ryokan [6] de pe insulă. O lună mai tîrziu, Kazuyo se culca în fiecare seară cu alt bărbat. Nu mai era nevoie nici de Cacao Fizz.

Seară de seară, un bărbat îi spunea că e frumoasă şi, după ce făceau sex, stătea ore întregi în faţa oglinzii. Dar zilele acelea fericite s-au terminat cînd mina a fost închisă. Grevele au durat trei luni şi nu mai venea nimeni la bar, iar în cele din urmă au dispărut tinerii de pe insulă şi din populaţie nu a mai rămas decît a zecea parte. Kazuyo abia împlinise treizeci de ani. Unchiul ei a fost transferat la un şantier naval în provincia Shikoku şi ea l-a urmat, angajîndu-se la un bar din Niihama. Acolo însă nu era o insulă ruptă de lume şi nu se găseau bărbaţi care să îi spună cît era de frumoasă. Kazuyo se admira în oglindă şi rememora chipurile şi penisurile bărbaţilor cu care se culcase pe insulă. Într-o seară a descoperit că pe pielea ei albă şi lucioasă au început să apară pete. A încercat să numere petele de sub ochi, de pe obraji şi piept, dar şi-a văzut buzele uscate, ridurile şi carnea care începea să i se lase. Familia unchiului ei încerca să înceapă o nouă viaţă şi nu avea timp de discuţii cu Kazuyo care mirosea a fond de ten chiar şi cînd ieşea de la baie.
A plecat din Niihama şi a lucrat doi ani în Øsaka, un an în Fukuoka, dar s-a săturat şi, în cele din urmă, s-a întors pe insulă. A muncit ca chelneriţă în singurul ryokan care mai rămăsese acolo. Atunci s-a întîlnit cu Kuwayama. Era unul din cei care îi făcuseră cinste cu Cacao Fizz. După ce încetase să muncească la mine, lucrase la turnătorie în Sasebo şi adunase destui bani cît să-şi înceapă o afacere pe insulă, îi povestise el, şi îi arătase coşmelia fără pardoseală şi cu acoperiş de zinc în care era o maşinărie ruginită. Kazuyo s-a hotărît să locuiască cu el. Asta pentru că i-a spus, cu vocea tremurătoare, că e frumoasă. Kuwayama producea cutii pentru bent [7] din polistiren expandat. Cînd cererile au început să se înmulţească, Kuwayama a mai cumpărat o presă şi a început să producă mai multe tipuri de cutii. A făcut un împrumut şi a cumpărat salonul de frumuseţe pentru Kazuyo. Plătiseră jumătate din împrumut, cînd au început să caute copii adoptivi.
I-au îmbrăcat pe Kiku şi pe Hashi în pijamale cu locomotive. Probabil din cauza oboselii, Hashi a făcut un pic de febră. S-a băgat în pat şi Kazuyo i-a adus o pungă cu gheaţă şi i-a făcut vînt cu un evantai. Cum a plecat asistentul social, Kuwayama s-a şi apucat de lucru. Pe geam intrau nişte gîze gălbui cum Kiku nu mai văzuse în viaţa lui. Privea afară cu toate că era atît de beznă, încît nu se vedea nimic. De la geamul orfelinatului se vedeau foarte frumos luminile străzii şi farurile maşinilor care treceau. Aici, dacă se uita foarte atent, întrezărea frunzele clătinate de vîntul umed. Cînd Kuwayama a pornit presa nu s-a mai auzit ţîrîitul insectelor.
— Face gălăgie, da’ nu poa’ să se culce dacă nu îi dă drumu’, a spus Kazuyo.
Kiku a storcit un cărăbuş care-i căzuse la picioare.
— Nu trebuie să omori vietăţile!
Kiku a zărit în depărtare o luminiţă. A crezut la început că era o stea.
— Nu, ăla e farul. Luminează pentru ca vapoarele care trec noaptea să nu se izbească de stînci.
Lumina se rotea şi, cînd s-a îndreptat către el, Kiku a întrezărit pentru o secundă suprafaţa tremurătoare a mării.
— Haide, la culcare, eşti şi tu obosit, odihneşte-te!
Kiku a simţit deodată că îi vine să urle. Voia să se transforme în avionul acela uriaş şi să arunce în aer insectele şi frunzele şi fereastra şi maşinăria lui Kuwayama şi farul, într-o bubuială formidabilă. Nu suporta pomii arşi de soare care se răcoreau, mirosul nopţii de vară. Cu glasul tremurînd, şi-a adunat forţele şi a spus foarte încet: “Numele meu este Kikuyuki. Hashi şi măicuţele îmi spun Kiku”. La aceste vorbe l-a podidit plînsul. I se părea incredibil de straniu că plîngea. Kazuyo continua să facă vînt cu evantaiul, fără să spună o vorbă. Kiku s-a băgat singur sub pături. Cearşafurile noi s-au umezit îndată de sudoare.
A doua zi cînd s-au trezit, Kuwayama dăduse deja drumul presei, care huruia. Kazuyo le-a dat celor doi copii tricouri noi, pantaloni scurţi şi pantofi de sport, apoi a plecat la salonul de coafură.
— La prînz ne întoarcem acasă, şi eu şi bărbatul meu, pînă atunci puteţi să vă uitaţi la televizor.

