George Dumitru

Cartea de buzunar

Nu îl mai văzusem pe Eugen din anii studenţiei. Cred că de la licenţă. Eu rămăsesem în Bucureşti, îmbrăţişând o carieră în domeniul informatic iar el please în provincie, să îşi etaleze cunoştintele economice acolo unde chiar era nevoie de oameni ca el. Nu mică mi-a fost bucuria reîntâlnirii, când a trecut prin capitală într-o delegaţie. L-am convins telefonic să rămână la o bere şi ne-am întâlnit în spiritual vremurilor de altă dată în barul Muzeului Literaturii Române.
“La scriitori”, cum îi ziceam.
Eram la a treia halbă depănând amintiri, când am fost întrerupţi din povestit. De masa noastră se apropiase un slăbănog cărunt pe la tample şi cu ochii brăzdaţi de o panză de păianjen sângerie, proabil de la fumul dens din încăperea fără ferestre.
- Nu vă supăraţi, spuse, aveţi un foc?
Şi întinse spre noi o ţigară ţinută fragil între degetele îngălbenite.
Aveam, aşa că i-am dat. Îşi aprinse ţigara dar nu plecă la masa lui, aşa cum credeam că o să facă, ci se aseză pe scaunul liber din capul mesei noastre. Trase două fumuri şi ne privi pe fiecare dintre noi atent, clătinând din cap în semn de aprobare.
- Sunteţi tineri domnii mei, tineri…
Scrumă, apoi îşi puse coatele pe masă.
- Sper că nu deranjez, spuse brusc, după un moment de tăcere, moment în care noi ne-am privit pe furiş puţin stânjeniţi.
- A, nu, deloc, se grăbi Eugen să spună. Depănam amintiri, nu ne-am mai văzut demult, să fie vreo….
- Opt-nouă ani? Am zis eu
- Da, cam aşa.
Speram să se simtă oarecum în plus şi să ne lase singuri, cu amintirile noastre. Dar nici gând de aşa ceva. Se foi puţin în scaun, mai trase un fum şi începu să vorbească ca pentru el, însă adresându-ni-se totodată, căci în momentele cheie ne urmărea privirile, încercând să ne smulgă un semn, de aprobare, ori de mirare, după caz.

- Să vedeţi, începu stăpânindu-şi cu greu tremurul mâinilor, eu sunt scriitor. Am terminat Facultatea de Filologie dar nu am vrut să rămân în învăţământ. Nu mi-au plăcut niciodată copiii, mă irită. Aşa că am hotărât să trăiesc din scris. O vreme m-am descurcat. Un articol aici, altul colea, la unele reviste am devenit colaborator permanent, la una am chiar o rubrică a mea, “Puterea Cuvântului”, poate aţi avut vreodată ocazia să citiţi. În “România Tinerească”, apare o dată pe lună.
Nu avusesem. Dar asta nu îl opri din povestit.
-Însă, stiţi şi dumneavoastră cum e... Abia puteam supravieţui din două-trei articole pe lună. Aşa că m-am hotărât să scriu un roman, idei aveam destule, gândindu-mă că o carte de o asemenea anvergură, bine promovată, se va vinde într-un număr de exemplare nebănuit şi îmi va asigura un trai decent mulţi ani de atunci încolo. Da, visam. Îmi făceam iluzii. Şi m-am apucat de scris, la început mai greu, poticnit, apoi, pe măsură ce avansam, căpătând o libertate de exprimare mult mai mare, o uşurinţă care îmi insufla încredere în mine, făcându-mă să umplu pagină după pagină. A durat aproape doi ani, ani în care am trăit la limită (reuşeam când şi când să mai public câte ceva, prin revistele în vogă, nou apărute, cu spirit american), câteodată doar cu pâine şi apa, alteori nemâncând nimic zile întregi. Ajunsesem să mă obişnuiesc cu starea aceea de leşin, de slăbire permanentă a organismului, după un timp, organismul însuşi nemaireacţionând în nici un fel la foame, mulţumindu-se cu apă şi atât.
Dar spiritul îmi era treaz şi ascuţit, ca să zic aşa, inspiraţie aveam din belşug, mai mult ca niciodată, în ciuda vicisitudinilor materiale de care mă loveam. A ieşit o carte de peste trei sute de pagini dactilografiate, de care am fost profund mulţumit, era cartea vieţii mele, cuprinsesem acolo toată filozofia mea, tot sistemul meu de gândire. Toate trăirile mele şi în acelaşi timp ale oamenilor în general, se regăseau acolo, gata să iasă la iveală în conul privirii vreunui cititor interesat. În ziua aceea, când am pus ultima virgulă, ultimul punct pe i, m-am simţit epuizat, însă în acelaşi timp cuprins de o fericire fără margini. Scrisesem o carte! Terminasem un roman! Puteam spune, din acel moment, fără vreo urmă de tăgadă, că mă numesc scriitor. Până acum mă complăcusem pe undeva în amatorism şi mediocritate, să fim serioşi, câteva articolaşe acolo, nu te ridică la statutul de scriitor şi nici nu te propulsează în lumea aceastora, interzisă multora, care urma să îşi deschida porţile, acum, şi pentru mine. Nu trebuia decât să îmi găsesc o editură. Atât. Care să mă scoată la lumină.

