Mihai Arcadie Comănici

Submarinul galben

Sunt o Dacie 1300, am avut culoarea galbenă, nemărginită bucurie pentru familia ce făcuse economii şi împrumuturi, ca să depună preţul meu la C.E.C.
Doreau să fie în rând cu prietenii, cu lumea. Romulus m-a luat fără să stea prea mult pe gânduri, cum făcuse şi în alte situaţii până atunci, crezând în norocul încredinţat de soartă. S-a urcat la volan şi m-a dus cu el pe primul drum, cel mai frumos, cum şi-l visează orice autoturism, drum lung prin văile şi dealurile întunecate ale nopţii, grăbit, de parcă ar fi furat o mireasă.
L-am ascultat înţelegătoare, îndeplinindu-i comenzile, dăruindu-i puterea muzicală a motorului, să ajungem cât mai repede acasă. N-am îndrăznit să-l supăr cu ceva, lăsându-l să facă ce învăţase la şcoala de şoferi. Eram visul împlinit, ce-l trăia cu emoţie.
- Mergi drept înainte, cât poţi de repede! Nimic nu ne poate opri, în afară de o caschetă albă. În asfalt mai erau multe gropi, le evitam, iar când noaptea şi-a desfăcut şireturile la încălţări, am ajuns la prima mea casă. Ziua pendula pe leagănul zorilor, când frânam în faţa unui bloc cu patru etaje. Din balconul primului etaj, tânăra soţie, stăpâna mea, ne făcea semne bucuroasă. De atunci s-au topit douăzeci de ani, ca şi când n-au fost nimic. Am făcut parte din familie, le cunoşteam glasurile, pasul, trupurile aşezându-se pe fotolii, pe canapeaua din spate. I-am purtat credincioasă pe drumurile vechiului oraş, pe şosele-raze de asfalt către toate direcţiile. Motorul torcea liniştit, cauciucurile erau noi, bine umflate. Se părea că toate drumurile se deschiseseră în faţa mea. Desigur, le preferam pe cele bune. Simţeam emoţiile şoferului ce învăţase bine semnele de circulaţie, sedus şi de frumuseţea unei maşini noi, de spontaneitatea motorului. Îi plăcea şi claxonul, fulger muzical arzând în lumina farurilor. Romulus era ocupat cu serviciul, cu aprovizionarea gospodăriei, dar şi cu fata lor, adusă uneori de la şcoală. Nu lipseau nici ieşirile la pădurile din apropiere, iar în verile concediilor, porneam să-şi cunoască ţara. Am fost şi pe la mănăstiri şi mai ales spre părinţii şi fraţii lor.
Pe şosele întâlneam multe surori de-ale mele. Străinele erau pe atunci mai rare.
Amintirile din acei ani mi-au rămas vii, galbene precum caroseria, ca nisipul plajei unde-am poposit sub razele fierbinţi lângă cortul nou adus din Polonia, pe unde am trecut spre o Germanie despărţită în două de un zid. Prietenul stăpânului avea doi copii ce se învârteau în jurul meu, repetând admirativ cuvântul „Dacia”!; pe atunci la ei circulau doar nişte cărucioare numite Trabant. Dar să revin la nisipul plajei din care am adus destul şi acasă, cărat de sandalele fetiţei, adus din aurul mării, rămas ca amintire sub fotolii. Memoria mai stătea şi într-o zgârietură a capotei, şi-n scânteierea steluţei din parbriz, cadou de la criblura şoselelor. Oare asta-i tot ce-mi amintesc? Mă mustră conştiinţa, arzătoarea patimă a lucrurilor bine făcute, dacă n-aş spune că am fosat bine îngrijită, atât cât trebuia. Mi se punea benzină în rezervor, atunci când se găsea. Stăteam la cozi interminabile, să primim cei douăzeic de litri, cât să ne ajungă pentru zilele cu soţ, când aveam voie să circulăm. Dacă iarna bătea la uşă, simţeam că se schimba uleiul, iar bateria era dusă în casă la încărcat. Am uitat să spun că aveam şi garaj, unul cu pereţii din sârmă împletită, chiar dacă mă spălau ploile toamnei trecute toamnei strecurate printre crăpăturile plăcilor din azbociment. Mă simţeam ca o membrană a familiei, înţelegându-le viaţa, învăţând de la ei cam ce sunt sentimentele, dorinţele. Era suficientă introducerea unei chei în contact şi demaram, citindu-le în ochii ce căutat oglinda retrovizioare, deplina mulţumire. Nepricepându-se la mecanică stăpânul nu mă bâzâia toată ziua cu cheile şi celelalte scule. Prefera să nu strice dacă nu era de meserie. Simţeam doar reflexele supărării sale în mânuirea vitezelor, când mă lăsau uneori carburatorul sau bateria. Ca oricare autoturism, nu puteam scăpa de micile incidente; mi-a fost mereu teamă de un incendiu al instalaţiei electrice. Siguranţa lui la volan mă ajuta să scap de frică.