Kiku şi Hashi au mîncat orez peste care au pus ouă crude şi supă miso [8]. Apoi au numărat iahturile desenate pe tricourile lor. Au dat drumul la televizor, dar era o emisiune despre gătit, aşa că l-au închis repede. S-au luat la trîntă pe tatami. Au găsit o sulă pe birou şi au aruncat-o ca pe o suliţă în uşa glisantă. Apoi au dat fuga afară. În grădina mică creşteau roşii şi vinete. Ceva mai departe era Kuwayama care muncea, cu spinarea încovoiată. Doar în tricou, asudat, tot ridica şi cobora un mîner gros de metal.
— Kiku, nu-i aşa că arată ca un robot?

Din dreptul casei urca un drum îngust, care mai întîi se intersecta cu strada care străbătea insula, apoi continua drept pînă la malul mării. De-a stînga şi de-a dreapta drumeagului creşteau flori dese de canna [9]. Sub un pom mare, trei copii arşi de soare prindeau greieri. Kiku şi Hashi s-au apropiat să se uite. Copiii s-au zgîit, cu ochii mijiţi din cauza luminii, la hainele lor cele noi.
— Ce faceţi? a întrebat Hashi.

Unul dintre copii a ridicat un coş în care erau prinşi greierii. Hashi a luat coşul care zumzăia ca un radio stricat şi a numărat insectele dinăuntru. Copiii prindeau cu îndemînare scoici umplute cu clei de capătul unui băţ. Kiku şi Hashi s-au uitat la trunchiul copacului, unde le arătau ceilalţi copii, dar nu puteau distinge scoarţa de greieri, printre ramuri. Apropiau în linişte beţele de copac şi dintr-odată ţîrîitul devenea mai intens şi prindeau un greiere care se zbătea ca o pasăre de jucărie. Copiii erau entuziasmaţi de parcă ar fi văzut jongleriile unui magician. Pe o creangă mai înaltă au văzut un greiere mare şi maro. Unul din copii i-a dat băţul lui Kiku, care era cel mai înalt dintre toţi.
— Nu-l văd, a zis el.