Dar a fost cu mult mai greu decât mă aşteptam.

Întâi m-am înfiinţat la cele mari, unele dintre ele recomandate de prieteni de-ai mei, colegi de breaslă. Plin de mine cum eram, considerând cartea mea o capodoperă, mi-am cerut drepturile sus şi tare, dându-le cu tifla celor care mă refuzau, majoritatea pe motive materiale, invocând riscul la care sunt supuse ele, ca edituri, ca instituţii activând în spiritul economiei de piaţă, având în vedere că eram un autor necunoscut, fără trecut literar important, iar cititorul, în nemărginitul lui snobism, avea să îmi ocolească cartea în librării, astfel încât profitul lor va fi nul.
Unora, pur şi simplu, nu le-a plăcut cartea. Nu se înscria în sfera lor, în tematica şi stilul cu care îşi obişnuiseră cititorii. Îmi venea să hohotesc, cu infatuare, privindu-i ca pe niste ignoranţi desăvârşiţi, incapabili de a recunoaşte valoarea chiar şi atunci când o au sub nas. Îmi retrăgeam manuscrisul cu gesturi bruşte şi trânteam uşa la ieşire.
Apoi am început să cobor ştacheta, acceptând până la urmă să mă duc la orice editură, cât era ea de mică. Dar degeaba. Timp de aproape şase luni m-am confruntat cu aceleaşi situaţii. Nimeni nu era dispus să îmi publice cartea decât, poate, contra cost. Ori eu, la rândul meu, nu eram dispus să scot niciun ban din buzunar. Mai ales că buzunarele mele sclipeau de curaţenie, ca să zic aşa, din care cauză ajunsesem, şi mi-e pe undeva ruşine să o spun, să mănânc la cantina săracilor, căci nici la cele studenţeşti nu îmi mai permiteam.
Într-un final am ajuns la “Compendiu”. Aşa se numea acea editură, ale cărei carti le văzusem în ultimul timp pe tarabe, în format foarte mic, într-o colecţie numită “Cartea de buzunar”. Nu răsfoisem nici una, doar văzusem pe coperta din spate, ... Editura “Compendiu”... şi adresa. M-am dus şi la ei, resemnat, cu ideea că nu o să am niciodată cartea publicată şi că o să mor în curând de inaniţie.
Probabil că arătam foarte rău, aşa cum eram în zilele acelea, nebărbierit, neîngrijit, cu părul în dezordine, căci persoana care mă primi îşi trăda un sentiment uşor de repulsie pe care i l-am ghicit din mişcarea corpului şi grimasa afişată fugitiv. Dar mă invită să iau loc, mă ascultă cu atenţie, îmi frunzări superficial manuscrisul, se lipi cu spatele de spătarul scaunului privind gânditor câteva clipe în tavan, apoi îmi spuse hotărât, fără inflexiuni în voce:
- Domnule, am să fiu sincer cu dumneavoastră. Cartea aceasta este mult prea stufoasă pentru ceea ce publicăm noi. Mă tem că am să vă refuz. Ar fi trebuit să scrieţi o carte mică, maxim o sută de pagini, altfel o să speriaţi cititorii, dacă-mi permiteţi termenul. Credeţi că cineva ar cumpăra cartea dumneavoastră de... (şi aici privi pe ultima mea pagină) trei sute şi ceva de pagini? Păi ce să facă cu ea? Să o uite pe vreun raft prăfuit în vreo biblotecă? Cine credeţi că mai are răbdare să parcurgă trei sute de pagini în ziua de astăzi? Nu, domnule, le-ar trebui prea mult timp, ăsta este adevărul. Prea mult, nu avem, nici unul dintre noi nu are la dispoziţie aşa ceva, nu în vremurile astea.
