Aleksandr Sergheevici Puşkin

Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, s-a născut, la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila.
Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.
În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.
În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat in datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolul XIX - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.

Eu te-am iubit...

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.
1829


Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
1820


Pumnalul

Hefaistos te-a făurit
Să fii în mîna răzbunării
Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit,
Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.

Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.
Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,
Şi chiar pe sub veşminte de pradă.

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte,
Şi cînd la el tiranul se gîndeşte,
De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.

Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde
Păzit de lacăte şi de răzoare.

Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvîrle sorţii;
Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii
Lîngă statuia mîndra-a lui Pompei.

Răscoala se întinde cu vuietele-i hade;
Şi peste trupul crunt decapitat
Al libertăţii, trece-nsîngerat
Dispreţuitul şi hursuzul gade.

Apostolul ruinei lui Ares, obosit,
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
O dată cu fecioara Eumenida.

O, Sand, sărmane tînăr, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au tîrît la moarte;
Virtutea sfîntă, însă, trăieşte mai departe
În trupul tău executat.

Şi în Germania duhul tău pluteşte
Ameninţînd pe-asupritor
Şi pe mormîntu-ţi fără inscripţie luceşte
Pumnalul tău răzbunător.
1821


Seară de iarnă

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.

Izba veche o străbate
Zgîlţîind-o din păreţi,
Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeţ.

Trista e şi mititică,
Vai de ea, cocioba noastră.
De ce stai tu, mătuşică,
Ghemuită la fereastră?
Te cuprinse oboseala
De atîta viscolit,
Sau cumva de sfîrîeala
Fusului ai aţipit?

Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
Cîntă-mi cîntecul în care
Piţigoiu-i călător,
Cîntă-mi cîntecul cu soare
Şi cu fata la izvor!

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.
Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
1825


Amintire

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi gheamul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
1828