Duiliu Zamfirescu

Fiul arendaşului Lascăr Zamfirescu. Urmează clasele primare şi gimnaziale la Focşani, iar liceul şi Facultatea de Drept la Bucureşti (licenţiat in 1880),unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin- Romanov, viitor magistrat. Este magistrat la Hârşova şi Târgovişte, apoi avocat şi redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrăţişând cariera diplomatică, este secretar de legaţie la Roma până la 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătoreşte acolo cu Henriette Allievi şi are doi copii (Henrietta şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.
În 1906, revine în ţară şi e secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobeşti. După război, a fost ministru de externe în guvernul Averescu. S-a stins din viaţă la Agapia.
A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de ţară, la Roma, când autorul lucra la legaţia română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneşteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniţilor de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societăţii româneşti de la finele veacului al XIX-lea. Via si conacul unde se retragea erau in com. Faraoanele, in apropiere de Odobesti.Casa exista si astazi,fiind Casa Memoriala.Scriitorul este inmormantat in Cimitirul din Focsani(Sud).


Harpista

Orgia se sfârşise... ieşeau grupe glumeţe
De capete aprinse, de ostenite feţe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază...;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ş-atuncea... tot mai tare la sân harpa şi-o strânge
Şi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”
Şi glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor...;
Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
- Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Îneacă-ţi suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola şi cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani...
- Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primeşte!
Trist atuncea ea capul şi-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Şi când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris
Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare
Adânca sa durere pe şesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Şi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,
În nopţi de carnaval...?
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,
Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdare
Ş-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea...;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
- Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie... - Dă-mi ochii să-i sărut;
Îţi dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
- Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?
...........................................................

Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Şi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:

- Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
- Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

1880


Un trandafir

Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă...
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc...
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.

Octombrie 1881


Corsarul

Într-un castel, pe malul mării,
Pe-a cărui turnuri crenelate
Furtunile le-a îndrăgit,
Trăieşte singur, dat uitării,
Cu sufletul plin de păcate,
Corsarul alb, îmbătrânit.
Sub chiparosul din grădină
Se urcă iedera pe-o cruce
La capătul unui mormânt;
Prin ramuri aerul suspină
Şi parcă din adânc aduce
Un glas de funduri de pământ.
Corsarul, care niciodată
De nimenea nu se rugase,
Nu se plânsese nimănui,
Corsarul avusese-o fată,
Şi-acum plângea, se-ngenunchiase
La amintirea fetei lui.
Un ropot lung de vijelie
Cu ţipete premergătoare
Chema pustiul din castel;
El tremura din temelie
Izbit de stânci spumegătoare
Ce le-aducea valul cu el.
Mugea oceanul de durere,
Îşi ridica în ceruri valul
Şi se frângea căzând pe vânt;
Bătrânul hoţ, făr’ de putere,
Vedea cum apa rupe malul
Cu iedera de pe mormânt.
Atunci sări drept în picioare
Şi, vrând să lupte cu furtuna,
Corsarul s-aruncă înot;
Dar firea cea nepăsătoare
Învălui tot într-una
Corsar şi iederă şi tot.

Flori de paşte

La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roşeşte
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăposteşte.

Prin grădini a pus o fee
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.

Dimineaţa ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinereţea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coş de portocale.

Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiţilor în Domnul,
Să vezi firea cum renaşte:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paşte.

Unde eşti, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Şi-a luat fiinţă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ţi în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.


E mort poetul

E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.

Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiata mamă;
Ea lung ridică colţul de maramă
Şi tremurând pe mână îl sărută.

Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca şi dânsul s-a plecat şi moare.

Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.

1895


De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.

(1899)