- E în regulă, hai să mergem! Cuvintele liniştitoare, ce meritau efortul meu.
Aşa am îbătrânit ămpreună, om şi maşină, simţind tot mai mult aglomeraţia străzilor, circulaţia devenită pericol, suficientă pentru a zăpăci minţile copiilor de bani gata”, conducând maşini străine, făloase, proptindu-se cu ele în copacii şoselelor sau în nevinovaţii şoferi circulând regulamentar. Nenorocirile se întâmplau mai ales în nopţile cu discoteci. Drumurile deveniseră sângeroase câmpuri de bătălie... De la o vreme am rămas în garaj. Benzina se scumpise, drumurile în afara oraşului au ajuns tot mai rare, ca şi numărul membrilor de familiilor vizitate altădată. Intrând în garaj nu-mi mai spunea: „Eşti bine? Hai să mergem!” Ieşea punând greul lacăt.
I-aş fi spus de aş fi putut: „Hai omule în lume, mai mergem pe undeva, ai şi paşaport, foloseşte-l. Să mai ducem ceva în Ungaria, să venim ca altădată cu sacoşele pline. Îţi aminteşti că aduceam şi banane pentru fetiţă.” Încă mai aveam încredere în motorul meu, deşi cu vârsta, aceasta mai scăzuse, odată cu puterea bateriei. Poate de aceea nu mai îndrăznea să facă drumuri lungi, să nu rămână în pană în afara oraşului, unde nu-şi putea chema ginerele în ajutor... Nu-i mai simţeam trupul apăsând fotoliul când se urca la volan. Tramvaiele îl duceau acum, să-şi rezolve problemele. Eu rămâneam în garaj, umplută cu praful tristeţii, cu amprentele picăturilor de apă pictând tabla palidă a caroseriei. Aşa au început zilele negre, terminate cu vânzarea mea, ca pe o soţie repudiată, doar pe câteva sute de dolari... Stăpâna se împotrivise, ar fi vrut să mai ieşim la pădure, şi de ce nu, să mai mergem la mare. Din ziua aceea nu am fost niciodată fericită, proprietarii schimbându-se. Îi aşteptam modestă, fără prea multe pretenţii, indiferentă la cine ajungeam. Unii mă priveau cu îndoială, cântărindu-mă din priviri cu indignarea nemulţumitului. Îi deranja şi culoarea, ca a taximetrelor.
Când am fost vândută prima oară, n-am ştiut unde mă duc. Speram să fie la o casă dintr-un cartier liniştit, cu o curte şi garaj. După prima încercare nereuşită, am trecut prin a doua vânzare, la un cultivator de varză. Pământul şi frunzele verzei au pus stăpânire pe canapeaua din spate, pe port-bagaj, în desele drumuri spre piaţă. Omul făcea bani cu mine. Eram învăţată de la început să-mi fac datoria aşa cum trebuie, încercând să evit gropile, şanţurile, însă într-o seară am făcut cunoştinţă cu fruntea dură, din beton, a unui podeţ. Au urmat eparaţiile şi desigur, o altă vânzare, unui tânăr dintr-un alt sat, căsătorit, dar şi cu multe metehne. La aceasta am cunoscut o curioasă experienţă. Îi plăceau, ca unui afemeiat, fustele scurte, căzute deseori pe canapeaua din spate, când începea forţaera telescoapelor. Aş fi doritsă mă stabilesc undeva, la un om liniştit. Încă mai puteam circula, deşi mi se schimbase aspectul, după destulele deziluzii. Ca angajatele, am făcut ce a dorit fiecare. Noul proprietar, tânărul, spre ghinionul meu, nu avea control asupra acţiunilor sale, pătându-mi amintirile şi numele unei apreciate maşini. Trăiam un coşmar, ascultând tăcută desele certuri ale acestei nefericite familii. Daci, multe mâini m-au atins până la el, m-au pipăit profesional, ori cu aceea căldură omenească a bărbatului ce şi-a dorit o maşină, ca pe-o iubită blondă. Eu mi-am făcut datoria, nu doar în baza facturii de cumpărare.
