Julio Cortázar

Când Cortázar avea 4 ani familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. După ce şi-a încheiat studiile la Universitatea din Buenos Aires, a devenit profesor de literatură franceză la Universitatea din Cuyo, Mendoza, la jumătatea anilor '40.
În 1951, opunându-se ascensiunii regimului lui Perón, Cortázar a emigrat în Franţa, unde a locuit până la moarte. Din 1952 a lucrat ca traducător pentru UNESCO. Între proiectele sale de traduceri se numără o versiune spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, şi a povestirilor lui Edgar Allan Poe, iar influenţa acestuia asupra povestirilor sale este unanim recunoscută.
La bătrâneţe a devenit intelectual de stânga şi a susţinut cauza acesteia în America Latină, şi a lăudat revoluţia cubaneză a lui Castro şi programul mişcării sandiniste din Nicaragua.
A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Bernárdez (în 1953), Ugné Karvelis şi Carol Dunlop.
Julio Cortázar a murit de leucemie şi a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.




Însemnări într-un carnet

Afacerea cu controlul pasagerilor începu — e cazul s-o spunem — în timp ce vorbeam despre nedeterminare şi reziduuri analitice. Jorge Garcia Bouza făcuse câteva aluzii la metroul din Montreal înainte de a se referi mai concret la reţeaua Anglo din Buenos Aires. Nu mi-a zis nimic, dar presupun că avea vreo legătură cu studiile tehnice realizate de companie —poate era chiar compania cea care efectua controlul. Prin metode, pe care ignoranţa mea le califica drept speciale, deşi Garcia Bouza a insistat asupra simplităţii lor eficace, se aflase numărul exact al pasagerilor care folosiseră zilnic metroul în cursul unei anumite săptămâni. Cum se dorea să se cunoască şi procentul de afluenţă în diferite staţii ale liniei, precum şi călătoriile efectuate dintr-un capăt într-altul sau între staţiile intermediare, controlul se realizase cu maximă rigoare la toate intrările şi ieşirile dintre Primera Junta şi Piaza de Mayo; pe vremea aceea, vorbesc de anii patruzeci, linia Anglo nu era încă legată la noile reţele subterane, fapt care facilita controalele.
În ziua de luni a săptămânii alese, s-a obţinut o cifră globală de bază; cifra a fost aproximativ aceeaşi; miercuri, Ia un total analog, s-a produs ceva neobişnuit: la 113.987 persoane intrate, n-au mai ieşit la suprafaţă decât 113.983. Bunul simţ admise patru erori de calcul şi responsabilii operaţiei au luat la rând posturile de control, căutând posibile neglijenţe. Inspectorul-şef Montesano [dau aici date pe care Garcia Bouza nu le avea, dar pe care eu mi le-am procurat mai târziu) a ajuns chiar să mărească numărul de persoane care efectuau controlul. Dintr-un exces de zel, a verificat metroul dintr-un capăt într-altul, iar muncitorii şi toţi ceilalţi angajaţi au fost obligaţi să se legitimeze la ieşire. Toate astea mă fac să înţeleg acum că inspectorul-şef Montesano presupunea vag debutul a ceea ce ulterior a devenit clar pentru amândoi. Cred că nu mai e nevoie să spun că nimeni n-a descoperit presupusa eroare (spre a o exclude, fireşte) cu cei patru pasageri dispăruţi.
Joi a funcţionat totul bine: 107.328 de locuitori din Buenos Aires au reapărut cuminţi după imersiunea lor temporară în subsol. Vineri (după operaţiunile precedente, controlul se putea considera perfect de acum) a apărut o persoană în plus faţă de cei care fuseseră controlaţi la intrare. Sâmbătă s-au obţinut cifre egale şi compania părea să-şi fi încheiat misiunea. Anomalia rezultatelor n-a fost comunicată publicului şi în afară de inspectorul-şef Montesano şi de tehnicienii responsabili cu cal-cuiul electronic din staţia Once, cred că puţini au aflat de cele petrecute. Şi mai cred că aceşti câţiva oameni (repet, cu excepţia inspectorului-şef) au considerat că pot da uitării cele petrecute, atribuind eroarea maşinilor sau operatorilor.
