La Mulţi Ani, Petru Cimpoeşu!

Petru Cimpoeşu (n. 1952), unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, a debutat editorial în 1983, cu volumul "Amintiri din provincie", distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Alte volume publicate: "Firesc" (1985), "Erou fără voie" (1994-Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), "Un regat pentru o muscă" (1995), "Povestea Marelui Brigand" (ed. I,2000, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi), "Christina Domestica şi Vânătorii de suflete" (2006, Premiul revistei Observator Cultural, Premiul Naţional de Proză al Uniunii Scriitorilor din România), "Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni" (ed. I, 2001, Premiul revistei Cuvântul, Premiu pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România).


Cartaphilus - o întîlnire ratată

Mulţi vorbesc despre Marele Brigand, dar povestea lui nu o mai ştie propriu-zis nimeni. A fost odată, cîndva, la începuturi. De-a lungul anilor, însă, am uitat-o cîte puţin, încît ce ne-a mai rămas din ea sînt doar anecdote, fleacuri, bîrfe, aproximări mai mult sau mai puţin fanteziste, născociri amestecate într-o pastă uniformă pe care o denumim, în lipsa altui cuvînt mai potrivit, istoria urbei noastre. O istorie a uitării, a risipirii, a dilatării spre nimic, cum ar zice doctorul, ea însăşi uzată şi al cărei destin pare să se fi istovit.
Încercînd să explice judecătorului de instrucţie ce anume reprezintă pentru concetăţenii săi Povestea, grefierul spuse: a fost zăcămîntul nostru de memorie. - De ce "a fost", de ce vorbeşti la trecut? întrebă judele. - Nu ştiu, răspunse grefierul, el însuşi contrariat de observaţia judelui, nu mi-am dat seama, pur şi simplu un mod de a mă exprima.
Trebuind să-l însoţească, să-i explice, să-l familiarizeze cu oraşul - să-l "îmblînzească", după cum se exprimase la început comisarul - sfîrşi prin a constata că lucrurile despre care îi vorbea, atît de bine ştiute de mai mulţi ani, îşi dezvăluiau, pe măsură ce încerca să găsească un mod de a le numi, adică, în ultimă instanţă, de a le utiliza, o întocmire pînă atunci ascunsă, existenţa lor i se clarifica abia cînd trebuia să rostească o propoziţie oarecare despre ele, de parcă adevărata lor fire s-ar fi ivit atunci din înseşi cuvintele cu care le numea. Prin obişnuinţă, prin uzură îi deveniseră indiferente şi străine, şi abia oferindu-le ochiului proaspăt, atent, scrutător al judelui, trebuind să-şi însuşească măcar în parte privirea şi judecăţile lui, începea să le vadă altfel, subordonîndu-li-se şi asumîndu-şi prezenţa lor fizică cu o anumită responsabilitate (tocmai din cauză că rutina, consumîndu-le din realitate, le redusese la apariţii spectrale, a căror nouă asumare necesita oarecare curaj).
Descoperea astfel, surprins şi întrucîtva chiar emoţionat, dacă acest din urmă cuvînt nu riscă să inducă nedorita prezumţie de sentimentalism provincial, un oraş nou, de un farmec desuet, niţel melancolic, niţel dulceag poate, pe care începu a-l iubi cu îngrijorare şi gelozie, ca şi cum ar fi urmat să-l piardă. Căci aceasta îi era senzaţia, că îl cedează judelui stradă cu stradă, îl inventariază şi i-l predă. Mahalale, clădiri publice, pieţe, maidane, fundături îşi luau rămas bun de la el, parcă presimţind că aceea era ultima lor întîlnire, că le va părăsi pentru totdeauna, exprimîndu-şi prin cine ştie ce detaliu obscur neliniştea, o nelinişte misterioasă şi întrucîtva plăcută, ca aceea din preajma sărbătorilor, cînd timpul se măsoară cu bătăile inimii, cînd lumina din prima secundă a dimineţii sau simpla adiere a vîntului de seară trimit cu gîndul la alcătuirea ideală a lumii şi toate obiectele devin însuşiri ale unui suflet îndrăgostit... Dar bucuria sărbătorii conţine în adîncurile ei şi o umbră tragică, pentru că sărbătoarea nu e doar intensificarea provizorie a existenţei, ci este şi despărţire, ruptură, fractură în timp - seamănă un pic cu moartea.
