Lawrence Durrell

Prozator, dramaturg, poet şi traducător, Lawrence Durrell, una dintre cele mai interesante figuri literare ale seco¬lului XX, s-a născut în 1912 în India, unde familia sa trăia de cîteva generaţii. După anii de studiu la Londra şi Oxford, porneşte într-un adevărat periplu care îl va purta din Grecia pînă în Egipt, din Argentina la Belgrad şi din Cipru în sudul Franţei, la Sommieres, unde încetează din viaţă în anul 1990, alături de cea de-a patra soţie, Ghislaine de Boysson.
Debutează în 1938 cu romanul Cartea neagră, încurajat de celebrul scriitor american Henry Miller, de care îl va lega o lungă prietenie. Romanul este lăudat de T.S. Eliot, care îi editează, în 1943, şi primul volum de versuri, Tărîm privat. îndrăgostit de peisajul insulelor greceşti, le va dedica acestora volumele Peştera lui Prospero (1945), Reflecţii asupra unei Venus marine (1953), Lămîii amari ai Ciprului (1957, pentru care i se decernează Duff Cooper Memorial Prize) şi Insulele greceşti (1978). Dar scrierea care îi va aduce celebri¬tatea mondială, impunîndu-l definitiv pe scena literară a secolului XX, este monumentalul Cvartet din Alexandria, tetralogie romanescă unică prin alternarea punctelor de vedere şi prin multiplicarea aproape infinită a direcţiilor narative. Cvartetului îi urmează romanele Tune (1968) şi Nunquam (1970), reunite sub titlul Revolta Afroditei. Un alt ciclu romanesc de mare întindere îl reprezintă Cvintetul din Avignon, alcătuit din romanele Monsieur (1974), Livia (1978), Constance (1982), Sebastian (1983) şi Quinx (1985). în 1988 a fost publicată corespondenţa sa completă cu Henry Miller, întinsă pe aproape cinci decenii (1935-l980). Tetralogia Cvartetul din Alexandria cuprinde romanele Justine (1957), Balthazar (1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960). în 1958, într-o Notă la Balthazar, Lawrence Durrell scria: „Eroii şi situaţiile acestui roman, al doilea din serie, şi pe jumătate frate, iar nu urmaş al lui Justine, sînt născocite, aşa cum născocită e şi personalitatea povestitorului. Şi oraşul e cu totul ireal. Literatura modernă nu ne oferă nici un fel de etaloane, aşa că m-am adresat ştiinţei şi încerc să duc la bun sfîrşit un roman în patru straturi, a cărui formă se bazează pe teorema relativităţii. Trei laturi ale spaţiului şi o latură a timpului, iată reţeta acestui neîncetat amestec. Cele patru romane urmează acest tipar întocmai. Totuşi, primele trei părţi se desfăşoară în spaţiu (de aici folosirea termenului «pe jumătate frate» în loc de «urmaş»); ele nu sînt legate, pentru a forma o serie. Ci se răsucesc unele într-altele, se întreţes, într-o conexiune strict spaţială. Timpul stă pe loc încremenit. Partea a patra e singura care reprezintă timpul şi constituie o urmare reală a celorlalte trei".
„Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos şi-l îndrăgeşte ; altă oglindă vede omul, îl socoteşte înspăimîntător şi îl urăşte ; şi fiinţa care produce impresia e mereu aceeaşi."
D.A.F. de Sade, Justine
„Da, stăruim asupra acelor detalii; dar le învăluim cu o cuviinţă care toceşte orice ascuţişuri de groază; nu rămîne decît ceea ce poate folosi altcuiva care doreşte să ştie ce e omul; nici nu vă puteţi închipui cît de folositoare sînt aceste tablouri pentru dezvoltarea spiritului omenesc; poate că sîntem opaci faţă de această ramură a învă¬ţăturii numai din pricina rezervei stupide a celor care doresc să scrie despre asemenea lucruri. Bîntuiţi de temeri absurde, ei nu fac altceva decît să dezbată copilăriile pe care le cunoaşte orice prost şi nu îndrăznesc să întindă o mînă curajoasă către inima oamenilor şi să ofere ochilor noştri ciudă¬ţeniile ei uriaşe."