Asta se întâmpla prin 1946 sau pe la începutul lui '47. În lunile care au urmat am avut ocazia să călătoresc mult cu metroul; la răstimpuri, fiindcă traseul era lung, îmi aminteam de discuţia avută cu García Bouza şi mă surprindeam privind ironic oamenii care stăteau lângă mine sau care atârnau de curelele de piele precum vitele agăţate în cârlige. De două ori, în staţia Jose María Moreno, am simţit în mod straniu că unele persoane (un bărbat şi, ceva mai târziu, două femei în vârstă) nu erau călători obişnuiţi, ca ceilalţi, într-o seară de joi, în staţia Medrano, după ce fusesem la un med de box şi îl văzusem pe Jadruc Uanes câştigând la puncte, am avut impresia că fata aproape adormită de pe peron nu se afla acolo ca să aştepte trenul care sosea. De fapt, s-a urcat în vagonul în care m-am urcat şi eu, dar numai ca să coboare la Rio de Janeiro şi să rămână pe peron, de parcă s-ar fi îndoit de ceva, fiind mult prea obosită sau prea plictisită.
Spun toate astea acum, când deja nu mai pot afla nimic; la fel păţesc şi oamenii care, după ce sunt jefuiţi, îşi amintesc că au văzut nişte ţipi cam dubioşi dând târcoale locului. Şi totuşi, chiar de la început, ceva din aceste idei, aparent fanteziste, ce se ivesc din amuzament, aveau să-mi lase o urmă de suspiciune; iată de ce în seara când García Bouza a menţionat ca un detaliu curios rezultatele controlului, am simţit că exista o legătură între cele două lucruri, ceva care crea un sentiment straniu, de frică aproape. Dintre cei din exterior, cred că am fost primul care am aflat.
A urmat apoi o perioadă confuză în care se amestecau dorinţa crescândă de a verifica bănuieli, o cină la El Pescadito care m-a apropiat de Montesano şi de amintirile lui şi o coborâre progresivă şi prudentă în metroul perceput ca fiind altceva: o respiraţie lentă şi diferită, un puls care, aproape incredibil, nu bătea pentru oraş, nemaifiind doar un simplu mijloc de transport. Dar înainte de a începe să cobor într-adevăr (şi nu mă refer la faptul banal de a circula cu metroul ca toată lumea), a existat un timp de reflecţie şi de analiză. Trei luni de zile, timp în care am preferat să merg cu tramvaiul 86 pentru a evita verificări şi coincidenţe înşelătoare, m-a reţinut la suprafaţă o teorie demnă de atenţie a lui Luis M. Baudizzone. Cum i-am pomenit — aproape în glumă — de raportul lui García Bouza, a crezut că putea explica fenomenul printr-un fel de degradare atomică, plauzibilă în cazul mulţimilor. Nimeni n-a numărat vreodată oamenii care ies de pe stadionul River Plate într-o duminică în care se joacă finala unui campionat, nimeni n-a confruntat cifra respectivă cu cea înregistrată la ghişee, într-o turmă de cinci mii de bivoli, străbătând în goană un defileu, sunt tot atâtea capete la intrare ca şi la ieşire? Contactul cu oamenii de pe strada Florida degradează uşor mânecile paltoanelor, căptuşeala mănuşilor. Contactul cu 113.987 călători în trenurile înţesate care îi zgâlţâie şi îi face să se atingă unii de alţii la fiecare curbă şi la fiecare frână, poate avea drept rezultat (prin anularea individualului şi acţiunea de degradare a entităţii mulţimii) suprimarea a patru unităţi în decurs de douăzeci de ore. În privinţa celei de-a doua anomalii, când a apărut un călător în plus în acea zi de vineri, Baudizzone a fost de acord cu Montesano, considerând că fusese vorba doar de o eroare de calcul. După aceste presupuneri, literare mai degrabă, mă simţeam iarăşi foarte singur, eu care n-aveam idei proprii, trecându-mă însă fiorii ori de câte ori ajungeam la o gură de metrou. Iată de ce am ales, pe cont propriu, un drum în spirală care să mă apropie treptat de adevăr, călătorind mult timp cu tramvaiul înainte de a fi în stare să revin la reţeaua Anglo, înainte de a coborî într-adevăr şi nu numai pentru a lua metroul.