Exact din aceste considerente noi, şi când spun “noi” mă refer la mine şi la partenerul meu, cei care am pus bazele acestei afaceri, am reuşit să concretizăm o idee. Domnule, astăzi se munceşte foarte de mult, omul este din ce în ce mai obosit, stresul şi rutina - bolile mileniului trei - erodează continuu sistemul nervos care devine astfel extrem de instabil. Apoi există televizorul, internetul, întreaga mass-media, există cinematografe la nivel occidental, toate aceste forme de entertainment, cum spun americanii, de divertisment, uşoare, constituind o alternativă a cărţii scrise, a cititului în sine, omul de astăzi preferând-o, tocmai datorită gradului mic de solicitare intelectuală. Cu toate astea sunt persoane cărora le place, în continuare, să citească, să simtă o carte în mână, să îi dea paginile umezindu-şi degetele, dar se lovesc cu brutalitate de această criză temporală în care ne scăldăm cu toţii. Exact acestor tip de oameni am vrut noi să ne adresăm. Publicând cărţi în format mic, care pot fi citite în metrou, autobuz, chiar şi în maşină, în trafic sau stând la semafor, încercăm să le oferim un mod de a-şi păstra preocupările, de a-şi putea permite, în continuare, plăcerea cititului.
Aşa a apărut colecţia “Cartea de buzunar”, prin care, cum am spus şi acum întăresc, individul interesat de literatură, însă mereu pe fugă, mereu în mişcare, are acces la aceste cărţi de mărime redusă, pe care le poate purta în orice tip de buzunar - de haină, de jachetă, în poşetă, oriunde. Şi mai este aici un aspect de luat în seamă. Consumatorul, să îi spunem aşa, cu cât termină mai multe cărţi, cu atât se simte mai îmbogăţit cultural. Una este să citeşti într-o lună o carte, alta este să ai zece la activ. O bibliografie bogată denotă ideea de om cult, mai multe titluri, mai multe exemple, atrag după ele o mai mare prestanţă, o mai mare greutate în grupul social de care individul aparţine. Omul este un snob, domnule, iar noi vrem să exploatăm acest snobism.
Dacă nu aş fi fost foarte obosit, sătul până la paroxism de tot ce înseamnă căutare şi publicare, dacă nu aş fi simţit lehamitea aceea care mă ţintui locului, greutatea aceea de plumb care îmi lipi tălpile de podea, aş fi făcut exact ca până atunci, aş fi smuls cu brutalitate foile din mâinile interlocutorului meu şi aş fi ieşit val-vârtej trântind uşa. Omul acesta nu publica cărti groase. Criteriu mai stupid decât ăsta nu auzisem în viaţa mea. Dar lucrurile, spre stupefacţia mea, nu se opriră aici. Ceea ce a urmat, nu făcu altceva decât să îmi mărească consternarea, stârnindu-mi totodată o revoltă înabuşită faţă de tot ceea ce auzeam.
- Totuşi, dragă domnule, am o propunere pentru dumneavoastră. Avem un nou proiect la care aş dori să participaţi. Din câte mi-aţi povestit, sunteţi un om de litere, iar aceste sute de pagini, probabil o dovedesc. Daca sunteţi interesat, şi eu cred că ar fi o afacere bună şi pentru noi şi pentru dumneavoastră, putem continua discuţia.
Pe undeva îmi stârnise curiozitatea, aşa că am aprobat obosit, mişcându-mi aproape imperceptibil capul.
- Foarte bine, nu veţi regreta. Domule, vrem să publicăm rezumate. Închipuiţi-vă, romanul Ion rezumat la cincizeci de pagini. Gândiţi-vă cu ce uşurinţă s-ar citi. Păstrându-se tema principală a cărţii, păstrându-se simbolurile, mesajul, tot. Dar în cincizeci de pagini. Apoi, să vă mai dau un exemplu, Moromeţii. Gândiţi-vă ce ar însemna să poţi citi toată această carte într-o oră, în autobuz, în drum spre şcoală, când dai bacalaureatul. Ar uşura viaţa multor elevi care, vedem şi noi asta, sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de literatură. Sau Dostoievski. Gândiţi-vă, Fraţii Karamazov în maxim o sută de pagini. Să o citeşti în două zile. Ar fi extraordinar! Şi exemplele pot continua la nesfârşit!
Îl vedeam cum radia în timp ce vorbea, prinsese o roşeaţă în obraji, se înviora, ridicându-se câte puţin de pe scaun, în final găsindu-se, parca mirat, în picioare.