Cvartetul din Alexandria
Balthazar

fragment

I
Tonuri de peisaj: de la cafeniu la bronz, un orizont abrupt, un nor care s-a lăsat spre orizont, pămînt de sidef cu umbre de scoică şi reflexe liliachii. Deşertul cu praf de culoarea leului: morminte de profeţi care se prefac în zinc şi cupru la apusul soarelui pe lacul bătrîn. Imense falii de nisip care, văzute de sus, par urme de apă: verde şi galben ca lămîia, bătînd în metal de puşcă, o vîslă unică, de culoarea prunei brumării, umedă, tremurătoare; o nimfă cu aripi lipicioase. Tapiseria s-a stins printre coloanele dărîmate şi urmele mării, iar oamenii Harponi au dispărut... Lacul Mareotis sub un cer de liliac fierbinte.
vara : nisip gălbui ca pielea de bivol, cer de marmură încinsă
toamna : cenuşiuri vinete şi buhăite
iarna : zăpadă îngheţată, nisip rece, panouri de cer senin, lucind, stropite cu mică.
Nuanţe de verde ale Deltei scăldate de apă. Întinderi magnifice de stele.
Şi primăvara? Ah, nu există primăvară în Deltă, lucrurile n-au sentimentul înviorării, al
renaşterii. Eşti smuls din iarnă şi cufundat în efigia de ceară a unei veri prea calde ca să poţi
respira. Dar cel puţin aici, la Alexandria, suflul mării ne salvează de greutatea fără de flux a verilor moarte şi se furişează peste balustradă, printre vasele de război, pentru a mîngîia coper¬tinele cu dungi ale cafenelelor de pe Marea Cornişă. N-aş fi avut niciodată...
Oraşul, jumătate născocit (şi totuşi cît se poate de real), începe şi se sfîrşeşte în noi, cu rădăcinile înfipte în. memoria noastră. Oare de ce trebuie să mă întorc la el noapte de noapte, scriind aici, la lumina unui foc de lemn de roşcov, în timp ce vîntul Mării Egee apucă această casă insulară, apoi îi dă drumul, încovoind chiparoşii ca pe nişte arcuri? N-am spus oare destul despre Alexandria? Trebuie să mă intoxic din nou, visînd-o şi amintindu-mi de locuitorii ei ? Visuri pe care le credeam în siguranţă, ferecate între file de hîrtie, încredinţate seifurilor memoriei. O să cre¬deţi că mă las pradă sentimentelor. Dar nu-i ade¬vărat. Un singur factor al întîmplării a schimbat totul, m-a întors pe vechile făgaşuri. O amintire care-şi zăreşte chipul într-o oglindă.
Justine, Melissa, Clea... Eram, de fapt, atît de puţini - ai fi putut crede că-i uşor să-i epuizezi într-o singură carte. Aş fi putut s-o cred şi eu, şi am crezut-o. Timpul şi împrejurările ne-au împrăştiat, iar circuitul s-a rupt pentru totdeauna.
Luasem hotărîrea să încerc să-i redobîndesc prin cuvinte, să-i reintegrez în amintire, să atribui fiecăruia situaţia pe care a avut-o pe vremea mea. Cu egoism. Şi - isprăvind de scris toate astea - am simţit că întorsesem cheia în uşa casei de păpuşi a acţiunilor noastre. Şi, într-adevăr, nu mi-am mai văzut iubitele şi prietenii ca pe nişte oameni vii, ci ca pe nişte transpuneri colorate ale minţii, nemaipopulînd acum oraşul, ci hîrtiile mele, ca nişte figuri ce însufleţesc o tapiserie. Era greu să recunoşti că sînt mai autentice decît cuvintele pe care le folosisem ca să vorbesc despre ele. Ce m-a făcut oare să mă gîndesc din nou la mine ?
Dar ca să pot continua, trebuie să mă întorc; asta nu înseamnă că în ceea ce am scris despre ei ar fi putut să fie măcar ceva neadevărat, nici pe departe. Dar cînd am scris, nu dispuneam de toate faptele. Imaginea pe care am schiţat-o era provizorie — ca imaginea unei civilizaţii pierdute, reconstituită din cîteva cioburi de vase, o inscripţie pe o tăbliţă, o amuletă, cîteva oase de om şi o mască mortuară, zîmbitoare, din aur.