Trebuie să menţionez aici că ei nu m-au ajutat câtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă; ar fi fost o nesăbuinţă din partea mea să sper asta sau să le solicit ajutorul. Ei sunt acolo şi nici măcar nu ştiu că povestea lor scrisă începe chiar cu acest paragraf, în ceea ce mă priveşte, n-aş fi vrut să-i trădez şi în orice caz nu voi pomeni cele câteva nume pe care le-am aflat în săptămânile în care am intrat în lumea lor; dacă am făcut toate astea, dacă scriu acest raport, cred că am avut suficiente motive s-o fac, vrând să-i ajut pe locuitorii din Buenos Aires care erau mereu supăraţi din pricina transportului. Azi nu mai contează nici măcar asta, acum mi-e frică, acum nu mai am curaj să cobor acolo, dar e nedrept să fim nevoiţi să mergem încet şi incomod cu tramvaiul când avem la doi paşi metroul pe care îl foloseşte toată lumea fiindcă nu se teme de el. Sunt destul de cinstit să recunosc că dacă ei sunt expulzaţi — fără scandal, fireşte, fără a se afla prea multe —, mă voi simţi mai liniştit. Şi nu pentru că viaţa mi-ar fi fost ameninţată în timp ce mă aflam acolo jos, ci fiindcă nu m-am simţit nici o clipă în siguranţă, avansând cu nesfârşitele mele cercetări nocturne (căci acolo totul se petrece noaptea, nimic mai fals şi mai teatral ca lumina soarelui pătrunzând prin lucarne între două staţii sau învăluind jumătate din scările de acces în staţii); se poate ca ceva să mă fi trădat în cele din urmă iar ei să-şi fi dat seama de ce petrec atâtea ore în metrou, cum şi eu pot să-i disting de îndată ce îi văd în mulţimea înghesuită. Sunt atât de palizi, acţionează atât de eficient; sunt atât de palizi şi atât de trişti, aproape toţi sunt extrem de trişti.
Ciudat, dar ce m-a preocupat de la bun început a fost să ştiu cum trăiesc, fără ca motivele acestei existenţe să mi se pară dintre cele mai importante. Am renunţat repede la ideea de linii moarte ori de galerii pustii, cert era că existenţa lor coincidea cu sosirile şi plecările călătorilor dintr-o staţie într-alta. E clar că între Loria şi Piaza Once se distinge vag un Hades plin de săpături, ocoluri, depozite de materiale şi pe alocuri barăci cu geamuri înnegrite. Acest Niebeland se zăreşte preţ de o secundă în timp ce trenul ne zgâlţâie aproape brutal la curbele de dinaintea staţiei, ce apare viu luminată, prin contrast. Dar a fost de-ajuns să mă gândesc la câţi muncitori şi şefi de şantier trec prin aceste galerii murdare pentru a-mi da seama că nu puteau fi nişte posibile ascunzători; ei nu s-ar fi expus acolo, cel puţin nu în prima etapă. Mi-au fost de-ajuns câteva călătorii ca să-mi dau seama că nicăieri, în afara liniei propriu-zise — şi mă refer aici la staţiile cu peroanele lor şi cu trenurile în permanentă mişcare- nu existau spaţii şi condiţii prielnice vieţii lor. Am eliminat liniile moarte, bifurcaţiile şi depozitele până am ajuns la oribila evidenţă — de reziduu necesar — acolo, în regatul acela crepuscular unde noţiunea de reziduu revenea fără încetare. Această existenţă pe care o schiţez (pe care o propun, ar zice unii) mi s-a părut condiţionată de cea mai brutală şi mai implacabilă dintre necesităţi; respingând succesiv diversele variante, a mai rămas o ultimă posibilitate. Era destul de clar că ei nu pot fi localizaţi nicăieri, ei trăiesc în metrou, în vagoanele lui şi sunt în continuă mişcare. Existenţa şi mişcarea lor de leucocite — sunt atât de palizi — favorizează anonimatul care i-a protejat până acum.
Odată ajuns la această concluzie, restul decurgea de la sine. Doar în zori şi noaptea târziu vagoanele reţelei Anglo sunt pustii, fiindcă locuitorii oraşului Buenos Aires sunt noctambuli şi există întotdeauna un du-te vino de călători înainte de închidere. Ne-am putea imagina un ultim tren, inutil deja, care merge ca să respecte programul, chiar dacă nimeni nu-l mai foloseşte, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd aşa ceva. Sau poate da, am reuşit să-l văd uneori dar numai pentru mine era gol cu adevărat; rarii săi călători erau o parte dintre ei şi îşi continuau drumul îndeplinind implacabile instrucţiuni. N-am reuşit niciodată să localizez refugiul lor obligatoriu în timpul celor trei ore cât Anglo se opreşte, de la două la cinci dimineaţa. Fie rămân într-un tren care o ia pe o linie moartă (şi, în acest caz, mecanicul nu poate fi decât unul dintre ei) fie se amestecă temporar cu personalul care face curăţenie în timpul nopţii. Această ultimă ipoteză e mai puţin probabilă, punându-se problema uniformelor şi a relaţiilor personale; de aceea prefer să cred că e folosit tunelul pe care pasagerii obişnuiţi nu-l cunosc şi care leagă staţia Once de port. Altfel de ce sala cu inscripţia Intrarea interzisa din staţia Jose Maria Moreno e plină de suluri de hârtie, fără a mai pune la socoteală ciudatul cufăr în care se pot depozita lucruri? Vizibila fragilitate a acestei uşi dă naştere celor mai sumbre bănuieli; şi totuşi senzaţia mea, oricât de lipsită de sens ar părea, este că ei îşi continuă într-un fel existenţa pe care am descris-o deja, fără a părăsi vagoanele sau peronul staţiilor; o necesitate estetică îmi confirmă în fond certitudinea şi poate chiar motivul. Nu par să existe reziduuri valabile în această permanentă deplasare de la o staţie la alta.
