La Mulţi Ani, DOINA BONŢA BOJIDAR !

Intrarea în cenaclul "Luceafărul" din Arad a doamnei Doina Bonţa Bojidar a fost ca pătrunderea unei raze aurii de soare în mijlocul unei zile cenuşii. A venit cu amintirea cea mai caldă pentru un om, cea a propriei copilării. Cu toţii păstrăm undeva, în nu ştiu ce colţuri secrete ale memoriei, amintiri ale acestei vârste, dar puţini autori contemporani au precizia amănuntului semnificativ, aşa cum este cazul domniei sale. Dintre cei puţini cu acest har, şi mai puţini ştiu să trăiască lucrurile atât de sincer şi de pătrunzător. Iar când dintre cei şi mai puţini vom căuta pe cea care şi-a trăit copilăria într-un mediu cald, protector, încărcat de o discretă şi atât de prezentă dragoste, în stare să cuprindă oameni şi lucruri, ne apropiem de surprinderea farmecului prozei acestei doamne.
Mult prea lucidă, autoarea noastră nu cade în tentaţia idealizării copilăriei; eroina sa trăieşte în lumea fără cusur a satului de odinioară pentru că aşa receptează această lume, până când un amănunt o face să priceapă că viaţa presupune şi durere, nedreptate şi suferinţă. Revolta previzibilă marchează trecerea spre luciditatea maturului care înţelege multe, dar înlătură o lume fără cusur: cea a primei copilării.
S-a născut la 3 ianuarie 1948 la Caransebeş, unde părinţii, de fel din Ineu(judeţul Arad), lucrau la o fabrică de mobilă. Revenirea la Ineu, a însemnat şi carte dar şi multă muzică, acasă, la grădiniţă, la liceu. De altfel, liceul început la Ineu, a fost continuat la Arad, unde a urmat cursuri de canto, teorie muzicală şi solfegii, cu profesoara Tatiana Roşculeţ. Când Filarmonica arădeană a organizat un concurs, s-a prezentat, a reuşit şi a trăit viaţa plină de satisfacţii dar şi de nemulţumiri a instituţiei, ca soprană lirică, timp de 30 de ani.
În plan literar, Doina Bonţa Bojidar a publicat în presa locală, când şi când, reportaje, eseuri, dar şi pagini de proză pline de o frumuseţe lirică. Un proiectat volum de debut ar purta titlul "Pere coapte-n grâu": este amintirea unei copilării pline, care cere dreptul la viaţă.




Furtuna


După amiază de August, calmă, cu căldură de nesuportat. Totul dormitează sub potopul de raze ucigătoare.
La umbra obosită a nucului din curte, în şezlong, cu cartea deschisă pe genunchii veşnic juliţi, stau toropită cu pleoapele grele de somn. Pe terasă zorelele albastre şi-ai adunat pâlniile ofilite, guri de babe fără dinţi. În zorii zilei au coborât azurul cerului pe lianele tulpinilor proaspete urând bună dimineaţa celor dintâi treziţi din somn. Regina nopţii – cenuşăreasa florilor, îşi aşteaptă sorocul pentru a străluci în toată splendoarea după apusul soarelui. Odată cu dispariţia ultimelor raze de lumină îşi descătuşează parfumul desfăcându-şi corolele albe, sărbătorind misterele nopţii în cântec de greier. Sfidând căldura verii, cârciumăresele îşi etalează corolele multicolore pe tulpini înalte, viguroase. Albinele zboară nehotărâte de la una la cealaltă, admirând, adunând, polenizând. Frunzele pomilor stau nemişcate, opărite, în ploaia de foc a soarelui. Nici o adiere.
Sub nucul din curtea alăturată, făcând baie în praf, găinile şi curcile cu aripile larg întinse, la umbră, cerşesc răcoare cu ciocurile deschise. Refugiat în umbra căsuţei, câinele doarme leneş, clămpănind din dinţi după muştele ce-i tulbură liniştea, bâzâindu-i pe nas. Un fluture cu aripi aurite trece hotarul grădinii, în curte, chemat de curcubeul florilor. Se aşeză uşor pe rozeta dulce agitându-şi aripile asemeni evantaiului de prinţesă. Moleşită de căldură şi linişte, aţipesc.
O pală uşoară de vânt trece prin tei, scoţându-i frunzişul din nemişcare. Deschid ochii leneşă şi inspir firul îndoielnic de răcoare. În grădină, coroanele pomilor şi-au pus în mişcare lobii frunzelor chemând. Pe furiş, vântul adună puteri din tăria înălţimilor. Adună cu sârg norişori în turme ce încet se îmbogăţesc înspre apus. Natura se trezeşte din toropeală, presimţind ploaia salvatoare. Un bubuit surd, îndepărtat, sparge liniştea zilei de vară. Ploaia s-a lăsat mult aşteptată, chemată cu încăpăţânare de paparudele satului. Ţăranii, ieşiţi la porţi cu găleţi pline cu apă scoasă din fântânile aproape secate, scăldau aruncând apa peste straiul vegetal al ţigăncilor, strai bogat în frunziş, cântec şi dans rotitor – vechiul dans al strămoşilor – dansul secetei în descântecul ploii.

„Dădăloaie, loaie
Doamne dă să ploaie
Ploiţă curată
De la Domnul dată...”