Cînd va vorbi judelui despre viziunea sa, grefierul va constata surprins şi oarecum dezolat, că acesta îl crede.
- Şi mie mi se întîmplă ceva asemănător, va explica judele.

De fapt, mica istorie a acestei întîmplări ar fi trebuit să înceapă altfel. De la o vreme, judecătorul de instrucţie începuse a se plînge iarăşi că are probleme cu vederea. Cum doctorul Muraru, ale cărui relaţii s-ar fi putut dovedi utile, nu se mai arătase nici la birou şi nici la Concordia, după ce, asumîndu-şi eroic uciderea motanului, plecase intempestiv, luînd cu sine frumoasa tabacheră a avocatului, pe care acesta avea oricum de gînd să i-o dăruiască, reveni tot grefierului sarcina de a programa o consultaţie la oculist şi de a interveni pentru grăbirea ei, căci judele, după ce îşi neglijase mai mult timp boala, deveni dintr-o dată nerăbdător. Dar în ziua, mai precis în după-amiaza cînd trebuia să ajungă la medic, chiar în timp ce se îndreptau spre cabinetul acestuia, păru să se fi răzgîndit şi propuse grefierului să facă un ocol, pentru a vedea cofetăria "Pekarek". Un simplu capriciu, era curios să o vadă, după ce comisarul îi vorbise despre nişte presupuse galerii subterane care, pornind de aici, ar face legătura cu fostul local de la "Prinţesa Împuţită" al madamei Soprosina.
Poate că motivul real era altul. Starea vremii îmbia la plimbare. Ploile încetaseră de cîteva zile, aerul, deşi încă umed, devenea tot mai limpede, iar mireasma mugurilor ce începuseră a plesni pe ramurile unor copaci şi a ierburilor din nămolurile calde ale mlaştinii, adusă de vîntul ce bătea tot mai des din partea aceea, prevesteau o primăvară iminentă, imperativă.
Trecuse destul timp de cînd nu mai ieşiseră împreună. Judele începu tocmai cu acest vag reproş, de la o vreme parcă mă simt un pic neglijat, un pic evitat, zise, făcînd desigur aluzie şi la însărcinarea ce grefierul îşi luase cîndva, de a ţine pentru el o cronică a întîmplărilor de care, în vremea din urmă, părea să fi uitat.
- Sau poate ai renunţat?
- A, nu, nu... îl contrazice grefierul. Numai că...
Îşi dădu seama ce lungă, încîlcită şi neconvingătoare frază ar fi urmat, o lamentabilă reclamaţie la adresa măruntelor îndatoriri cotidiene, a nimicurilor sufocante şi a evenimentelor anodine din urma cărora alerga gîfîind. Se ambiţionase, dorise să scrie despre acest prezent, numai că între timp prezentul lui rămăsese mult în urmă, iar lucrurile despre care (din ce în ce mai rar) încerca să scrie erau mai curînd reflexe şi actualizări ale unor vechi obsesii, o bîjbîială printre fantome...
Despre vizitele secrete la procuror nu era încă pregătit să-i vorbească. Spuse doar:
- Aştept să-mi formez o părere - ceea ce, din întîmplare, era adevărat.
- M-ar interesa părerea dumitale, spuse judele, fiindcă, din tot ce ai scris pînă acum, dumneata lipseşti de fapt, chiar şi atunci cînd, printr-un artificiu retoric, pari a fi foarte prezent, te retragi îndărătul unei poveşti oarecare, la fel cum face, de altfel, şi comisarul la audienţe, cu iluzia că asta l-ar proteja. Poate că e doar o impresie a mea, poate că aşa facem cu toţii.