Am vorbit despre necesităţi estetice, dar poate sunt doar raţiuni pragmatice. Planul lor trebuie să fie extrem de simplu pentru ca fiecare dintre ei să poată reacţiona automat şi fără greşeală în momentele succesive ce alcătuiesc permanenta lor viaţă subterană. După cum am putut constata, cu multă răbdare, fiecare ştie că nu trebuie să facă mai mult de o călătorie în acelaşi vagon pentru a nu atrage atenţia; în schimb, în staţia terminus din Piaza de Mayo pot rămâne pe locurile lor, fiindcă afluenţa din mijloacele de transport în comun determină mulţi oameni să se urce în tren la Florida pentru a găsi un loc înaintea călătorilor ce aşteaptă la capăt de linie. La Primera Junta operaţia e diferită, e de-ajuns să coboare, să meargă câţiva metri şi să se amestece printre călătorii din trenul de pe linia opusă. Au întotdeauna avantajul că marea majoritate a pasagerilor nu face decât o călătorie parţială. Cum aceştia din urmă vor lua metroul abia după un timp, după vreo jumătate de oră dacă au de făcut un drum rapid ori după opt ore dacă sunt funcţionari sau muncitori, e puţin probabil să-i poată recunoaşte pe cei ce rămân acolo jos, mai ales când schimbă continuu vagoane şi trenuri. Această ultimă schimbare, pe care am verificat-o cu greu, e mult mai subtilă şi respectă o schemă riguroasă, destinată evitării eventualelor aderenţe vizuale din partea controlorilor sau a călătorilor care străbat acelaşi traseu (în două din cinci cazuri, în funcţie de ore şi de afluenţa publicului) cu aceleaşi trenuri. Ştiu acum, de exemplu, că fata care aştepta în Medrano, în seara aceea, coborâse din metroul care îl precedase pe cel pe care îl luasem eu şi că a urcat în următorul după ce a călătorit împreună cu mine până la Rio de Janeiro; ca toţi ceilalţi, ea avea indicaţii precise până la sfârşitul săptămânii.
Obişnuinţa i-a învăţat să doarmă pe locuri, dar numai pe perioade scurte: cel mult un sfert de oră. Chiar şi cei care călătorim doar uneori cu Anglo, căpătăm în cele din urmă o memorie tactilă a itinerarului, intrarea în cele câteva curbe ale liniei ne indică în mod clar dacă ieşim de la staţia Congrese spre Săenz Pena sau dacă urcăm spre Loria. Ei sunt atât de obişnuiţi, încât se trezesc chiar în momentul în care trebuie să coboare ca să schimbe vagonul sau trenul. Dorm demni, drepţi, cu capul uşor aplecat. Douăzeci de sferturi de oră le sunt de-ajuns pentru a se odihni şi în plus mai au la dispoziţie şi cele trei ore când, după câte ştiu, metroul este închis pentru public. Când am aflat că posedau cel puţin un tren, ceea ce confirma ipoteza mea despre linia moartă în orele de închidere, mi-am spus că existenţa lor căpătase aspectul unei comunităţi aproape agreabile dacă ar fi putut călători cu toţii în acel tren. Rapide dar delicioase gustări colective între staţii, somn neîntrerupt în drumurile de la un capăt de staţie la altul şi chiar bucuria dialogului şi contactele dintre prieteni şi poate dintre rude. Dar am constatat că se abţin cu străşnicie să se adune în trenul lor (dacă e numai unul, ţinând cont că numărul lor creşte treptat) căci ştiu prea bine că orice identificare le-ar fi fatală, fiindcă memoria reţine mai uşor trei feţe alăturate, după cum se zice, decât indivizi izolaţi.
