Virginia Woolf

Virginia Woolf s-a născut la Londra în anul 1882. Eseist şi romancier de marcă, a fost una dintre figurile proeminente ale modernismului literar al secolului XX. În perioada interbelică, Woolf a fost un membru activ al societăţii literare londoneze şi membru al Grupului Bloomsbury. Şi-a început cariera de scriitoare în 1905, publicând în suplimentul literar al ziarului The Times. În 1912 se căsătoreşte cu Leonard Woolf, funcţionar şi teoretician politic. Primul ei roman, The Voyage Out, este publicat în anul 1915. Urmează o serie de romane şi de eseuri care îi asigură succesul, atât la marele public cât şi la critică. Cele mai cunoscute opere sunt: \"Mrs Dalloway\"(1952), \"To the Lighthouse\"(1927), \"Orlando\"(1928).
În română a fost tradus cu deosebit lirism de către Petru Creţia romanul \"Valurile\", una dintre cele mai sensibile creaţii ale romancierei, unde a izbutit să renunţe la vechile tipare ale prozei, situându-se alături de Marcel Proust, James Joyce şi William Faulkner printre creatorii de opere durabile, expresie a ceea ce avem noi mai adânc, mai frământat şi mai de preţ.
În 1941, se sinucide, aruncându-se în râul Ouse din apropierea casei sale din Rodmell.


Valurile
-fragment-


Soarele se afla în plină amiază. Nu mai era doar pe jumătate zărit, doar bănuit din străluciri abia cutezate, ca şi cum o fată culcată pe o saltea de valuri şi-ar fi împovărat fruntea cu nestemate rotunde ca picătura de apă, care aruncă săgeţi de lumină opalină fulgerând în văzduhul tremurat, ca scânteierea unei lame de cuţit. Lumina soarelui era acum neândoielnică şi neânduplecată. Cădea asupra nisipului aspru, şi stâncile se făceau cuptoare încinse; cerceta fiecare ochi de apă, descoperind plevuşca ascunsă printre crăpături, aducând la iveală câte o roată ruginită, câte un os albit, sau câte o gheată fără şireturi, neagră ca fierul, înfiptă în nisip. Dădea fiecărui lucru măsura lui cuvenită de culori; dunelor de nisip licăriri nenumărate, buruienilor de pe ţărm verdele lucitor; sau cădea asupra aridelor pustietăţi ale deşertului, care ici se întindeau în brazde săpate de vântul biciuitor, colo stăteau îngrămădite în gorgane singuratice, iar mai încolo erau presărate cu arbori de junglă piperniciţi, de un verde închis. Soarele lumina moscheile poleite cu aur neted, lumina casele meridionale, albe şi trandafirii, clădite parcă din cărţi de joc, lumina femeile cu sânii căzuţi şi cu părul alb care, îngenuncheate pe malul râului, băteau de pietre rufele încreţite. Vapoare care înaintau în mare, despicând cu zgomot valurile, erau cuprinse în lumina uniformă a soarelui aţintită asupra lor; razele cădeau, prin baldachine galbene, asupra pasagerilor care moţăiau sau se plimbau pe punte, cu mâna streaşină la ochi, să vadă uscatul după ce, zile în şir, comprimându-i în adâncul lui uleios şi zvâcnitor, vaporul îi purtase monoton pe ape. Soarele se revărsa peste culmile dese ale sudului şi îşi arunca strălucirea asupra unor albii adânci şi pietroase cu ape, atât de sărace pe sub podurile suspendate, încât femeile, îngenuncheate pe bolovanii fierbinţi, abia aveau în ce să-şi înmoaie rufele; catâri slăbănogi, cu desagi aruncaţi pe spinările înguste, îşi căutau cu grijă calea printre pietrele cenuşii care se ciocneau unele de altele. În căldura de amiază, munţii păreau cenuşii, parcă ar fi rămas aşa, sparţi şi arşi, după o explozie. Dar spre nord, sub ceruri mai înnourate şi mai ploioase, munţii erau ca nişte lespezi netede, tăiate cu fierăstrăul, purtând în ele o lumină ca şi cum în adâncul lor un paznic ar fi trecut dintr-o grotă în alta ducând o lampă verzuie. Soarele, printr-o pulbere albastră-cenuşie, se revărsa asupra câmpiei, luminând mlaştini şi iazuri, un pescăruş alb oprit pe un par, zborul lent al umbrelor deasupra pădurilor cu coroana teşită, a lanurilor de grâu tânăr şi a fâneţelor unduitoare. Bătea în zidul livezii, şi toate asperităţile cărămizilor erau stropite cu punctişoare aprinse, argintii şi purpurii, care păreau a le face plăcute la atingere, dar gata, odată atinse, să se dizolve într-o pulbere incandescentă. Coacăzele se prelingeau pe zid, în valuri şi în cascade stacojii, lăcuite; prunele se împlineau sub frunze, şi toate firele de iarbă erau topite într-o singură undă curgătoare de vâlvătaie verde. Umbrele copacilor erau ca iazuri adânci la picioarele lor. Lumina care îi inunda confunda toate frunzele într-o singură masă verde. Păsările cântau imnuri pătimaşe adresate unui singur auz, apoi se opreau dintr-o dată. Exuberante, ciripeau ducând câte un pai mărunţel sau câte o rămurică sus, în crengile noduroase din vârful copacilor. Împodobite cu aur şi purpură, se aşezau prin grădină, unde glicina curgea în valuri aurii şi liliachii, fiindcă la ceasul acela de amiază, grădina era toată o bogăţie de flori; până şi bolţile de sub flori şi frunze se luminau în verde, purpuriu sau roşu ca rugina, când soarele străbătea până la ele, trecând printr-o petală roşie, sau printr-alta lată şi galbenă, sau când îi stătea în cale câte o tulpină verde, groasă şi ţepoasă. Soarele cădea drept pe casă, făcând să lucească pereţii albi între ferestrele întunecate. Geamurile, acoperite cu o reţea groasă de crengi groase, ţineau în ele cercuri de umbră de nepătruns. Unghiuri tăioase de lumină se aşezaseră pe pervazul ferestrei şi scoteau la iveală, în camere, farfurii cu margini albastre, ceşti cu mânere rotunjite, un castron masiv, desenul complicat de pe covor şi scrinurile şi bibliotecile cu nesfârşitele lor unghere şi înşiruiri. Dincolo de îngrămădeala lor se întindea o zonă de întuneric, unde se mai afla poate câte o formă care să fie slobozită de umbrele ei sau câte un adânc de beznă mai deasă. Valurile se spărgeau pe ţărm şi, într-un ritm vioi, îşi răsfirau apele pe maluri. Veneau repede, unul în urma altuia, şi se izbeau de ţărm; iar spuma lor se arunca îndărăt, tot mai repede. Valurile ascundeau în ele genuni intens albastre; doar deasupra se întindea un desen ţintuit cu lumini de diamant, pe crestele lor care tresăreau unduit, ca muşchii pe spinarea unor cai voinici, porniţi în goană. Valurile se izbeau de ţărm; se retrăgeau, apoi din nou se izbeau de ţărm, bubuind ca şi cum o sălbăticiune uriaşă ar fi bătut din picior.