Cîteva degete murdare de noroi i-au indicat greierele mare care părea un nod în ramură. Kiku şi-a ţinut respiraţia şi s-a apropiat. Greierele era atît de sus, încît a trebuit să se întindă cît a putut de mult pentru a ajunge la el. Kiku s-a suit pe o bucată de ciment. Copiii i-au explicat că trebuie să apropie băţul de greiere dinspre unghiul din care nu vede. Bucata de ciment s-a înclinat şi Kiku s-a dezechilibrat. Hashi a strigat dezamăgit. Kiku a împins totuşi prăjina, încercînd să îl înţepe în fund pe greiere. Vîrful i s-a atins de aripi şi insecta a încercat cu putere să îşi ia zborul. Kiku a căzut la pămînt, iar prăjina a descris o parabolă şi a căzut încet. S-au auzit strigăte de bucurie. Copiii au ridicat prăjina şi au prins greierele care se zbătea, l-au curăţat de clei şi i l-au arătat lui Kiku. Hashi i-a întrebat dacă drumul care cobora ducea spre mare. Li s-a spus că merge pînă pe faleză şi nu se poate ajunge pînă la mare, dar să meargă pe strada pe unde trece autobuzul şi să coboare pe al doilea drum lateral.

Pe strada mare au mers pînă au ajuns în staţia de autobuz. Deasupra era salonul de coafură al lui Kazuyo. Femeia i-a văzut şi a ieşit. Unde mergeţi? a strigat la ei. Fără să răspundă, Kiku i-a arătat cu mîna înspre mare.
— N-aveţi voie să mergeţi la minele carbonifere părăsite.

Nici Kiku şi nici Hashi nu ştiau ce înseamnă mine carbonifere.

Drumul pe care îl indicaseră copiii era acoperit cu iarbă şi cei doi au trecut pe lîngă el. Cărarea îngustă pe care au luat-o ei se ramifica precum un labirint şi au tot dat de ramificaţii înfundate pînă cînd nu au mai ştiut să se întoarcă în şosea. Muşcaţi de ţînţari, cu tăieturi pe picioare din cauza ierbii, copiii s-au simţit abandonaţi. Au vrut să strige după ajutor, dar s-au gîndit că nu o să vină nimeni. Drumul se bifurca iarăşi. În dreapta se făcea un tunel întunecat, aşa că au luat-o spre dreapta. Pe potecă era un şarpe. Băieţii au ţipat şi au luat-o spre tunel. Tunelul se curba lin şi din această cauză capătul celălalt se vedea ca un tub de lumină. Înăuntru era rece şi noroi pe jos. Din tavan o picătură de apă i-a căzut lui Hashi pe gît. A tras un ţipăt atît de tare încît ai fi zis că se surpă tunelul şi a rupt-o la fugă. S-a împiedicat şi a căzut. Lungit pe jos cum era, l-au năpădit lacrimile.
— Nu plînge, a ţipat Kiku la el. Hashi, ridică-te, nu mai e mult pînă la ieşire. Kiku evita bălţile şi căuta din priviri capătul tunelului. Apa din băltoace emana un miros fetid. La ieşirea din tunel, drumul era îngrădit cu sîrmă ghimpată năpădită de plante. În partea dreaptă era însă o despicătură destul de mare, încît un copil de cinci ani se putea strecura prin ea. Celor doi nu le ardea să se întoarcă în tunelul plin de noroi. Şi-au sfîşiat tricourile în sîrma ruginită. Hashi nu prea reuşea să înainteze. Kiku l-a ameninţat, amintindu-i de şarpele care rămăsese în urmă. Înaintau tîrîş, pe coate. În cele din urmă, au simţit beton sub ei şi iarba s-a terminat. S-au ridicat în picioare şi s-au uitat împrejur. Priveliştea semăna cu machetele pe care le făcea Hashi cu un an înainte.