Trenul lor le permite o scurtă întâlnire când trebuie să primească sau să-şi transmită noua planificare săptămânală pe care Premierul lor o pregăteşte pe foi de agendă, distribuind-o în fiecare duminică şefilor de grup; tot acolo îşi primesc banii pentru hrana săptămânală iar un trimis al Premierului (mecanicul trenului, fără îndoială) se informează despre doleanţele lor cu privire la îmbrăcăminte, mesaje spre exterior şi starea sănătăţii. Programul comportă asemenea schimbări de trenuri şi de vagoane încât nu se mai pot întâlni nicicum până spre sfârşitul săptămânii. Presupun — şi am ajuns să înţeleg asta după dificile proiecţii mentale, după ce am intrat în pielea lor, suferind şi bucurându-mă ca ei — că aşteaptă fiecare duminică la fel cum tânjim noi aici, sus, după liniştea noastră duminicală. Alegerea acestei zile de către Premier n-are semnificaţia respectării unei tradiţii, care m-ar fi surprins din partea lor; pur şi simplu se ştie că duminica sunt altfel de pasageri în metrou, trenurile fiind astfel mai anonime decât într-o zi de luni sau vineri.
Asamblând subtil multiplele elemente ale mozaicului, am sesizat faza iniţială a operaţiunii şi modul în care au pus stăpânire pe tren. Primii patru au coborât într-o zi de marţi, după cum o dovedesc cifrele controlului, în după-amiaza aceea, pe peronul de la Sáenz Pena, am studiat feţele mecanicilor pe măsură ce trenurile treceau. La un semnal de-al Premierului, s-au urcat într-un tren. Trebuiau să aştepte staţia Piaza de Mayo, să dispună de treisprezece staţii, iar controlorul să se afle într-un alt vagon. Cel mai greu le era să găsească un moment în care să fie singuri; i-a ajutat o dispoziţie cavalerească dată de Compania de Transporturi din Buenos Aires, care rezervă primul vagon din faţă doamnelor şi copiilor, precum şi dispreţul vădit al locuitorilor capitalei faţă de acest prim vagon, în staţia Peru, două doamne vorbeau despre soldurile de la Casa Lamota (de unde îşi cumpără hainele Carlota) şi un puşti citea, în mod inadecvat, Roşu şi negru (revista, nu Stendhal). Controlorul se afla pe la mijlocul trenului când Premierul şi-a făcut apariţia în vagonul doamnelor şi a bătut discret în uşa care dădea spre cabina mecanicului. Surprins, dar fără să bănuiască nimic, acesta a deschis uşa când trenul urca spre Piedras. Staţiile Lima, Sáenz Pena şi Congrese au trecut fără nici un incident. La Pasco, trenul a întârziat puţin la plecare, dar controlorul se afla atunci în capătul celălalt al trenului şi nu s-a sinchisit câtuşi de puţin, înainte de staţia Rio de Janeiro, Premierul a revenit în vagonul unde îl aşteptau ceilalţi trei. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, un mecanic în civil, purtând haine cam largi pentru el, se amesteca printre oamenii care coborau în Medrano şi comenta cu inspectorul-şef Montesano surpriza dezagreabilă: o unitate în plus la calculul său de vineri. Iar Premierul conducea propriul tren în vreme ce alţi trei se antrenau pe furiş pentru a-l înlocui la momentul oportun. Sunt convins că au procedat la fel şi cu controlorii trenurilor pe care puneau stăpânire.
Având acum mai multe trenuri, ei dispun de un teritoriu mobil unde pot opera cu mai multă siguranţă. Poate nu voi afla niciodată de ce mecanicii reţelei Anglo au cedat şantajului sau mitei Premierului şi nici cum acesta din urmă reuşeşte să evite o eventuală identificare atunci când se întâlneşte cu alţi membri ai personalului, când îşi ia leafa sau semnează formulare. Am putut acţiona doar din afară, descoperind treapta mecanismele imediate ale existenţei lor vegetative, comportamentul lor exterior. Am admis cu greu că se hrăneau aproape exclusiv cu produsele care se vând în chioşcurile din staţii, dar m-am convins că o rigoare deosebită stă la baza acestei existenţe deloc uşoare. Ei îşi cumpără ciocolată şi turtă dulce, dulciuri cu lapte şi nucă de cocos, nuga şi bomboane vitaminizate. Le mănâncă afişând un aer indiferent, precum cineva care îşi permite o mică plăcere, dar când călătoresc în vreun tren de-al lor, cuplurile îndrăznesc să-şi cumpere o turtă dulce din acelea mari, cu lapte şi drajeuri şi o mănâncă aparent ruşinaţi, ronţăind bucăţi mici şi simţind plăcerea unei mâncări adevărate. N-au putut să-şi rezolve niciodată în linişte problema alimentaţiei în comun, de câte ori le era într-adevăr foame şi dulciurile îi scârbeau, amintirea sării le umplea gura de o crudă salivă şi simţeau o bucurie teribilă, fiindcă o dată cu sarea era gustul grătarului inaccesibil şi supa mirosind a pătrunjel şi a ţelină. (Cam pe atunci a apărut un local în care se frigea carnea, în staţia Once şi uneori mirosul de cârnaţi prăjiţi şi de hamburgeri ajungea pe peronul metroului. Dar ei nu pot avea acces la acest local fiindcă se află de cealaltă parte, pe peronul ce dă spre staţia Moreno.)