„Noi trăim vieţi bazate pe ficţiuni alese, scrie undeva Pursewarden. Imaginea pe care o avem despre realitate e condiţionată de poziţia noastră în timp şi spaţiu - şi nu de personalitatea noastră, aşa cum ne-ar plăcea să credem. Iată de ce fiecare interpretare a realităţii se bazează pe o poziţie unică. Doi paşi la stînga sau la dreapta, şi toată imaginea se schimbă." Ceva cam de felul ăsta...
Cît despre caracterele umane, fie ele născocite sau adevărate, nu există asemenea animale. Psihicul fiecăruia e de fapt un muşuroi de predis¬poziţii contradictorii. Personalitatea ca entitate cu însuşiri fixe e o iluzie - dar o iluzie necesară DACĂ VREM SĂ IUBIM.
Cît despre acel ceva care rămîne constant... sărutul sfios al Melissei poate fi prevăzut, de exemplu (la modul diletant, ca primele forme de tipărituri) sau încruntările Justinei, care umbresc ochii aceia negri şi fierbinţi - orbite ale sfinxului la amiază. „în cele din urmă, spune Pursewarden, se va descoperi că totul e adevărat, despre toată lumea. Sfinţii şi Păcătoşii sînt copărtaşi." Are dreptate. Fac toate eforturile să fiu obiectiv...
In ultima scrisoare pe care am primit-o de la Balthazar, îmi scria: „Mă gîndesc adesea la dumneata, şi nu fără oarecare umor necruţător. Te-ai retras pe insula dumitale cu ceea ce îţi închipui că ar fi toate datele legate de noi şi de viaţa noastră. Fără îndoială că ne supui judecăţii pe hîrtie, după obiceiul tuturor scriitorilor. Tare aş vrea să văd rezultatul. Trebuie să fie foarte departe de ADEVĂR: mă refer la adevărurile pe care ţi le-aş putea împărtăşi eu: despre noi toţi -şi poate chiar despre dumneata. Sau adevărurile pe care ţi le-ar putea împărtăşi Clea (e la Paris şi nu-mi mai scrie absolut deloc). Mi te închipui, o, înţeleptule, cufundat în studiul volumului Moeurs al jurnalelor intime ale lui Justine şi Nessim etc... imaginîndu-ţi că acolo vei găsi adevărul. Eroare! Eroare! Jurnalul intim e ultimul lucru pe care să-l cercetezi cînd vrei să descoperi ade¬vărul despre cineva. Nimeni nu îndrăzneşte să-şi facă mărturisiri decisive pe hîrtie; sau, în orice caz, nu cînd e vorba de dragoste. De fapt ştii pe cine a iubit Justine ? Ai crezut că pe dumneata, nu-i aşa? Mărturiseşte!"
Singurul meu răspuns a fost să-i trimit teancul uriaş de hîrtii care crescuse cu încăpăţînare sub peniţa mea înceată şi căruia îi dădusem ca titlu provizoriu numele ei — deşi Cahiers1 s-ar fi potrivit tot atît de bine. Au trecut apoi şase luni - o tăcere într-adevăr binecuvîntată, pentru că mă făcea să cred că-mi convinsesem criticul şi că îl redusesem la tăcere.
Nu pot spune că uitasem oraşul, dar lăsam amintirea lui să doarmă. Şi totuşi era veşnic prezentă, aşa cum va fi întotdeauna, agăţată de mintea mea ca mirajul pe care-l văd adesea călă¬torii. Pursewarden a descris fenomenul cu vorbele următoare:
„Mai aveam încă două, trei ore bune de înaintat cu vaporul pînă să se poată măcar pune problema să vedem pămîntul, cînd, deodată, tovarăşul meu de drum a început să strige, arătînd către orizont. Şi am văzut, răsturnat pe cer, un miraj al oraşului în mărime naturală, tremurînd luminos de parc-ar fi fost pictat de mătase prăfuită; în cele mai mici detalii. Din amintire, reuşeam să-i desluşesc foarte clar trăsăturile, palatul Ras El Tin, moscheea Nebi Daniel şi altele. Toată imaginea era uluitoare ca o capodoperă pictată cu rouă proaspătă. A rămas acolo, atîrnată în cer, vreme îndelungată, peste douăzeci şi cinci de minute, înainte de a se topi încet în negura zărilor. După o oră a apărut şi oraşul adevărat, crescînd dintr-o pată şi atingînd mărimea mirajului".