Uneori, îmi doream să devin o fantomă galbenă şi să staţionez în plină noapte acolo pe bulevard, în faţa blocului primilor stăpâni, purtaţi atâţia ani pe străzile şi şoselele dorite, înfrăţiţi în liniştita muzică a motorului. Totuşi omul acesta m-a vândut unor străini. L-am înţeles atunci, nu l-am condamnat, despărţirea fiind totuşi prea grea. Poate şi pentru ei. Ca să-i revăd, aş fi rămas toată noaptea, claxonând, trezindu-le amintirile comune. Poate vor apărea în balcon, să-mi facă semne cu mâna, el şi soţia sa, ce mă îndrăgise. Stătea întotdeauna liniştită pe fotoliul din dreapta, sigură da calităţile de şofer ale soţului. Cu gândul la ei, străbăteam apoi „nălucă galbenă” tot oraşul, deşi farurile, lumina lor, o losasem acolo, pe cunoscutul balcon.
Întâlnit-am împreună momente de neuitat, ca acea poveste mirifică a nopţilor la malul mării, gustând stropul de magie, briza sărată a valurilor, lângă mulţimea corturilor înălţate ca ciupercile după ploaie.
Eram sigură că şi el, călătorind cu tramvaiul, urmărea atent orice Dacie galbenă, sperând că sunt eu, stăpânit de dorinţa de a nu mă revedea. De ce m-a dus la piaţa de maşini? Mă săturasem să tot fiu pipăită, să mi se găsească o hibă. Nu mă consolau nici laudele, aprecierile celui ce dorea să mă vândă, urând replicile fandosite ale clientului încercând să-mi denigreze suspensiile, direcţia.
Din vorbele auzite, înţelegeam că unii oameni se bucură când cumpără o maşină, dar unii sunt mai fericiţi când o vând, când scapă de cea veche. E posibil ca Romulus să-şi fi cumpărat o altă maşină, una nouă, poate un Fiat.
Dar, să revin la tânărul fustangiu. Din primele atingeri ale volanului mi-am dat seama că e lipsti de experienţă, motiv de a nu avea încredere în capacităţile sale de conducător auto, şi chia de om. Uneori, îmi venea să intru în „marşalier”, să evit copacii legănându-se ameninţători în calea noastră. Îi socoteam un mare semnal de alarmă. Toate îmi întăreau credinţa că inteligenţa de care dispunea, era precum insuficienta marfă proaspătă a unei băcănii rătăcită pe undeva, vorbind despre alimente. Mă îngrijorează orice frână pusă violent, orice lovitură ce-mi defăima viitorul, toate creându-mi o atmosferă tensionată, ca a unui motor cu radioatorul spart, fierbând. Mai tot timpul mă ameţea şi damful alcoolului, când ridica în viteză praful uliţelor, împrăştiind în zbor gâştele satului, sub furioasele înjurături adresate nouă de gospodari. Cu ce eram de vină? Ajunşi în oraş, la un semafor a trebuit să am grijă să nu lovesc pietonii. Un „aurolac” mi-a spălat încet parbrizul murdar. Parcă-mi ştergea lacrimile, gest omenesc cu efect de îmbărbătare.
Zgârcitul nu i-a dat nimic... Era imaginea unui individ, lipsit chiar de şcoala vieţii, dar nu-i treaba mea să-l educ.
- Iară ai pană de cauciuc? Pumnul furios imi izbi aripa stângă. Tot eu eram vinovată? Cum să mă feresc de cuiele rătăcite? De cioburile de sticlă? Tăceam neputincioasă, pumnul lovise o airpă ce nu mă va ajuta niciodată să zbor, să scap de viaţa mai grea ca a unui maidanez. Era un tânăr autodistructiv, dirijându-mă violent spre alte ciudate întâmplări.