Regatul acela din resturi, jucării şi moloz se întindea în faţa ochilor lor, mărit de multe ori. Era un oraş în ruine, pustiu. Barăcile minerilor se aliniau ordonat şi, dacă nu vedeai iarba care se înălţa printre geamurile sparte, aveai iluzia că abia sunase alarma şi toată lumea fugise. Parcă numai ei doi rămăseseră acolo pentru a fi sacrificaţi. Pe panouri mai erau încă lipite postere. Concertul fanfarei militare marine din Ky¿sh¿. În program vor fi prezentate Marşul de pe rîul Kwai, Anchors Aweigh, Stars and Stripes Forever. Cei doi au rămas încremeniţi şi, cînd au realizat că nu se aude nici măcar un glas acolo, au rupt-o la goană. Alergau printre case. Se auzeau doar sunetele paşilor lor. Au descoperit o tricicletă şi s-au oprit. Prin plasticul decolorat de pe şa răsăriseră cîteva fire de iarbă. Aveau impresia că de undeva vor apărea copiii de mai devreme, care prindeau greieri. Hashi a pus mîna pe ghidon. Cadrul s-a rupt cu un sunet ca guiţatul unui porc cînd îi înfigi un cui în creştet. Printre crăpături picura apă amestecată cu vaselină şi rugină. Tricicleta care s-a prăbuşit în faţă i-a speriat pe băieţi. Au trecut pe lîngă case. Au urcat o scară acoperită cu pietriş şi lemn, unde se termina betonul şi creştea iarba. De jur împrejur totul era roşu. Prin spărturile pereţilor de cărămidă se strecurau razele soarelui. Peretele continua pe o distanţă mare. S-au uitat prin crăpături şi au descoperit o amestecătură nemaivăzută de construcţii. Turnuri în formă de pîlnie, bazine de beton împărţite regulat, şanţuri care le uneau, rame dezvelite de oţel, cilindri de cărămidă, şi printre toate acestea iedera deasă. Lui Hashi i s-a părut că priveliştea seamănă cu ceva şi a vrut să-i spună lui Kiku, dar s-a oprit. Îi amintea de o diagramă a traseului digestiv pe care o văzuseră în sala de aşteptare a spitalului, pe cînd mergeau la tratament. Lui Kiku i se zburlise tot părul de pe corp. Ruinele acelea, unde nu era nici ţipenie şi domneau numai umbra şi umezeala, erau priveliştea pe care o vedea mereu după ce maşinăria aceea uriaşă de care se temea atît de mult îşi lua zborul.

Dincolo de construcţiile de beton era o şcoală. Frunzele unor plante cu tulpina groasă năpădiseră o fîntînă arteziană secată, plină de crăpături. Frunzele nu erau vii, ci semănau cu nişte maşinării care păreau să sape un tunel pe fundul mării. În jurul fîntînii fuseseră cîteva rînduri de flori. Vîntul suflase nişte seminţe şi cîteva plante răsăriseră într-un bazin de WC răsturnat, din pămîntul care se adunase acolo. Clădirea şcolii era acoperită pe jumătate cu o prelată ignifugă. Cablurile cu care era legată plesniseră în mai multe locuri şi fluturau zgomotos împreună cu prelata. Stoluri de corbi care stăteau în alertă pe acoperiş îşi luau zborul la zgomotul prelatei. Parcă se prăbuşea o parte din clădire.

Hashi se tot întreba ce era cu locul ăsta. Îşi amintea pînă în momentul cînd căzuse în tunel. Era atît de murdar de noroi, încît nici nu mai ştiai unde se termină pielea şi începe tricoul şi duhnea a vaselină atît de tare, că nu putea să uite că străbătuseră tunelul. Kiku a băgat de seamă că soarele cobora din ce în ce mai mult. Probabil că nu e chiar plăcut să te prindă noaptea printre ruinele astea. Trebuia să caute o cale de a se întoarce la locul unde copiii ăia prindeau greieri.

Au străbătut terenul de sport. Din pămînt ieşeau ţevi îndoite şi răsucite. La groapa cu nisip creşteau cactuşi deşi. }epii lor cădeau în bazinul de înot, plin ochi cu apă verzuie. Trei stîlpi de curent rupţi de la jumătate deveniseră adăpost pentru termite şi sutele de mii de aripi transparente închipuiau fel de fel de forme. Dincolo de perdeaua aceea translucidă se deschidea o fostă stradă comercială. De o parte şi de alta a drumului acum fără pavaj se aliniau magazine şi bordeluri.
— Uite ce frumos e! a strigat Hashi.