- Nu este o idee nouă, carţi-rezumate au mai existat, însă nu într-o colecţie promovată, nu într-un sistem de marketing bine pus la punct. Şi nu adresându-se tuturor, ci doar, poate, elevilor, şcolarilor. Publicul nostru ţintă este, de data aceasta, populatia întreagă. Toată lumea va putea citi clasicii literaturii noastre într-un timp record! Vom merge la scară naţională, poate chiar universală, vom fi cunoscuţi în toată ţara, în toată lumea, peste tot. În curând, domnule, o să vedeţi, vor dispărea carţile mari. Pur şi simplu nu se vor mai scrie. Nu mai rentează, nu se merită efortul. Ascultaţi-mă pe mine, aceasta este tendinţa pe termen mediu-lung, iar noi o să profităm din plin de asta.
Cred că aţi înţeles ce vreau de la dumneavoastră, zise în continuare şi mă strânse familiar de umeri, venise în spatele meu. Vă vreau făcând aceste rezumate, captând esenţa într-o formă mult redusă. Mă uit la dumneavoastră şi îmi dau seama că sunteţi capabil de acest lucru, iar eu, ca o încurajare, vă voi oferi un avans pentru prima carte, să spunem... Ion, că tot am vorbit despre asta. Ce părere aveţi? îmi spuse de data aceasta calm, după ce se aşeză la loc pe scaunul cu spătar înalt. Când veniţi cu manuscrisul, vă voi înmâna partea cealaltă de bani. Apoi, dacă lucrurile merg bine, continuăm. În acelaşi sistem.
Revolta care pusese stăpânire pe mine îmi urcă sângele în obraji, ardeam. Pulsul mi se accelera pe măsura ce îl auzeam vorbind, simţeam inima cum vrea să îmi sară din piept. Rezumate! Să fac rezumate! Să ciuntesc marile opere literare! Să le amputez, să le pun proteze! Să devin un măcelar, o brută a literelor, să vând frânturi, să vând schelete cu resturi de muşchi şi carne fâlfâind! Să fiu concis, să fiu concret, să tai, să scot, să las deoparte, să scurm, s-aleg şi s-afişez. Să fiu chirurg, să fiu călău, să fiu judecător, să judec, să condamn, s-arunc, să-ndepărtez cuvinte, interjecţii, personaje, viaţa, tot! Să subţiez, să diluez, să schimb şi să mă schimb! Să mor. Şi să omor.
Apoi m-am calmat. Brusc, ca să zic aşa. Dintr-odată, totul mi-a devenit indiferent, cartea mea, cărţile lor, rezumatele, banii, eu, omul din faţa mea care mă privea surâzând, totul. Obosisem. Mă simţeam bătrân, trecut de o sută de ani, gârbovit. Şi mă lovi, din nou, lehamitea. Scârba. Greaţa. M-am predat, fără condiţii, am ridicat steagul alb coborând privirea.
Şi am acceptat. Pur şi simplu am zis Da, o fac, o să rezum Ion în câteva săptămâni.
- Bravo, domnule, îmi întinse mâna, vă felicit pentru alegere. Presimt că vom avea un viitor frumos împreună!
Dar nu atunci începu să mă râcâie conştiinţa. Nici când am ajuns acasă şi m-am trântit în pat, cu faţa în sus. Eram mult prea obosit pentru asta. Cred că am dormit zile întregi.
Abia când am început să scriu, când am luat Ion, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, abia atunci am simţit primul impuls. Abia atunci am realizat cu adevărat ce urma să fac, dar nu m-am oprit, am terminat cartea şi am predat-o, la termenul stabilit, primind în schimb exact suma de bani promisă. Când i-am luat în mână, când i-am numărat febril, cu degetele încordate, m-a lovit puternic sentimentul vinovăţiei. Intrasem în mecanismul de îndobitocire a populaţiei. Uitasem, peste noapte, tot sistemul de valori care mă susţinea, pe care îl promovasem, acceptam un compromis care nu avea să mă afecteze numai pe mine ci o lume întreagă, reducându-i gradul de cultură, promovam superficialitatea, semidoctismul, subcultura. Iar eu, eu ce aveam să devin? O nulitate, o parte a maşinăriei, o spiţă, un nume scris în josul paginii pe care nu îl va citi nimeni, niciodată.
O zi întreagă nu am putut cumpăra nimic din banii aceia. Dar foamea a învins, instinctul de conservare a câştigat bătălia, conştiinţa mea încarcată nu s-a putut opune stomacului meu gol.

