Mircea Micu

Mircea Micu s-a născut pe 31 ianuarie 1937, la Vărşand, judeţul Arad. Poet şi prozator, a fost profesor suplinitor la Şcoala de surdomuţi din Şiria, timp de un deceniu, până în 1967 şi redactor la postul de radio arădean. Funcţionar la Fondul Literar şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, a condus după 1989 revista “Viaţa Capitalei”, fiind şi inspector şef la Direcţia de Cultură din Primăria bucureşteană. Între 2002 şi 2004 a fost director al cotidianului “Cronica Română”. A debutat în anii ‘50 în “Scrisul bănăţean”, iar în volum în 1962 cu lirică pentru copii - “Izvorul”. Este colaborator şi redactor la mai multe publicaţii: Argeş, Flacăra, Urzica, Moftul Român iar în ultimii ani conduce revista “Literatorul”. Universul literar al lui Mircea Micu este un fericit amestec de poezie tradiţionalistă (Vânătoarea de seară, Poeme pentru mama), parodică (Dracul verde, Citiţi-le ziua), memorialistică (Întâmplări cu scriitori, Întâmplări vesele cu scriitori trişti) şi romane în linia ardelenească (Patima, Umbra). După Dumitru Micu, poetul “transfigurează universul rural, apoteozând trecutul, strămoşii, părinţii… sanctificând eroii neamului (Avram Iancu), creând un tărâm de lume mitică”. Cea mai originală parte a creaţiei sale rămâne - în viziunea aceluiaşi critic - parodia, “refăcând sclipitor stilurile multor poeţi contemporani… într-o descendenţă ilustră, de la G. Topârceanu la Marin Sorescu, autorul fiind un spirit ludic prin excelenţă”.


Aşteptare

Când vine seara,mama mă aşteaptă
În faţa porţii,tânără şi dreaptă
uşoarş şi sfioasă ca o şoaptă.

Ultimul tren se-arată fluierând
Vin cei plecaţi, mai vin din când în când...
Din cer, cade o frunză ca un gând...


Mama

Îmi scrie mama: "Ţi-am făcut mormânt,
că nu se ştie ce şi cum şi când,
tu chiar dacă te ţii în Bucureşti,
ştiu eu cât de străin şi singur eşti.
Are gărduţ de fier ce ne desparte,
dar fi-vom mai aproape după moarte,
e din beton să nu fi supărat,
dar toţi vecinii s-au asigurat.
Ţi-am pus compot de vişini şi gutui
şi dacă vrei să ţi-l trimit să-mi spui.
A venit toamna, vremea e ploioasă
şi nu ştiu dacă ai să poţi veni pe-acasă.
Să nu te culci târziu ştiu eu cum eşti
şi să te-mbraci mai gros să nu răceşti.
Noroc şi sănătate, dragul meu!
Mormântul de beton l-am plătit eu..."


Nu am mai fost acasă demult

Nu am mai fost acasă demult
Mă gâtuie oraşul ca pe un miel fragil
Am uitat cum miroase busuiocul
Dar ochii mi-au rămas de copil

Strada îmi mitraliază auzul
Scrâşnetul tramvaiului mi se pare un tril
Vorbele-mi sunt gloanţe ascunse
Dar ochii mi-au rămas de copil.

Noaptea mă visez într-un lan de secară
Am deveni mai ursuz, mai abil
Nici nu mai ştiu deosebi mărul de pară
Dar ochii mi-au rămas de copil

Nu mi se mai arată nici mama în somn
Cu zâmbetul ei de înger umil
Dorm ca un vultur la pândă
Dar ochii mi-au rămas de copil