Hainele reprezintă un alt aspect penibil al existenţei lor. Se urează pantalonii, fustele, combinezoanele. Jachetele şi bluzele se strică puţin, dar din motive de securitate trebuie să şi le schimbe după o vreme, într-o dimineaţă, când îl urmăream pe unul dintre ei, încercând să învăţ mai multe despre obiceiurile lor, am descoperit ce legături aveau cu suprafaţa. Cineva de la suprafaţă vine cu haine de schimb (am verificat apoi că era un schimb complet; de fiecare dată lenjerie de corp curată şi un costum de haine sau o rochie, călcate din când în când) şi urcă într-un vagon din următorul tren. Acolo pot sta de vorbă, pachetul trece de la unul la altul şi în staţia următoare se schimbă — şi aici e momentul cel mai neplăcut — în toaletele care întotdeauna sunt murdare. Acelaşi agent îi aşteaptă la staţia următoare; călătoresc împreună încă o staţie şi agentul pleacă cu pachetul cu haine murdare.
După ce m-am convins că le cunoşteam toate posibilităţii în acest domeniu, am descoperit, absolut întâmplător, că îi afara schimbării hainelor mai au şi un depozit în care îşi ţin, î| condiţii precare, câteva haine şi obiecte pentru cazuri de urgenţă, poate pentru a satisface primele necesităţi ale noilor veniţi n-am idee câţi or fi aceştia — dar bănuiesc că sunt tare mulţi. Ut prieten mi-a prezentat pe stradă un bătrân anticar din Cabilde. Căutam un număr vechi din revista „Sur". Spre surprindere! mea, şi admiţând inevitabilul, am acceptat să cobor în staţia Perii cu librarul şi s-o iau pe peron la stânga, acolo unde încep un coridor foarte frecventat care nu prea seamănă cu un culoar de metrou. Acolo îşi avea depozitul cu vrafuri de cărţi şi reviste amestecate. N-am găsit revista „Sur", în schimb era o uşiţă întredeschisă ce dădea spre o altă încăpere; cineva stătea acolo cu spatele la mine şi avea ceafa foarte albă, aşa cum o au ei cu toţii; la picioarele Iui am izbutit să disting mai multe paltoane câteva batiste, un fular roşu. Librarul credea că eram negustor cu amănuntul sau concesionar ca şi el; nu l-am contrazis şi am cumpărat „Trilce" într-o ediţie frumoasă. Dar povestea asta cu hainele mi-a dezvăluit lucruri cumplite. Cum au mai mulţi bar decât le trebuie şi vor să-i cheltuie (presupun că la fel se întâmplă în închisorile în care regimul nu e prea sever) îşi satisfac capricii inofensive cu o violenţă care mă bulversează. Urmăream pe vremea aceea un băiat blond, îl vedeam mereu în acelaşi costum maro; îşi schimba doar cravata şi intra pentru asta de două, trei ori pe zi la toaletă, într-o zi coborî la Lima ca să-şi cumpere o cravată la chioşcul de pe peron; stătu mu timp să aleagă, fără să se decidă; era marea lui escapada distracţia de sâmbătă seara. Şi atunci i-am zărit buzunarele sacoului pline de cravate şi brusc am simţit ceva ce semăna cu oroarea.
Ele îşi cumpără batistuţe, mici jucării, portchei, tot ce încape în chioşcuri şi în sacoşe. Uneori ele coboară în staţiile Lima săi Peru şi rămân ţintuite în faţa vitrinelor de pe peron unde s« expun mobile, privesc lung dulapurile şi paturile, fixează cu privirea mobilele, cu o umilă dorinţă refulată iar când cumpăr! ziarul sau „Maribel" zăbovesc pierdute în faţa anunţurilor cu solduri, reclame cu parfumuri, fotografii de modă şi mănuşi. Parcă sunt gata să uite instrucţiunile de indiferenţă şi detaşare când văd mamele urcând ca să-şi plimbe copiii; pe două dintre ele ie-am văzut după două zile, şi-au părăsit chiar locurile şi s-au dus lângă copii, atingându-i aproape; nu m-ar fi surprins dacă i-ar fi mângâiat pe păr sau dacă le-ar fi oferit o bomboană, lucruri care nu se fac în metroul din Buenos Aires şi în nici un alt metrou, probabil.