Tuburile sparte de neon care luminaseră cîndva firmele barurilor şi restaurantelor fuseseră adunate într-o groapă şi, clătinate de vînt, formau un covor strălucitor. Fiecare ciob reflecta lumina soarelui în funcţie de cum îl mişca vîntul, de culoarea pe care o avea şi lumina tuturor se contopea, creînd impresia că toată groapa era o mare firmă luminoasă. Kiku s-a apropiat şi a luat un ciob. Bucata de sticlă uşor curbată era roz şi netedă pe partea din afară şi aspră şi galbenă pe spate. A aruncat ciobul în praf. Privind locul în care a căzut, Kiku s-a schimbat la faţă. S-a aşezat în genunchi şi a înaintat tîrîş cu ochii aţintiţi la pămînt. O urmă de cauciuc! Pămîntul e moale şi uscat, nu poate să fie prea veche! E una singură, probabil că e de la o motocicletă. Cineva a trecut pe aici! E cineva în oraşul ăsta? Urmele de cauciuc se terminau brusc în faţa unui cinematograf, din capătul străzii cu bordeluri. Firma, pe care scria Piccadilly, căzuse într-o parte. Kiku a cercetat împrejurimile. Nu mai erau alte urme de cauciuc şi nu păreau nici să se întoarcă de unde au venit. Hashi a examinat posterul rupt pe jumătate, deasupra căruia scria în programul viitor şi pozele făcute sul, căzute după lambriuri. Era fotografia unei femei, i se vedeau buzele, nasul, bărbia şi dedesubt, lăsaţi liberi, sînii. În poze era un bărbat străin care îşi încărca pistolul, o blondă prăbuşită care sîngera, un prim-plan al unui cuplu sărutîndu-se şi două doamne călare, pe fondul unui apus de soare. Hashi le privea înlăturînd cu grijă nisipul care se aşezase pe ele. Dacă nu le ştergea cu grijă cu poalele tricoului, se rupeau imediat. Una din poze era cu o femeie dezbrăcată şi Hashi a vrut s-o strecoare în buzunar, dar a sfîşiat-o în bucăţi. Kiku examina fiecare fereastră a cinematografului. Toate erau acoperite cu scînduri.

Hashi şi-a ridicat privirea şi a simţit că leşină. A vrut să ţipe, dar nu i-a ieşit nici un sunet din gît. Un bărbat îi privea de la etaj. Era tînăr, gol pînă la brîu şi cu pantaloni de piele. L-a observat şi Kiku. Bărbatul i-a examinat, cînd pe unul cînd pe altul, şi le-a făcut semn din cap să plece. Cei doi băieţi tremurau, dar nu se clinteau din loc.
— Căraţi-vă! le-a spus încet.

Hashi a luat-o la goană, încercînd să scape de acolo, dar Kiku stătea în continuare nemişcat. Neştiind ce să facă, a ţipat:
— Kiku!

Kiku se uita în continuare încremenit şi murmura:
— L-am găsit, în sfîrşit, pe omul slab, cu părul lung şi barbă! Aici era, într-un loc ca ăsta, în oraşul pe care l-au distrus rachetele. Aici stă omul care trebuie să mă înalţe la cer.

Bărbatul a dispărut. S-a auzit zgomotul unei uşi închise. Kiku şi-a adunat puterile şi a strigat:
— Şi cu motocicleta ce-ai făcut?
Nu a venit nici un răspuns. Hashi s-a apropiat, cu lacrimi în ochi, şi l-a tras de mînecă:
— Hai să plecăm!

Kiku s-a urnit în cele din urmă. Abia dăduseră colţul cinematografului, că s-a auzit zgomot de tablă tîrîită. S-au întors să se uite. De la etajul cinematografului un planşeu subţire de tablă ondulată a alunecat uşor pînă pe podea. În acelaşi timp, cu un zgomot asurzitor de explozie, şi-a făcut apariţia cadrul metalic, argintiu al motocicletei. A coborît pe planşeul de metal cu o viteză înspăimîntătoare, ridicînd în urmă un nor de praf şi fum. A trecut cît ai clipi din ochi pe lîngă Kiku şi Hashi. Kiku a avut impresia că bărbatul cel tînăr zîmbea pentru sine în clipa în care i-a depăşit. Zgomotul motocicletei s-a îndepărtat.