Cele două sau trei ierni pe care le-am petrecut pe această insulă au fost pustii - ierni aspre, bîntuite de vînturi -, urmate de veri fierbinţi. Din fericire, fetiţa e prea mică să simtă cum simt eu nevoia de cărţi sau de conversaţie. E fericită şi activă.
Acum, primăvara, vin perioade lungi de tihnă, zile de prevestire fără flux şi fără miresme. Marea se îmblînzeşte, devine grijulie; greierii vor începe în curînd concertele lor ţîrîite, muzică de fond pentru flautul uscat al păstorului ascuns printre stînci. Nu ne ţin tovărăşie decît broaştele ţestoase, care se tîrăsc pe brînci, şi şopîrlele. Ar trebui să vă explic aici că singurul oaspete periodic, care vine din lumea de afară, e pachebotul Smyrna, care trece o dată pe săptămînă prin faţa promontoriului înspre sud, întotdeauna la aceeaşi oră, cu aceeaşi viteză, îndată după asfinţit. Iarna nu se vede, din pricina mării agitate şi a vîntului puternic, dar acum stau şi aştept. La început se aude doar o vagă bătaie ritmică a motoarelor. Apoi vizitatorul înconjoară, lunecînd, promontoriul, despicînd marea şi lăsînd o dîră de spumă mătă¬soasă în urma lui, strălucind de lumină în întu¬nericul de fluture catifelat al nopţilor egeene, condensat, dar fără contur precis, ca un nour mişcător de licurici. înaintează iute şi dispare mult prea devreme în spatele promontoriului următor, lăsînd în urma lui poate doar frîntura unui şlagăr sau o coajă de mandarină pe care o voi găsi a doua zi, spălată de valuri, pe plaja lungă şi plină de prundiş unde mă duc să mă scald cu copilul.

Un mic boschet de oleandri, sub platani - iată camera mea de lucru. După ce se culcă copilul, stau la masa veche, mînjită de urmele valurilor, şi îmi aştept oaspetele, nedorind să aprind lampa de parafină înainte să fi trecut. E singura zi a săptămînii pe care o cunosc aici după nume —joi. Pare o prostie, dar pe o insulă atît de lipsită de variaţie, aştept vizita săptămînală cu nerăbdarea unui copil care aşteaptă o serbare şcolară. Ştiu că vaporul aduce scrisori care nu vor ajunge la mine decît după alte douăzeci şi patru de ore. Dar de fiecare dată cînd văd vaporaşul dispărînd mi se strînge inima. După ce a trecut, aprind lampa cu un oftat şi mă întorc la hîrtiile mele. Scriu încet şi cu mare chin! Pursewarden, vorbind odată despre scris, mi-a spus că la artişti suferinţa care însoţeşte opera de creaţie se datorează numai şi numai fricii de nebunie: „Forţeaz-o puţin, spune-ţi că nu-ţi pasă dacă înnebuneşti şi vei vedea că totul ţi-e mai la îndemînă şi că poţi distruge stavilele". (Nu ştiu cît sînt toate astea de adevărate. Dar banii pe care mi i-a lăsat prin testament mi-au prins bine, şi tot mai am o rezervă de cîteva lire, care mă desparte de demonii datoriilor şi ai muncii.)
Am descris această diversiune săptămînală cu ceva mai multe detalii pentru că în acest decor, într-o seară de iunie, a năvălit Balthazar atît de brusc, încît am rămas uluit - era să scriu „asurzit" - aici nu există nimeni cu care să vorbeşti - dar, de fapt, „m-a uluit". în seara aceea s-a întîmplat ceva care a semănat a miracol. Vaporaşul, în loc să dispară, ca de obicei, s-a întors brusc, făcînd un arc de 150 de grade, şi a pătruns în lagună, rămînînd apoi acolo, într-un cocon pufos format de propria sa lumină; coborînd în mijlocul bălţii de aur pe care o crease lanţul lung şi leneş al ancorei, al cărui simbol e el însuşi, ca o căutare de adevăr. A fost o scenă emoţionantă pentru un om ca mine, care în mintea lui se simţea claustrat pe o porţiune de pămînt, aşa cum sînt toţi scriitorii - devenisem într-adevăr ca un vapor de jucărie vîrît într-o sticlă şi care nu mai navighează nicăieri - şi privirea mea cred că a semănat cu privirea indianului cînd a văzut primul vas al oamenilor albi atingînd malu¬rile Lumii Noi.