Mult timp m-am întrebat de ce alesese Premierul tocmai o zi de control ca să coboare cu ceilalţi trei. Cunoscându-i metoda, deşi nu şi pe el, m-am gândit că nu putea fi vorba de fanfaronadă ori de dorinţa de a provoca un scandal dacă s-ar fi publicat diferenţa de cifre. Mai mult, ţinând cont de înţelepciunea lui, ar fi trebuit să-şi dea seama că în acele zile atenţia celor din metrou avea să fie îndreptată, în mod direct sau indirect, asupra desfăşurării controlului. Preluarea trenului părea astfel mai uşor de realizat şi chiar revenirea la suprafaţă a mecanicului înlocuit nu putea avea consecinţe periculoase pentru el. Abia peste trei luni, după întâlnirea întâmplătoare din parcul Lezama dintre fostul mecanic şi inspectorul-şef Montesano (taciturn şi indiferent) eu şi inspectorul am început să înţelegem adevărul.
Pe vremea aceea — şi nu e mult de atunci — aveau deja trei trenuri şi, cred, deşi nu sunt chiar sigur — că aveau şi un post în cabinele de coordonare a activităţii din Primera Junta. O sinucidere înlătură ultimele mele îndoieli, într-o după-amiază o urmărisem pe una dintre ele şi am văzut-o intrând în cabina telefonică din staţia Jose Maria Moreno. Peronul era aproape gol şi mi-am sprijinit capul de peretele lateral, prefăcându-mă obosit după orele de serviciu. Era pentru prima oară că o vedeam pe una de-a lor într-o cabină telefonică şi nu m-a surprins aerul complice şi oarecum speriat al fetei, clipa de şovăială înainte de a privi în jur şi de a intra în cabină. N-am auzit mare lucru, un plânsei, zgomotul unei poşete deschizându-se, nasul suflat şi apoi: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i aşa? Îi dai în fiecare dimineaţă mei şi puţină vanilie?" M-a uimit discuţia asta banală; vocea respectivă nu transmitea un mesaj bazat pe vreun cod, lacrimile înmuiau această voce, o înecau. Am urcat într-un tren înainte ca ea să mă poată descoperi şi am făcut un traseu întreg, continuând să controlez orarul şi schimbarea hainelor. Când metroul a ajuns din nou în staţia Jose Maria Moreno, ea s-a aruncat în faţa trenului, după ce şi-a făcut (se zice) semnul crucii; am recunoscut-o după pantofii roşii şi după poşeta de culoare deschisă. Se strânseseră mulţi oameni şi unii îi înconjurau pe mecanic şi pe controlor, în aşteptarea poliţiei. Mi-am dat seama că amândoi erau de-ai lor (sunt atât de palizi) şi m-am gândit că cele întâmplate aveau să pună la încercare valabilitatea planurilor Premierului, căci una e să înlocuieşti pe cineva în subteran şi alta e să rezişti unui interogatoriu al poliţiei. A trecut o săptămână şi nu s-a întâmplat nimic după această sinucidere banală şi aproape cotidiană; de atunci mi s-a făcut frică să mai cobor.
Ştiu că sunt multe lucruri de care încă n-am habar şi sunt chiar esenţiale, dar frica e mai puternică decât mine. În ultimele zile mă apropii doar de gura de metrou Lima, care e staţia mea, trag în piept aerul cald, mirosul acela de Anglo care urcă până în stradă şi ascult trenurile trecând. Intru într-o cafenea şi mă simt un imbecil, mă întreb cum de pot renunţa când sunt atât de aproape de revelaţia totală. Ştiu atâtea lucruri, aş putea să fiu util societăţii, dezvăluind tot ce se întâmplă. Ştiu că aveau deja opt trenuri în ultimele săptămâni şi că ei se înmulţesc vertiginos. Cei noi nu pot fi încă recunoscuţi fiindcă pielea se decolorează foarte încet şi fără îndoială şi-au dublat măsurile de siguranţă; planurile Premierului par ireproşabile şi mi-e imposibil să calculez câţi sunt la ora actuală. Doar instinctul m-a avertizat când încă îndrăzneam să cobor şi să-i urmăresc: cele mai multe trenuri sunt pline de ei, pasagerii obişnuiţi pot călători din ce în ce mai greu la orice oră; iată de ce nu mă mai miră că ziarele pretind noi linii, mai multe trenuri, măsuri de urgenţă.