Transpirase, câteva firicele de sudoare îi apăruseră la tâmple în timp ce vorbea.

- Mă scuzaţi, spuse şi se ridică. Revin imediat, necesitatile fiziologice, ca să zic aşa, ştiţi…

Ne-am privit brusc şi tot brusc am şi acţionat. Am plătit la bar berile băute şi ne-am grabit spre ieşire.
- Indivizi ca aceştia sunt periculoşi, spuse prietenul meu odată ajunşi în stradă. Când se pornesc, greu mai scapi de ei. Mi s-a mai întâmplat.
- Probabil e singurul mod de a te elibera de apăsarea conştiinţei, am zis. Doar ştii ce se spune, conştiinţa e partea din corp care se simte rău când toate celelalte părţi se simt bine.
- Şi atunci trebuie să transferi răul asupra altuia, surâse Eugen. Plictisindu-l!
- Eh, nu s-a murit încă de plictiseală, am zis eu.

Ne găsisem alt bar în care am petrecut sfârşitul după-amiezii, apoi ne-am despărţit cordial, eu primind o invitaţie la mare pe care am promis că o voi onora cu primul prilej.
În drum spre casă m-am oprit într-o librărie şi aşa, ca în joacă, am căutat Ion. Am găsit-o, la diverse edituri în diverse ediţii printre care, da, şi colecţia “Cartea de buzunar”. Compendiu realizat de Ion Bărbulescu, aşa scria pe prima pagină. Am frunzărit-o amuzat apoi am decis să o cumpăr.

Avea exact 50 de pagini.