întunericul, tăcerea erau întrerupte acum de plescăitul inegal al vîslelor, apoi, după o veşnicie, de sunetul pe care îl făceau pe pietriş picioarele încălţate ca de oraş. O voce răguşită dădu un ordin, indică o direcţie. Apoi tăcere. Pe cînd aprindeam lampa, potrivind fitilul cum trebuie, pentru ca astfel să mă eliberez de vraja acestei încălcări a regulilor, faţa gravă şi întunecată a prietenului meu, ca apariţia unui soi de ţap din infern, se materializa printre ramurile groase de mirt. Am răsuflat adînc şi ne-am zîmbit în lumina galbenă: ah, buclele acelea negre, asiriene, şi barba lui de Pan! „Nu. Sînt chiar eu cu adevărat!" spuse Balthazar rîzînd, şi ne-am îmbrăţişat cu furie. Balthazar!
Mediterana e o mare absurd de mică; întinde¬rea şi măreţia istoriei sale ne fac s-o visăm mai mare decît este. Da, într-adevăr, Alexandria -atît cea reală, cît şi cea imaginară - se află doar la cîteva sute de mile marine mai la sud.
— Sînt în drum spre Smyrna, mi-a spus Balthazar, de unde voiam să-ţi trimit asta.
A pus pe masa verde şi plină de cicatrici bocceaua care conţinea manuscrisul pe care i-l trimisesem - hîrtii stigmatizate şi pictate acum cu adnotări masive: fraze, paragrafe şi semne de întrebare. Aşezîndu-se în faţa mea, cu aerul lui mefistofelic, mi-a spus pe un ton mai coborît, mai şovăitor:
— M-am frămîntat multă vreme dacă să-ţi spun unele lucruri pe care le-am notat aici. Uneori mi se părea că e o nebunie şi o obrăznicie. La urma urmei, interesul dumitale faţă de noi era ca faţă de nişte persoane reale, sau faţă de „personaje"? N-am ştiut niciodată. Nu ştiu nici acum. Paginile astea ar putea să mă facă să-ţi pierd prietenia fără să adauge nimic la suma cunoştinţelor dumi¬tale. Ai pictat oraşul trăsătură cu trăsătură pe o suprafaţă arcuită - ce-ai urmărit, poezia sau faptele? Dacă e vorba de fapte, atunci există lucruri pe care ai sau nu ai dreptul să le ştii?
Tot nu-mi explicase uimitoarea lui apariţie, atît era de preocupat de înţelesul principal al vizitei. Mi-a explicat-o însă acum, observînd aerul meu descumpănit în faţa norului de licurici din golful care era, de obicei, pustiu. Zîmbi.
— Vaporul s-a oprit pentru cîteva ore; are ceva la motor. E un vapor de-al lui Nessim. Căpitanul e Hasim Kohly, un prieten vechi: poate-ţi aminteşti de el? Nu. După descrierea dumitale mi-am dat seama în linii mari cam unde ţi-ar fi locuinţa; dar să fiu depus chiar la uşa dumitale, asta mi se pare extraordinar!
Ce minunat era să-i aud din nou rîsul.
Dar abia ascultam, pentru că vorbele lui îmi creaseră o stare de agitaţie, o dorinţă de a studia ceea ce scrisese printre rînduri, de a revizui nu cartea (care nu avusese niciodată nici cea mai mică importanţă pentru mine, căci nici măcar nu va fi publicată), ci părerea mea despre oraş şi despre locuitorii lui. Căci Alexandria gîndurilor mele devenise, în toată singurătatea mea, pre¬ţioasă ca o filozofie a introspecţiei, aproape o monomanie. Eram atît de emoţionat, încît nu ştiam ce o să-i spun.
— Rămîi cu noi, Balthazar, i-am spus, rămîi puţin cu noi...
— Plecăm peste două ore, mi-a răspuns şi, bătînd uşor cu palma peste hîrtiile din faţa lui, a adăugat şovăitor: Asta ar putea să-ţi dea vedenii şi febră.
— Bun, i-am spus. Nici nu cer altceva.
— Continuăm să fim cu toţii oameni reali, orice ai încerca dumneata să faci din noi - adică din cei dintre noi care mai sîntem în viaţă. Melissa, Pursewarden nu pot răspunde, fiindcă au murit. Cel puţin aşa se crede.
— Aşa se crede. Cele mai bune răspunsuri vin întotdeauna de dincolo de mormînt.
Ne-am aşezat şi am început să vorbim despre trecut, bineînţeles cam ţepeni. Mîncase pe vapor şi nu aveam altceva ce să-i ofer decît un pahar de vin bun de pe insulă, pe care l-a sorbit încet, încet. Mai tîrziu mi-a cerut să vadă copilul Melissei şi l-am dus printre tufele de oleandri pînă într-un loc de unde ne puteam amîndoi uita în camera mare, luminată de foc, în care fetiţa stătea frumoasă şi gravă, dormind cu degetul în gură. Ochii negri şi cruzi ai lui Balthazar se îmblînziră în timp ce o privea, respirînd uşor.
— Într-o zi, spuse el încet, Nessim o să vrea s-o vadă. Şi asta se va întîmpla foarte curînd, să ştii! A început să vorbească despre ea, să fie curios. O dată cu apropierea bătrîneţii, va simţi nevoia sprijinului ei, ascultă ce-ţi spun.
Şi cită în greacă :
— La început, tinerii se caţără ca viţa-de-vie pe reazemul slab al celor mai vîrstnici, care simt atingerea degetelor lor blînde şi iubitoare; apoi bătrînii coboară de-a lungul trupurilor frumoase ale tinerilor, care-i sprijină şi se cufundă în propria lor moarte.
N-am spus nimic. începuse să respire chiar camera - nu mai respirau trupurile noastre.
— Ţi-a fost pustiu aici, spuse Balthazar.
— Da, dar un pustiu minunat, atrăgător.
— Te invidiez. Vorbesc serios.
Apoi dădu cu ochii de portretul neterminat al Justinei, pe care mi-l dăduse Clea într-o altă viaţă.
— Ah! portretul, spuse el, portretul întrerupt de un sărut. Ce bine-mi face să-l văd din nou -ce bine! (Zîmbi.) E ca şi cum ai auzi o temă muzicală pe care o cunoşti şi-ţi place, care te conduce către o emoţie pe care poţi veşnic s-o prinzi din nou, o emoţie care nu dă greş.
N-am spus nimic. N-am îndrăznit. Balthazar s-a întors către mine:
— Şi Clea ? m-a întrebat el în cele din urmă, cu vocea cuiva care pune întrebări unui ecou.
I-am spus:
— N-am mai primit nimic de la ea de vreo doi ani, poate chiar mai mult. Aici, timpul nu mai contează. Probabil că s-a măritat, a plecat în altă ţară, are copii şi a devenit o pictoriţă cu renume... e tot ce i se poate dori.
S-a uitat cu un aer ciudat la mine şi a dat din cap.
— Nu, a spus.
Şi asta a fost tot.
Trecuse de mult miezul nopţii cînd l-au chemat marinarii din crîngul întunecat de măslini. I-am condus pînă pe plajă, trist să-l văd plecînd atît de curînd. La marginea apei aştepta o barcă cu un marinar la vîsle, care îi spuse ceva în arabă. Marea primăverii era îmbietor de caldă după o zi cu soare, şi văzîndu-l pe Balthazar că se urcă în barcă mi-a venit ideea să-l însoţesc înot pînă la vaporul care aştepta la mai puţin de două sute de metri de mal. Asta am şi făcut; am rămas plutind un timp, ca să-l văd cum se caţără pe marginea punţii şi cum se pregăteşte vaporul de plecare.
— Vezi să nu te prindă elicea! îmi strigă el. întoarce-te pînă nu pornesc motoarele.
— Mă duc.
— Mai stai, aşteaptă înainte să pleci. Dispăru într-o cabină, ca să reapară şi să
arunce ceva lîngă mine în apă. Obiectul căzu cu un plescăit uşor.
— Un trandafir din Alexandria, spuse, din oraşul care poate oferi celor ce se iubesc totul în afară de fericire.
Chicoti:
— Dă-l copilului!
— La revedere, Balthazar!
— Scrie-mi... dacă îndrăzneşti.
Prins ca un păianjen în mijlocul plasei de lumini întretăiate şi întorcîndu-mă către bălţile galbene care mă despărţeau de malul întunecat, i-am făcut semn cu mîna şi el mi-a răspuns.
Am luat trandafirul preţios între dinţi şi m-am întors asemenea căţeilor la hainele mele de pe plaja cu prundiş, vorbind în sinea mea. Iar acolo, aşezate pe masă, la lumina galbenă a lămpii, zăceau marile adnotări de pe marginea volumului Justine - cum îi spusesem eu. Manu¬scrisul era haşurat şi tăiat, mîzgălit indescifrabil, presărat cu asteriscuri, întrebări şi răspunsuri scrise cu cerneală de diferite culori sau bătute la maşină. De atunci mi s-a părut că, într-un fel, e însăşi simbolul realităţii pe care o împărtăşisem o tăbliţă pe care fiecare dintre noi lăsase urmele sale individuale, strat după strat. Va trebui oare să învăţ acum să văd toate astea cu ochi noi, să mă obişnuiesc cu adevăru¬rile pe care le adăugase Balthazar? Nu se poate descrie emoţia cu care i-am citit adnotaţiile -uneori cu o sumedenie de detalii, alteori extrem de concis şi de tăios - ca de exemplu în lista pe care o intitulase: „Erori şi confuzii", unde scrisese cu răceală: „Numărul 4. Eroarea de a-ţi închipui că Justine te-ar fi iubit. Dacă «iubea» pe cineva, îl iubea pe Pursewarden. Ce înseamnă asta ? Era silită să te folosească drept nadă, ca să-l apere de gelozia lui Nessim, cu care se măritase. Pursewarden, la rîndul lui, nici nu se sinchisea de ea - suprema logică a dragostei". Vedeam în mintea mea oraşul înălţîndu-se iarăşi din oglinda plată a lacului verde şi din dalele de gresie spartă, care marchează marginile deşertului. Politica iubirii, uneltirile dorinţei, ale binelui şi răului, ale virtuţii şi capriciului, iubirii şi crimei, planau misterios în colţurile întunecate ale străzilor şi pieţelor, bordelurilor sau saloanelor Alexandriei - se mişcau ca un conclav de ţipari în mocirla conspiraţiilor şi contra-conspiraţiilor. Cînd am renunţat la movila fascinantă de hîrtie cu comentariile ei asupra vieţii mele reale, (intime), era aproape ziuă şi m-am prăbuşit ca un beţiv pe pat, cu o groaznică durere de cap, cu sufletul plin de ecourile oraşului, singurul oraş unde toate rasele sau obiceiurile, de la o extremă la alta, se mai pot întîlni şi contopi, unde destinele lăuntrice se întretaie. Şi în timp ce adormeam, am auzit parcă vocea uscată a prietenului meu repetînd: „Cît vrei să ştii... cît mai vrei să ştii?" „Trebuie să ştiu totul, pentru ca în cele din urmă să pot fi eliberat de oraş", răspundeam în vis. „După ce rupi o floare, ramura saltă înapoi la locul ei. Asta însă nu se aplică şi afecţiunilor sufletului", i-a spus odată Clea lui Balthazar. Şi astfel încet, în silă, m-am simţit atras de locul de unde plecasem, ca un om căruia la sfîrşi-tul unei călătorii lungi i s-ar spune că umblase în somn. „Adevărul, îmi spusese odată Balthazar, suflîndu-şi nasul într-o şosetă veche de tenis, adevărul este ceea ce se contrazice cel mai tare, în timp." Iar Pursewarden, cu altă ocazie, rostise un lucru tot atît de memorabil: „Ce sărăcită ar fi imaginaţia omului dacă lucrurile ar fi întotdeauna ceea ce par".
Cum o să mă eliberez vreodată de acest oraş, un oraş-tîrfă, cel mai depravat dintre toate oraşele - valuri, deşert, minarete, nisip, valuri ? Nu. Trebuie să înşir totul cu răceală, negru pe alb, pînă cînd trece timpul care să consemneze amintirea şi impulsurile sale. Ştiu că cheia pe care încerc s-o întorc se află în' mine.