Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi
Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"
În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".
Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o <
Înserare
Un deal cosit … Şi pe şoseaua prinsă
De coasta lui, un car dispare-n fund.
Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Prin nori, apusu-mprăştie uşor
Un vag reflex rătăcitor …
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,
Se lasă moi pleoapele-nserării.
Lumini si umbre
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.
De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.
Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.
Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.
Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.
Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.
Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.
M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.
În ploaie
În gara asta nimeni nu coboară,
Şi plouă-adânc, pe câmp, pe gară ...
Un tânăr cu manta de cauciuc
Stă zgribulit la adăpostul unui nuc.
Doar, indolentă şi greoaie,
O vacă-şi plimbă visătoare
De-a lungul liniei, în ploaie,
Progenitura viitoare.
Din fugă
Se scaldă soarele în iaz...
Un măr sucit de bătrâneţe
Aruncă-n tren cu mere pădureţe,
Şi-un cârd de gâşte albe face haz.
S-abat la geam privelişti iuţi
De cărţi poştale colorate,
Şi-un deal vărgat se scarpină pe spate
Cu plugul tras de doi căluţi...
Clopotele
Clopotniţi sure, cuiburi pentru vânt,
Cu trepte măcinate de vreme şi de cari,
Săpate-n inimi calde de stejari,
Şi-atât de vechi, că parcă-s de pământ.
În bolţile de piatră scunde,
Doar întunericul părăginit s-ascunde
Prin pânze de păianjen colbăite,
Sub grinzi pe unde trec, pe nesimţite,
Fantomele frânte, fumurii şi reci
De lilieci, -
Şi stă acolo toată ziua neclintit,
Până încep să pâlpâie-amorţit,
În ţintirim cu lespezi şi cu scai,
Luminile verzui de putregai.
Atunci, clopotniţele mari de scrum
Răstoarnă întunericul din ele-n drum.
Acolo sus, sub grinzile-afumate,
Dorm toată noaptea clopotele grele,
Flori negre de aramă răsturnate,
Dar când se uită soarele la ele,
Încep, odată toate, să-şi clatine sub cer
Staminele de fier.
Şi cântecele lor de tuci
Întârzie prin bolţi, s-anină-n cruci,
Trezesc ecouri vechi prin paraclise
Şi bat în toate geamurile-nchise.
Apoi se-ntorc, curate şi cuminţi,
Că le aşteaptă stranele cu sfinţi,
Şi Duhul Sfânt, ce-n chip de porumbel
Se leagănă-n pridvor
Legat de-un lănţisor.
Iar Maica Domnului, fiindcă-i primăvară,
Întinde o mână subţirică, bizantină,
Să prindă-n vârful unei lumânări de ceară
Un pui de flacără, cât o albină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu