Georg Trakl

Georg Trackl a fost un poet austriac, reprezentant al expresionismului timpuriu, alături de Georg Heym. S-a născut ca al cincilea copil dintr-o familie mic-burgheză cu şapte copii. Tatăl (Tobias) era comerciant în domeniul articolelor de fier, iar mama (Maria) casnică. Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea la Salzburg. A fost educat de o guvernantă franceză (catolică deşi părinţii erau protestanţi) care a fost, nu numai pentru el dar şi pentru ceilalţi fraţi, ca o a doua mamă. De la aceasta copii au învăţat franceza şi astfel se explică influenţa exercitată de lirica lui Baudelaire şi a lui Rimbaud asupra poetului de mai târziu.
Între 1897 şi 1905, Trakl frecventează gimnaziul de stat din Salzburg. Nu era un elev prea strălucit; avea rezultate slabe la matematică, latină, greacă. Mai mult, în 1901 a fost nevoit să repete clasa a şaptea (!).
Primele sale încercări lirice s-au manifestat în 1904, când intră în cenaclul poetic Apollo (mai târziu redenumit Minerva).
În 1905 încheie ciclul gimnazial fără să obţină vreo diplomă de absolvire. Din acel moment începe o perioadă tenebroasă a vieţii sale, marcată de consumul de stupefiante (cloroform, morfină, opium, alcool) cu care are de-a face tot mai mult când devine, în septembrie, acelaşi an, farmacist practician în Salzburg.
Piesele de teatru Totentag şi Fata Morgana au fost un eşec şi atunci autorul a distrus textele acestora.
În 1912 ocupă postul de farmacist militar.
La vârsta de 27 de ani, poetul moare datorită unei supradoze de cocaină. Unii presupun că a fost sinucidere.


Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cân îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

În parc

Din nou hionărind prin anticul parc,
O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.


Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul
Frunziş de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
Fumegând de sânge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pândeşte un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de plaide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.


Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la margine pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră e eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacără roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.


Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalţă în sunete argintii,
Unde-s pietre şi stele.

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,
Băiatul priveşte cu ochi de cristal,
Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,
Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;
Şi luna
Căzând cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.

Poezii culese din volumul "Poezia germană modernă - de la Stefan George la Enzensberger", Editura Pentru Literatură, 1967

Traducere de Petre Stoica