Mihai Ursachi

S-a născut în 1941, la Băile Struga, în judeţul Iaşi. În anii '60, Mihai Ursachi a fost închis pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porţile de Fier. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil; vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iaşi.
Activitatea sa literară însumează volume de poezie, eseuri şi traduceri din limba germană. A tradus în limba română creaţiile unor scriitori ca Holderlin, Schiller sau Paul Celan. În Statele Unite a intrat în viaţa universitară, fiind, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand şi lector la Universitatea statului California. Cu toate acestea, Mihai Ursachi a revenit în România după revoluţia din 1989, când a obţinut şi primul său contract de muncă în ţara natală: a fost numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi. După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, Ursachi a preferat să trăiască cât mai discret, având puţini prieteni. În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat "Nebunie şi lumină".
În 2001, Mihai Ursachi a fost candidatul propus de România pentru Premiul Nobel pentru Literatură.


Din reveriile domnului R.


Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existaţi, domnişoară”.
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
„aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi”.
Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară”.
Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi”.
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,
domnul R. fiind o persoană, domnişoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Şi după o pauză, în care roşi:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă...”
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile”.


Vedenie în burgul gotic


Doamne, se porniseo ploaie, o vânătă ploaie de seară şi noapte
În burgul acela carpatic...

Pădurile putrede se înecaseră în neguri
Şi trăsnetul rău bântuia ca o groază.
De la fereastra din turn mă uitam fără sine
Prin cetina neagră, zidirile negre,
Pierdusem cât mai e ceasul, cât mai e veacul...

Şi la lumina lungă a unui fulger mut
Văzui, şi căzui leşinat subt icoană...

...Pe caldarâmul albastru, de jad lucitor,
Goneau două umbre înalte, smintite din sufletul meu,
Siluete prelungi de călugări...


Benedictus


Privighetoare de noapte,
priveghiul din urmă, cu ţipete jalnice,
rotund privitori (mare veghe la turn),
ochii cei galbeni ai privighetorii
de noapte...

– Vae vae cucu victis,
Benedictus, Benedictus,
toată moartea e un strip-tease!


Spre steaua carnagiului


„Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereştile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.

“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-şi spinarea, tăcu.

“Pentru ce eşti atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Şi simţindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în ţesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roşii de sânge…

“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poţi avea.”
Şi plin de mânie lovii cu cravaşa mea, pleosc!
În ochii fiinţei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roşii, sunt roşii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloşii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.


Missa solemnis


I

Şi nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere şi disperse,
Ca nişte fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Şi căile-s pierdute, pe care totuşi merse.

„Se-aprinde şi se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând şi nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă şi de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

...................................................................

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură şi inertă, sortită consumării,
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt şi viaţă, din moartea lumânării?

Spre lacul perfecţiunii duc drumurile sfinte,
Şi pânza lui subţire cu-a cerului e una,
Pe care delirează febrilă şi fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere,
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălţime, umbrit de conifere.

II

În pânzele apei se înfăşoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpată în apă.

Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-aşa de clare,
Încât nici nu există: pe ultima-n tării
Clipeşte-ncrustată hipnotic Ursa mare.

III

Făclii din ceara vieţii aprindeţi, şi cunună
De chiparos şi laur gătiţi pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.

Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...


poezii selectate din antologia „Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu