Grigore Hagiu

Grigore Hagiu a fost un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind şi suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucăţile, considerate separate, să-şi piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităţilor tangibile şi intangibile ale ţării. El urmăreşte într-un aranjament cu discreţie întocmit, natura şi pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizaţie modernă, care au îmbogăţit peisajul nostru sau rostindu-şi cu un patos reţinut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriaşului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se opreşte numai la atmosfera şi la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeaşi naturaleţe şi spaţiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative şi mai ataşante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primeşte toate dimensiunile ne¬cesare şi, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfăşurărilor epopeice, el îţi transmite cu limpezime, cu o blândă şi fermă forţă de penetranţă sentimentul plenitudinar al patriei...: Pogor în mine însumi liniştit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Şi parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.»

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !


Seri albastre

seri albastre
adăstaţi puţin
pe marginea inimii noastre
cea mai lipsită de venin

la rădăcina ierbii
ce tineri sunt şerpii
şi parcă-nviem
şi parcă murim

în astfel de seri
nu se mai poate vorbi
decât despre nemurire

preacuratelor toate
în asemenea seri de-naltă nuntire
în limpede şoaptă vorbi despre murire