Kazuyo i-a luat la întrebări cînd a văzut tricoul plin de noroi al lui Hashi. A trebuit să mărturisească faptul că s-au aventurat pe la minele părăsite. Şi-au încasat o ceartă zdravănă. Le-a spus că ruinele, nedezafectate încă în întregime, erau foarte periculoase. Doi vagabonzi, foşti mineri, au vrut să fure nişte ţevi dintr-o cameră goală şi au fost muşcaţi de vipere. Nişte copii care se jucau au căzut într-un puţ, lemnele alea care acopereau puţurile erau oricum putrede. Înăuntru e plin de gaze. Dacă ai picat acolo, te duci trei mii de metri, pînă pe fundul mării şi ajungi mîncare pentru gîngănii şi şerpi respingători. În locurile de depozitat materiale din subteran au rămas chimicale şi, dacă le atingi, îţi ard carnea pînă la os cît ai zice peşte. În casele alea părăsite mai trăiesc fel de fel de vagabonzi, o fată a fost odată atacată. Dacă ţi se întîmplă ceva, Doamne fereşte, poţi să strigi cît vrei, că nu e nimeni să te audă. Apoi i-a pus să promită că nu mai calcă pe acolo.

Kuwayama şi Kazuyo s-au sfătuit şi au hotărît să închidă salonul de coafură pînă cînd băieţii se obişnuiau cu traiul pe insulă. Kazuyo i-a luat pe copii şi i-a dus prin vecini să le facă cunoştinţă. Le-a cumpărat costume de baie şi a mers cu ei la mare.

Cînd au simţit mirosul apei amestecîndu-se printre cel al ierburilor, copiii au scos chiote de bucurie şi au luat-o la goană către plajă. În clipa în care au călcat cu tălpile goale pe nisipul încins de soare, i-au întîmpinat stropii fini ai unul val care se spărgea de ţărm. În găurile rămase în nisip după ce valurile se retrăgeau zăceau la pîndă crabi. Într-o zonă pietroasă unde apa se retrăsese, se formaseră bălţi în care înotau peşti rămaşi de la flux. Au încercat să prindă peştişorii mai mici decît degetele lor, dar nu au reuşit. Au atins tentaculele anemonelor de mare, făcîndu-le să-şi strîngă pliurile şi să sugă cu putere. Fiecare tentacul avea culoare şi model diferite. Au prins cîţiva crabi care se adunaseră în jurul resturilor de mîncare, i-au îndreptat cu faţa spre mare şi au făcut concurs. Au apărut copiii care îi lăsaseră să prindă greieri şi Hashi le-a făcut cu mîna. Se scufundau cu ochelari de înot şi un harpon. După o vreme, a apărut la suprafaţa apei vîrful harponului, în care era înfipt ceva ce părea a fi o bucată de plastic. Copiii au ţipat “E o caracatiţă!” şi au urcat pe mal. Kiku şi Hashi au fugit şi ei să se uite. Era un pic altfel decît caracatiţa pe care o văzuseră la acvariu în excursie cu orfelinatul. Avea culoarea maronie, încît abia o distingeai de stînci şi, înfăşurată pe vîrful harponului, picura un lichid negru. Caracatiţa de la acvariu era mult mai roşie şi i se distingeau mai clar tentaculele, capul şi ochii. Asta de aici arăta mai degrabă ca o cîrpă udă. Cînd au încercat să o desprindă din vîrful harponului, caracatiţa a reuşit să scape spre mare. Venea în direcţia lui Kiku şi Hashi. Se lipea de stînci şi părea că se mişcă alunecînd. Prinde-o! au strigat copiii către cei doi. Hashi a întins mîna după ea, iar caracatiţa i s-a înfăşurat pe braţ. Cîrpa lucioasă, fără formă, a început să urce pe mînă, tîrîndu-se spre faţă. De frică, Hashi rămăsese fără glas. A încercat să o desprindă cu mîna cealaltă, iar caracatiţa s-a mutat pe ea. Îl strîngea şi îşi întindea cîte un tentacul către umărul lui. Văzut de departe, Hashi părea că dansează, luptîndu-se să scape de ea. Cînd Kazuyo i-a auzit ţipetele şi a venit în grabă, Hashi căzuse şi caracatiţa tocmai îi acoperea faţa. Kiku şi ceilalţi copii se chinuiau cu disperare să o desprindă, dar caracatiţa se lipise atît de strîns, încît părea să fi devenit corp comun cu pielea. Smulgîndu-şi nasturii, Kazuyo şi-a dat jos bluza. A sfîşiat părţile ude de transpiraţie şi şi-a înfăşurat pînza uscată pe mînă. A desprins caracatiţa tentacul cu tentacul. Cînd a prins-o, a izbit-o împreună cu bluza de pietre de nenumărate ori. Umărul şi gîtul lui Hashi erau roşii şi umflate şi se vedeau urmele de la ventuze. Hashi s-a ridicat şi s-a uitat pe rînd, cînd la Kazuyo, cînd la caracatiţă, apoi a izbucnit în plîns. Kazuyo l-a luat în braţe. Sînii lui Kazuyo l-au gîdilat pe abdomen. Şi-a îngropat faţa în umărul ei şi i-a simţit gustul sărat al pielii.