L-am întâlnit pe Montesano, i-am spus câteva lucruri şi am sperat că el va ghici altele. Mi s-a părut că n-avea încredere în mine, că mergea pe o altă pistă, pe cont propriu, sau că prefera mai degrabă să se debaraseze elegant de ceva care îl depăşea, fără să mai vorbim de şefii lui, care erau şi ei total depăşiţi. Am înţeles că era inutil să-i mai pomenesc despre asta, mă putea acuza că-i complicam viaţa cu fantezii paranoice, mai ales când mi-a spus, bătându-mă prieteneşte pe spate: „Sunteţi obosit, ar trebui să călătoriţi."
Dar eu trebuia să călătoresc cu metroul. Mă surprinde oarecum că Montesano nu se hotărăşte să ia măsuri, cel puţin împotriva Premierului şi a celorlalţi trei, pentru a distruge acest arbore care îşi înfige rădăcinile din ce în ce mai adânc în asfalt şi în pământ. E mirosul ăsta de închis, se aude un tren frânând şi apoi marea aceea de oameni care urcă scara cu aerul bovin al celor care au călătorit în picioare, înghesuiţi în vagoane mereu înţesate de lume. Ar fi trebuit să mă apropii, să-i iau deoparte şi să le explic; am auzit atunci venind însă un alt tren şi mi s-a făcut iarăşi frică. Când recunosc pe vreunul din agenţii lor care urcă sau coboară cu pachetul de haine, mă refugiez în cafenea şi o vreme nu îndrăznesc să mai ies. Între două pahare de gin, mă gândesc că de îndată ce voi prinde iarăşi curaj, voi coborî să verific câţi sunt. Cred că acum toate trenurile sunt în mâinile lor şi administrează numeroase staţii, precum şi o parte din ateliere. Ieri m-am gândit că vânzătoarea de la chioşcul de dulciuri m-ar putea informa despre creşterea obligatorie a vânzărilor ei. Cu un efort ce depăşea uşor golul meu din stomac, am reuşit să cobor pe peron, spunându-mi că nu trebuia nici să urc în tren, nici să mă amestec printre ei; doar două întrebări şi să revin la suprafaţă, să fiu din nou la adăpost. Am introdus moneda în automat şi m-am apropiat de chioşc; mă pregăteam să cumpăr o ciocolată când am văzut-o pe vânzătoare privindu-mă fix. Frumoasă dar atât de palidă, extrem de palidă. Am alergat disperat spre scări, am urcat treptele poticnindu-mă. Ştiu acum că nu voi mai putea coborî; ei mă cunosc, au sfârşit prin a mă cunoaşte în cele din urmă.
Stau de o oră în cafenea şi nu mă pot hotărî să pun din nou piciorul pe prima treaptă, să stau nemişcat printre acei oameni care urcă ori coboară, ignorându-i pe cei ce mă privesc chiorâş fiindcă nu înţeleg de ce nu mă hotărăsc să mă mişc într-o zonă în care toată lumea se mişcă. Mi se pare aproape incredibil că am reuşit să analizez în fine metodele lor generale, fiind totuşi incapabil să fac ultimul pas ce mi-ar permite să le dezvălui identităţile şi intenţiile. Refuz să accept că frica îmi înăbuşă pieptul în aşa hal; mă voi hotărî poate, mă voi sprijini poate de balustradă şi voi striga în gura mare ceea ce ştiu despre planul lor, ceea ce cred că ştiu despre Premier (da, o voi spune, chiar dacă Montesano îmi va purta pică, văzându-mă că îi dejoc planurile) şi mai ales ce consecinţe pot avea faptele lor pentru populaţia din Buenos Aires. Până acum am continuat să scriu în cafenea, faptul că mă ştiu la suprafaţă, într-un loc neutru, îmi dă o stare de linişte pe care n-o aveam atunci când am coborât până la chioşc. Simt că într-un fel sau altul voi coborî din nou, mă voi strădui să cobor scara, treaptă cu treaptă dar între timp ar fi mai bine să-mi termin raportul pentru a-l trimite primarului sau şefului poliţiei, cu o copie pentru Montesano iar apoi voi' plăti cafeaua şi voi coborî cu siguranţă, de asta sunt sigur deşi nu ştiu cum o voi face, de unde voi avea forţa să cobor treaptă cu treaptă acum când ei mă cunosc, acum când au sfârşit prin a mă cunoaşte, dar nu mai are nici o importanţă, înainte de a coborî voi avea ciorna, voi spune domnule primar sau domnule şef de poliţie, acolo jos e cineva care se plimbă, cineva care merge pe peroane şi când nimeni nu-şi dă seama, când numai eu pot să ascult fiindcă doar eu ştiu, se închide într-o cabină şi îşi deschide poşeta. Şi atunci acel cineva plânge, plânge puţin la început şi apoi zice, domnule primar: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i aşa? îi dai în fiecare dimineaţă mei şi puţină vanilie?"