Victor Hugo

Victor-Marie Hugo a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) şi Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiuneaFranche-Comté. Deşi a locuit în Franţa, cea mai mare parte a vieţii lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat şi a locuit în Belgia, în Jersey şi Guernsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite :căderea şi revenirea Primei Republici şi apariţia primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată. Tatăl lui Victor Hugo a fost un ateist republican şi un ofiţer în armata lui Naopoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa a fost catolică şi regalistă.
In ciuda dorintelor mamei sale, Victor Hugo s-a indragostit si logodit in secret cu iubita lui din copilarie, Adèle Foucher(1803-1868), dar abia dupa moartea mamei Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5 copii : Lèopold ( in 1823), dar care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) şi Adèele(1830).
Totusi, Victor Hugo a avut şi o amanta: pe Juliette Drouet, o actriţă de teatru.
Hugo era simpatizant al Republicii. A fost "pair" al Franţa iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză. Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea "trădător". A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franţa. În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamflete sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea : Napoleon cel mic şi Istoria unei crime. Deşi au fost interzise în Franţa, pamfletele sale au avut o puternică influenţă în ţările învecinate. Hugo a scris în exil Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut romanul al său.


Fabulă sau istorie


Lihnit şi cu o poftă regească, într-o zi,
Un maimuţoi c-o blană de tigru se-nvăli.
Fusese tigrul rău, el însă fu năpraznic.
Se înţolise-n dreptul şi voia de-a fi groaznic.
Scrâşnind din dinţi purcese-a răcni: „Eu sunt, prin lege
Cuceritorul tufei, noptosul nopţii rege!”
Pândi, tâlhar de codru, prin spini şi pe de lături
Îngrămădind omoruri şi jafuri şi prăpăduri;
Drumeţii sugrumându-i şi pustiind pădurea,
Făcu tot ce făcuse şi blana lui pe-aiurea.
Trăia-ntr-un covru-n juru-i cu resturi de masacru.
Văzându-i pielea, insul credea în simulacru.
Zbiera cu mare muget şi groaznice cuvinte:
„Priviţi, bârlogul meu e plin de oseminte;
Toţi tremură şi fug din faţa mea cu spaimă
Mă admiraţi! sunt tigru şi am tigrească faimă!”
Prostimea-n admirare fugea mâncând pământul.
Veni îmblânzitorul şi-n braţe înhăţându-l
Ca pe o zdreanţă pielea-i rupând-o, zise-apoi
Pleoştitei javre: „Nu eşti decât un maimuţoi!”

În româneşte de Romulus Vulpescu
Din volumul „Pedepsele”, 1853


Surpa-n al mării aprig val...

Surpa-n al mării aprig val
Un izvoraş, din stânci semeţe.
Oceanul – navelor fatal –
Îi zise: „Ce vrei, plângăreţe?”

Furtună, groază-mi sunt de-un neam
Şi scapăt unde-ncepe cerul.
Imens sunt, ce nevoie am
De-un d-al-de tine, prichindelul?”

Şi-a zis izvoru-nspre titan:
„Îţi dau – neglorios, tăcut –
Doar ce-ţi lipseşte - vast ocean –
Un pic de apă de băut!”

În româneşte de Tudor George
Din volumul „Contemplaţiile” , 1856


Ioana doarme...


Dulci, ochişorii, mâine şi-i va deschide-abia;
În somn, mi-a prins un deget, umplând mânuţa sa;
Iar eu, citesc, cu grijă ca nimeni s-o deştepte.
Gazeta ce mă-njură dând sfaturi înţelepte:
La Charenton să-i ducă pe cei ce m-ar citi!
Pe rug să fie arsă, orişice carte-aş scri!
Un ziar invită lumea, cu lacrimi pe pleoape,
Pe străzi să-mi dea cu pietre, de mine ca să scape,
Căci scriu un talmeş-balmeş lugubru, veninos,
În care dracii-n umbră-şi ţes rânjetul scârbos;
În altul mă botează: Apostolul Ghehenii;
Sunt Anticrist, Satană, şi plin de-afurisenii;
Să mă-ntâlnească-n codru, niciunul nu ar vrea;
Un ins îmi dă cucută; un altu-mi zice: Bea!
Am omorât ostateci; am dat jos Luvrul poate;
Făgăduiesc mulţimii noi împărţeli netoate;
Parisu-n flăcări, fruntea-mi roşeşte, de borfaş;
Sunt cel care aţâţă, dând foc; sunt ucigaş;
Dar aş fi fost, desigur, mult mai putin sinistru,
Dacă-mpăratul poate ar fi făcut ministru
Pe-otrăvitorul public ce sunt şi asasin!
Aşa i-aud cum ţipă în jurul meu, hain,
Şi numele mi-l strigă şi-l scuipă, plini de ură;
Copilul doarme însă şi-n visul care-l fură,
Bunicule, îmi zice: fii bun şi iertător!
Şi cu mânuţa-i, mâna mi-o strânge, binişor!