De la o vmere mergeam ca un om cu privirea legată, fără să mai văd pericolele drumului. Nu erau căile dorite de altădată. De ce conducea astfel? Nu mi-ar fi răspuns la întrebare, chiar de o puteam pune, trăind mereu urâtul coşmar al autoturismelor, imaginile uriaşei prese strivindu-le, aplatizându-le.
Începută cu maltratarea vitezelor prin praful satului, soara m-a adus pe un dur macadam, pedeapsa suspensiilor, ca mai apoi să plonjăm împreună în apa adâncă a unui lac.
Ne-am găsit din nefericire în „aceeai barcă”, trecând fără să vreau frontiera rece a apei. Nu-şi dăduse silinţa să mai trăim împreună, pe cele patru roţi.
Simţeam c-am dat de adevăratul necaz, deşi nu l-am căutat la nicio adresă.
În greşitele aranjamente ale sorţii, am fost trecută din mână în mână, ca „paraşutele” aterizate pe canapeaua din spate, deteriorându-mi arcurile, imaginea.
Degeaba mă căinam, situaţia degenerase. Şoferul zbătându-se, gata gata să se înnece. I-am dechis portiera prin care a ţâşnit spre aer, ca un broscoi râios, fugind apoi speriat acasă.
Ce viitor mai putea avea o Dacie scufundată?
- Uite-un submarin! spuse un puştan venit să pescuiască.
- E submarinul galben! completă amicul său, arătând cu băţul undiţei.
Devenisem de atunci „submarinul galben”, pornit în submersie spre adâncuri. Poate că motorul devenise atomic, deşi-mi lipseau echipajul, periscopul. Trăiam o nouă experienţă, udă până la bujii, simbol pentru micuţii pescari. Pluteam în mediul acvatic, înaintând spre un ocean al necunoaşterii, plin de rechini şi epave. Mă însoţeau nenumăraţi peştişori, sărutându-mi geamurile cu gurile lor mici, curioase.
Apa lacului mă va spăla poate de pojghiţa păcatelor, de petele lăsate de cei ce m-au condus pe nebănuitele căi omeneşti. Imitând limbajul auzit la radio, puteam totuşi spune că am căpătat un nou „look”, o nouă faţă, pregătindu-mă să obţin şi un „new job”, o nouă slujbă, ca un submarin al lacului asigurândsecuritatea mediului, curăţarea apei de mizeriile aruncate în ea. Poate în curând, o trupă rock de prin partea locului, îmi va închina un cântec zgomotos. Am deprins chiar dexteritatea de plutire şi înaintare a masivilor crapi cu solzii argintii, ca o caroserie metalizată, precum şi intenţiile de prădători ale şiretelor ştiuci.
- Mă va căuta oare cineva?
A fost doar o problemă de timp. Aş fi dus-o liniştită acolo, în noul mediu, când în faţa-mi apăru un scafandru. Avea ochelari mari pe faţă şi labe de cauciuc. Nu avea cascheta albă dar ridicându-şi dreapta, am înţeles totul.
Stai pe loc! Poliţia!, cuvinte pricepute printre balonaşele de aer ţâşnite din gură spre suprafaţa apei. M-am supus ordinului aşteptând să-mi prindă de roţi un cablu gros, metalic. Încet – încet, am fost trasă afară, sub razele orbitoare ale soarelui de o macara adusă de undeva. Ţâşneau din mine, pe toate uşile, peştişorii. Păreau că sunt din cei exotici, văzuţi la mare, fantezist pictaţi de modernista natură. Odată cu ei cădeau din trupul meu cutiile goale de conserve, fără identitate, etichetele topindu-se de mult în apa lacului, unde am făcut cunoştinţă cu trei frigidere, epave ale tehnicii moderne.
Ca la orice eveniment deosebit, pe mal se strânseseră numeroşi „gură cască”, să vadă „submarinul galben” scos cu greutate din lac şi lăsat pe o remorcă unde-a redevenit bătrâna Dacie 1300, galbenă.
Un bărbat mai în vârstă îi lovi afectuos cu palma sa mare, aripa dreptă din spate, cum lovise nu demult, crupa iepei sale bătrâne, expediată la o fabrică de salam din Italia.
Pe un ultim drum, de intrare în programul „rabla”, ceva mai târziu, o groapă a şoselei zgudui remorca, făcând să ţâşnească din farurile Daciei clipa unei lumini, lustruind ghetele de beznă ale nopţii.