Radu Cârneci

Aproape elegie


Amiezile ne vor pătrunde răbdătoare,
ca o putere ce vine şi pleacă,
şi va fi o linişte ce doare,
o durere care se-neacă.

Apoi soarele va fi tot mai frumos
şi-i va grăbi pe toţi spre seară,
ademenindu-i cu armonia de jos,
unde se roagă o făclie de ceară.

Numai eu voi rămâne-n lumină
cu cântecul, pasăre ţipând între dinţi –
şi-mi va curge din tâmple răşină:
două pâraie fierbinţi.

Din volumul Orgă şi iarbă, 1966


Iarba verde, acasă


- Pentru Emmi, cu dragoste -

Acasă, iarba verde aproape de mugure,
- vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.

La amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
şi mă cheamă şi mă cuprinde,
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă,
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în şuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte,
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde, şi mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm, coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile şi suntem
dulce ţărână...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968


Mireasmă-mprejur


Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire iar paşii
asemenea ierbii sunt fără de moarte.
O aură pe frunte: timp blând.
Tace duhul pământului.

Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire, iar privirile
te cauta prin aerul moale. Tăcere.
Iată urma părului tău şi arborii
înduioşându-se.

Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire. Tu stai
pe zarea de albastru şi aur.
Nu te mişca. Şi dorul împrejurul tău
mireasmă. Cu mâna întinsă eu...

Din volumul Oracol deschis, 1971


Zăpezi şi flăcări


Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urşi adormiţi după cină,
vânt înalt ca o fată subţire,

poteci bântuite de-un gând,
puhoaie în alb îngheţate,
vulpi de ger, respingând
chemarea puştilor înclinate,

aer rece, ca o pânză de in,
din care ciutele îşi fac broboadă,
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunţilor să cadă,

corbi clocindu-şi ouăle de ger,
aşteptând solemn minunea facerii,
corni severi, în trunchiul de fier
pregătind roşul pentru zilele coacerii,

stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel, strălucind de idei,
şi-n sângele meu, tu, flămândo,
cea mai femeie dintre femei –

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,
într-o îmbrăţişare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască.

Poezie culeasă din Efigiile naturii, Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971

Gând înapoi


Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,

Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,
de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,
iar în amurg vom fi de bronz în clopot,
topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.

Şi vom rodi cu stelele curate,
un gând înalt, făclie de priveghi –
voi fi în toţi, iar tu vei fi în toate,
medalie cu două chipuri vechi

Şi, ca o ceaţă din nimic ivită,
uşori vom fi, călătorind în jos,
cer legănat în lacrima-ispită
şi răsturnat în noi cu preafrumos...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968