Copiii ce le însoţeau în alai, stropiţi, alergau ţipând şi zbenguindu-se. Duminică, după slujba din biserică, preotul urmat de credincioşi a ieşit la „ţarină” cu cruce, prapori şi cântăreţi. Pământul cu crăpături adânci, găuri însetate, a îmbrăţişat cu iarbă arsă de uscăciune genunchii aplecaţi în rugăciune. Ruga celor ce cred a fost primită. Norii se adună chemaţi din înălţimi cu glas de tunet şi biciul de foc al fulgerelor.
Totul prinde viaţă Tot ce e viu se pune-n mişcare. Lumina scade brusc aducând nelinişte. Norii vineţii trag după ei perdea de plumb, acoperind soarele. Speriaţi de seara sosită prea devreme, oameni şi vietăţi aleargă agitaţi. Păsările, bătând rapid din aripi, se împotrivesc vântului şi zboară ameţite, frunze purtate de vijelie. Se închid porţi şi ferestre izbite de curentul puternic. Puişorii de găină îngroziţi găsesc scăpare sub tufele de căpşuni. Primii stropi se reped cu furie pe ţiglele acoperişului, în ropot des, pe pământul albit de uscăciune, împestrinţându-l.
Cu sacul de iută în cap adun în coşul de rafie puii încremeniţi de spaimă. Pe uliţă se aud strigăte îngrijorate de mame ce-şi cheamă copiii la adăpost. Alerg desculţă, cu comoara aurie adunată în coş şi găsesc scăpare în bucătăria de vară. Îi acopăr cu un prosop, ascultându-lu susurul glăscioarelor. Ocrotiţi, adorm în siguranţă la căldură.
Afară, urgia se dezlănţuie urlând. Crengile pomilor se leagănă până la pământ, scăpând de povara merelor ce cad cu zgomot sec. Izbindu-se de pământ, se crapă arătându-şi miezul mustos. Învelită-n pătură, mă aşez la fereastra mică dinspre curte, mângâind blana pisicii ce mi s-a cuibărit în poală, căutând ocrotire. Toarce fericită, dar tresare la fiecare tunet, cu urechile ciulite şi cu ochii fosforescenţi măriţi de groază. Fulgerele se succed cu viteză, întretăindu-se mereu, urmate de tunete năprasnice. Burlanele nu mai pot birui potopul ce năvăleşte sălbatic, lăsând apa să se reverse peste margini în valuri spumoase.
Cu braţele adunate peste genunchi, ghemuită, aştept să se potolească furtuna ce slăbeşte treptat. Tunetele se îndepărtează anevoie spre răsărit, iar muzica ploii se aude monoton în ţiglele acoperişului. Respir uşurată, ieşind din încordarea ce-mi crispase muşchii. Furtuna se îndepărtează târâind după ea sălbăticia trăsnetelor. Mă simt descătuşată. Deschid cu sfială uşa, lăsând să pătrundă în odaie aerul proaspăt, răcoros. Plouă rar şi stropii căzuţi în oglinzile bălţilor, împroaşcă mărunt. O rază de soare sfioasă se încumetă să străbată norii răriţi. Se luminează treptat. Cu picioarele desculţe, calc ezitând în apa rece care-mo dă fiori şi piele de găină. Apa se retrage din curţi în pârâiaşe repezi, îndreptându-se spre uliţă prin făgaşul deschis de mama cu sapa mare. Cu bluza udă, lipită de braţe, mama zâmbeşte mulţumită. Părul din uşa grădinii a plătit tribut greu furtunii, frângându-şi o ramură groasă, încărcată cu pere verzi de toamnă. Găinile, ieşind din adăpost, curioase, îşi apleacă ochii privind oglinda de apă ce le-a inundat curtea. Întind spre luciul apei picioare cu solzi auri şi şi le retrag speriate, cârâind. Sub soarele ce luminează pizis, uliţa a prins viaţă. Cei dintâi au năvălit la lumină, copiii. Cu nădragii suflecaţi până deasupra genunchilor, desculţi, ţipă fericiţi, alergând de-a lungul drumului, măsurând bălţile. Stropiţi până la ochi, fugăresc gâştele ce se ridică în zbor greoi, gâgâind vesele la vederea bogăţiei de apă. Planează deasupra drumului zeci de metri, în dor de zboruri migratoare ale străbunelor, apoi aterizează zgomotoase, în cârduri, unindu-şi capetele cu gâturi lungi, întinse, schimbând parcă impresii. Pomii din faţa casei poartă podoabe de cristal ce se revarsă în capetele surprinse ale copiilor, atunci când o mână năstruşnică le zgâlţâie tulpinile.
Ploaie caldă de vară, cu râsete şi cu chiuituri. Vecinii, ieşiţi la porţi, zâmbesc îngăduitori, privind jocul copiilor; povestesc despre stricăciunile pricinuite de furtună, mulţumind lui Dumnezeu pentru îndurarea sa.
Înainte de a intra în baia de aur a asfinţitului, astrul zilei trimite lumii un ultim zâmbet de curcubeu, încoronând munţii din depărtare. Ultimele raze binecuvântează pământul, învăluind cu căldură copii, oameni şi flori. Totul este curat, purificat de apa ploii binecuvântate.
„Nu ne lasă Dumnezeu!...”