Pe drumul de costişă, florile de canna s-au scuturat. Petalele au devenit pămîntii şi se destrămau cînd călcai pe ele. După ce taifunul a scuturat toate florile verii şi fructele prea coapte, Kazuyo le-a arătat lui Kiku şi Hashi cum să adune castanele pe muntele pe care frunzele începeau să se ofilească. Călcai pe ele şi le desfăceai carapacea cu ţepi. Înăuntru erau trei castane de dimensiuni diferite. Cea din mijloc era cea mai mare, care trăsese cele mai multe substanţe nutritive şi crescuse enorm, iar celelalte două se întîmpla să fie chiar uscate. Kazuyo le-a arătat o astfel de castană celor doi şi le-a spus:
— Îşi împinge la o parte tovarăşii şi numai ea se face mare, dar cred că e tare singură şi tristă.

Kiku a găsit o carapace în care erau două castane. Erau amîndouă la fel de mari, şi stăteau lipite una de alta.
— Ce interesant, castanele astea sînt ca voi doi. De obicei, în carapace se formează o gaură şi se strică. Le-a pus fiecăruia cîte o castană în buzunar.

Kuwayama ieşea de două ori pe lună la pescuit, într-o barcă pe care o împrumuta. Pleca neapărat înainte de răsărit. Îi tîra cu el pe Kiku şi Hashi, cu toate că le era frig şi nu le plăcea. Beau un ceai fierbinte cu gust de sare la debarcader şi admirau culoarea mării pe care străluceau primele raze de soare, atingerea aerului care se încălzea treptat, aripioarele ascuţite şi albastre ale peştilor care săreau, sîngele lor, de un bleumarin transparent care devenea opac, mirosul solzilor uscaţi, crestele aurii ale valurilor, sunetul abia perceptibil al fulgilor de zăpadă care se topeau în mare.

Cînd cîmpurile cu varză s-au umplut de mii de fluturi, Kazuyo le-a pus în faţă băieţilor cîte o cutie legată cu panglici. Erau ghiozdane.

Note:
1. Rogojină de paie. Măsură echivalentă cu dimensiunile unei astfel de rogojini, adică 180cm×90cm.
2. Arbore de dimensiuni mari, originar din China, Ginkgo biloba.
3. Orez amestecat cu ketchup, învelit într­-o omletă.
4. Tip de tăiţei japonezi.
5. Joc de noroc foarte popular în Japonia.
6. Motel tradiţional japonez.
7. Prînz la pachet.
8. Pastă fermentată de soia din care se prepară supă.
9. Plantă perenă originară din zonele tropicale, folosită ca floare decorativă, Canna generalis.