Ioana la-ntuneric e pusă şi la post...


Ioana la-ntuneric e pusă şi la post
Căci nu ştiu ce făcuse. Iar eu, fără de rost
M-am dus să văd proscrisa cum sta la cotineaţă
Şi-i strecurai, în umbră, borcanul cu dulceaţă.
Nelegiuire mare. Toţi dimprejurul meu
Ce stau veghind la paza moralei tot mereu
S-au încruntat, când Ioana îmi spuse fără preget:
- N-am să mai vâr de-acuma în nasu-mi nici un deget;
Nici n-am să-ndemn pisicul să zgârie-altă dată –
Ce-au mai ţipat! – Ea ştie cât e de alintată
De dumneata. Te ştie cât eşti de slab şi moale!
Când lumea-i supărată pe ea, cum râzi matale!
Nu merge-n felul ăsta. Mereu şi pururi, iară,
Te-amesteci. Ca s-o creştem aşa, e o povară.
N-ascultă de nimica. – Am înţeles că-s ţapul
Ispăşitor şi paşnic, îmi înclinai deci capul
Zicând: - Nu am nimica să vă răspund . Aşa-i!
Popoarele cu-asemeni îngăduinţe, vai
Sortite sunt pieirii. O ştie orişicine.
Puneţi-mă de-aceea la post, ah! şi pe mine.
- Ai să fii pus! – Ioana din colţu-ntunecat
Şopti, venind aproape, cu glas catifelat
Nălţându-şi ochii galeşi şi dulci, plini de viaţă:
- Bunicule, n-ai grijă! Am să-ţi aduc dulceaţă!


Laus puero – laudă copilului
(fragment)

IX

Copilul parcă-n vraja-i mă ţine. N-am ce face!
Doar nevinovăţie în jurul meu îmi place;
Copilu-i aur! Omul e însă plumb şi-aramă
Îmi este drag Astyanax şi-ntreb de bună seamă
Pe Hector: Te-ai jertfit tu destul la Troia oare?
Un cer senin sunt. Totuşi port şi vreo fulgerare.
Flux şi reflux la mine sunt zambet şi mânii
Nu ştiu de nimeni, fie că gura-mi ar zâmbi
Sau, ca un tunet, glasu-mi în spaţiu se cufundă.
Un suflet am cu aştrii pe bolta lui profundă
În inimă, hotare nu am şi nu-mi ştiu nici
Vr-un loc să nu vibreze de dragul celor mici
Şi al celor slabi ce sprijin cerşesc în sărăcie.
De sunt nebun, mi-e locul printre nebuni şi mie.
Nu pot răbda ca raza pornind din cer acum
Spre oameni, să se-oprească la jumătate drum.
Nu-mi place adevărul să mi-l măsor cu cotul.
Vreau steaua cum se vede şi râsul sincer, totul.
Bătrân, vă văd cum treceţi. Dar, trist sau zâmbitor
Sunt veacul ce domină momentul trecător.
Orice-ţi găsi de lucru, ce poate îmi cuvine
Şi e şi pe măsura unui bunic ca mine,
Vi-l fac, chiar dacă unii-l cred bun, iar alţii nu!
M-au luat biruitorii cu ei, de mult! Şi-acu
Mă-năbuş. Biruinţa, cât e de nemiloasă!
Cum am fugit! O stâncă, o plajă nisipoasă
Blând mă primiră. Moartea mă-ntâmpină: - Proscris,
Bine-ai venit! Şi-un zâmbet văzui lucind deschis.
În mine-n conştiinţa ce-şi trimitea solia.
De-atunci iubesc copiii, iubind copilăria
Cu tot ce are într-însa mai bun decât am eu.
Copilul e iubire şi-ncredere mereu
Şi-i singura fiinţă-n viaţa sumbră, care,
Necunoscând ce-i pizma, e mic şi totuşi mare!

În româneşte de Lazăr Iliescu
Din volumul „Arta de a fi bunic”, 1877