Maria Prochipiuc

Pledoarie în alb

răsună dealurile şi văile a bucurie
desfătare a gândului nălucile îşi caută amăgirile peste tot
între noi va picura liniştea pacea şi împlinirea

Iarnă. Decembrie. Ar trebui să vorbesc de zăpadă, de şuieratul crivăţului sau de ce nu de deliciile unei iubiri platonice, despre plăcerile nemaipomenite combinate cu rafinamente de voluptate, dar atunci mă vei întreba câţi ani am şi ca semn al tandreţei nu îţi voi răspunde. Mă gândesc să te las să tai firul în patru, ca apoi să mă colorezi cu râvnă: fermecătoare cu un spirit sclipitor, iar genunchii să fie şezlong trupului; vulgară cu o mulţime de pofte, să bem din aceeaşi sticlă, nisipul să tremure de plăcere, apoi, întorcându-ne spre casă dezorientaţi că realitatea e împotriva noastră.

Iarnă. Seara târziu. Timiditate şi tulburare, aşteptarea devine pătimaşă, incertitudinea că nimic din intenţii nu vor reuşi. Veselă, vioaie, cu câţiva ani în plus, privesc oglinda cu mândrie, cum satinul îmi acoperă trupul dîndu-i o gravitate şi o demnitate neobişnuită. Nu e prima dată când trăiesc viaţa celuilalt. În jurul meu aerul prinde contur, glasuri se întretaie într-un dialog dincolo de perete, prin geam privesc la fulgii ce aşează ghirlande pe fruntea copacilor. Acoperişul cerului e bizar, din depărtare se aude clopotul ce cheamă călugării la rugăciunea de la miezul nopţii. Mă trezesc ameţită de un sărut tandru, eram atât de aproape unul de celălalt, nu mai gândeam dacă eşti tu sau altul, braţul prinde talia, înlănţuind-mă ca iedera, o uşoară căldură se ridică în obraji, sânii freamătă...mă substiuisem deja visului. Sufletele s-au contopit într-un sărut îngeresc, unicul sărut fără păcat. Lumina strălucitoare a lumânărilor de pe masă descrie prin unghere umbre indescifrabile. Peste tot tablouri, chipurile uscăţive mă privesc straniu, ochii lor umezi rătăcesc în căutarea lucrurilor, părtaşi la neputinţa mea.

Ninge. Târziu în noapte. Cineva toarnă în pahare şampanie, trebuie să închinăm, în cinstea cui? Toate vocile spun într-un glas: pentru tine, întru mulţi ani! O dulce reverie mă cuprinde, gândurile o iau razna, mă întorc, îmi prinzi mâinile, mi le săruţi, nu te pot întreba tocmai acum când ai ridicat paharul, de ce ai venit. Te apleci, laşi paharul pe masă, îmi prinzi în jurul gâtului un colier, degetele reci mă înfioară la gândul că toate nopţile ţi le-am dăruit fără să ştiu dacă nu cumva era doar umbra ta. ...Cu toate că e noapte cerul luminează o parte din cameră, copacii sunt îmbrăcaţi în argint şi printre ei se vede umbra stelelor, în jurul lor o mulţime de fantome, dintr-o dată mi s-a făcut frig, peste tot s-a aşternut o tăcere adâncă...

Lumânările şi-au curmat cursul vieţii şi în urma lor a rămas doar un fum...

Mi-e frică de această apropiere, mi-e frică să nu te dezamăgesc, să nu mă dezamăgeşti...Carapacea e groasă. De fapt trăiesc într-o cutie de conserve, mă complac în visul că nu sunt banal.... Waw!! Simt efectele terapeutice ale comunicării cu tine, poate nu mai e nevoie să trec pe la psiholog! Cum să te alint? Chiar nu ştiu, acum cred că ţie îţi lipseşte simţul realităţii. Îndeplineşti dorinţele unui necunoscut?! Cineva venit de aiurea, care ar putea să te manipuleze cu uşurinţă? Nu-ţi înţeleg dăruirea, nu cumva dăruieşti unei iluzii, propriului tău gând? Dăruieşti iubirii de oameni şi iubeşti dăruirea? Eşti de pe lumea asta sau eşti făcută din ţesătură de vise, imaterială? Ce crezi despre tine?

Nu mai ninge. E încă noapte! Somnul mă cuprinde, mă aflu într-un vis adânc, peste frunte simt adierea unei răsuflări, simt cum mă cuprinde fericirea, fericirea poartă în ea albul imaculat, pe alocuri pare trandafirie. Simt peste tot parfumuri, lumină, chiar şi albastrul cerului s-a cobărât şi mă inundă, visez la o aventură stranie. Mă copleşeşti cu mângâierile, respir aerul respirat de tine, alt orizont nu mai am decât lumina ochilor tăi.

Dacă ai şti de câte ori ţi-am pomenit numele, de câte ori am scris pagini întregi ca apoi să le arunc. Mereu mi-am vorbit cu mine despre tine, încercam să te descopăr, să te surprind! Aş vrea să-ţi dăruiesc multe, multe cuvinte, să le aşez într-un poem sau chiar două, dar iată în economia mea de cuvinte prefer doar să tac. Ştiu, ţie nu-ţi place tăcerea, dar amuţesc de fiecare dată şi aş vrea atât de mult să-mi înţelegi tăcerea. Sentimentele au început să-mi dea ghes, nu mă mai înţeleg nici pe mine, aş vrea să te mint să-ţi spun că nu-mi pasă, că... dar de fiecare dată mă trezesc visându-te...

Am găsit un motiv să mă eliberez din strânsoare, aş vrea să spun: te urăsc, dar în minte îmi răsuna vocea ta: te iubesc! Peste tot trandafiri albi, umbrele întretaie lumina fugară a lunii, simt un gol în inimă, dar îndată vin amintirile, care ar fi oare motivul tulburărilor mele, mă simt mereu atrasă de ceea ce nu ştiu despre tine, vreau să te descopăr, vreau să te simt aproape şi totuşi, acum când eşti aici îmi este frică...câte femei ai mai putea iubi, mereu eşti confuz. Trebuie să-ţi mărturisesc că în adâncul fiinţei mele există ceva tainic ce mă atrage spre tine, te vreau aici şi numai aici!

Tu mereu interpretezi poetic tăcerea mea ca linişte, dar vezi tu, această tăcere e plină de gânduri tulburi în realitate. Ai uitat, sunt singur şi iată că vii şi mă răscoleşti, înger păzitor, nu cumva ţi-ai văzut singurătatea în oglinda mea? Tu ce vrei, să-ţi clarifici simţămintele? Vrei mărturisiri? Da, mă simt bine când sunt cu tine, dar înţelege, nu-mi pot aşterne sufletul, nu ştiu ce înseamnă asta, nu m-a învăţat nimeni, sunt subdezvoltat emoţional! De ficare dată când ne despărţim încerc un răspuns: vrei să mă salvezi sau să te salvez?

Dimineaţă. Zorii zilei se înghesuie să pătrundă până în mijlocul camerei, frigul mă cuprinse, am tras peste trupul dezvelit pătura, în mână aveam încă scrisoarea ce o începusem aseară să o citesc. Bucuria şi fericirea nu-mi mai băteau în suflet, cu ochii abia întredeschişi încerc realitatea….

**Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Îmi este greu să-ţi înţeleg dragostea, nu m-a iubit nimeni, niciodată. Acum e poate doar un gol sufletesc, sunt poate grijile şi lipsa de perspectivă care mă chinuie şi îmi absorb orice putere. Mă simt legat. Aici e déjà primăvară, dar vremea rece şi ploioasă m-a ţinut în casă. Florile ce ţi le-am promis déjà au dat muguri. Dar tu ce faci, de ce nu mi-ai spus nimic despre tine? Am întotdeauna puţine informaţii în ceea ce te priveşte. Mi-e dor! Aşteaptă-mă! Te iubesc!...cum? Da, e adevărat să ştii!