- Nu avem încotro, domnule judecător de instrucţie.
- Crezi?
- Cred ce crede toată lumea.
- Evident! Şi, pe oricine aş întreba, mi-ar răspunde la fel, încît la limită, dacă aş face un fel de recensămînt şi aş reuşi să vă întreb pe toţi, n-aş afla totuşi nimic - eu sînt ceilalţi, sînt masa lor, am opiniile lor, aşadar întreabă-i pe ei - ei, pasta aceea de roşii pe care o pui în ciorbă, sînt doar o moleculă din ea şi, orice culoare aş avea, culoarea pastei rămîne tot roşie. Întrebaţi bulionul, asta vrei să spui, nu?
- Nu-mi place să discut despre părerile mele. Mai mult, mă bucur ori de cîte ori constat că nu le am. Oricum, la ora sta nu ne mai rămîne decît să aşteptăm. Şi-apoi, datoria mea este alta, rolul meu, ca să spun aşa, este tocmai acela de a nu avea păreri. Nu eu judec, nu eu condamn.
- Şi totuşi, într-o zi s-ar putea să fim judecaţi, dragă prietene. Faptul că nu vedem bulionul care preexistă în splendida rotunjime a pătlăgelelor roşii s-ar putea să ne coste cîndva enorm... Apropo, mi s-a spus că ai avut o viziune. E adevărat?
Luat pe nepregătite de schimbarea bruscă a subiectului discuţiei, grefierul ridică din umeri şi se prefăcu nepăsător. "Mi s-a spus că...". Pentru a nu-l numi direct pe comisar, singurul de la care ar fi putut afla. Între timp, începuse să creadă el însuşi că fusese doar o criză de epilepsie. Iată însă că judele credea altceva. Comisarul îi vorbise despre păţania aceea şi o numise nu criză epileptică, ci viziune.
- O viziune? se miră cu falsă inocenţă. Neprimind nici un răspuns, fiindcă probabil nici nu exista un răspuns destul de potrivit la o astfel de întrebare: eh, pe naiba, a fost aşa, o criză de... moment.
- Te întreb, spuse judele, pentru că mie însumi mi se întîmplă în anumite momente ceva asemănător, am impresia că obiectele nu mai ajung pînă la mine, imaginea lor obişnuită, previzibilă se risipeşte în aer înainte de a-mi atinge retina... Sau poate creierul refuză, sau nu mai e capabil să producă sinteza punctelor de culoare, să reconstituie din ele imaginea originară...
Pentru a se face mai bine înţeles, aminti culorile de pe discul lui Newton, cele şapte. Numai rotind discul cu iuţeală, se unesc şi generează împreună lumina albă, lumina propriu-zisă, care le conţine pe toate, fără a fi niciuna anume, e suma lor în mişcare şi mai mult decît simpla lor însumare, şi mai puţin decît ele, fiindcă de fapt lumina nu e culoare, fiindcă de fapt culorile sînt cazuri particulare... Astfel încerca să explice.
- Problema e că, la mine, discul nu se mai roteşte. Îmi pare o formă curioasă de nebunie, zise în cele din urmă.
- Ei bine, ce e totuşi în locul lor?
- Nişte fulguraţii. În clipele acelea, am impresia că mă aflu în alt loc. Nişte fulguraţii, mă rog, nu ştiu cît durează, un fel de infiltraţie a invizibilului, vreau să spun a invizibilului totuşi vizibil, dacă există aşa ceva, şi desigur există, invizibilul făcut vizibil prin intermediul visului. Tocmai de aceea visele par stranii şi sînt de neînţeles, fiindcă pentru imaginile invizibilului pe care ele ni le oferă, logica noastră, întemeiată pe vizibil, nu are repere, e depăşită. Sînt niţel confuz, desigur, dar înţelegi ce vreau să spun... Se opri, se opri şi din mers. Crizele mele se repetă după un anumit vis, foarte coerent, mai adăugă. Visul acela despre care ţi-am vorbit odată...
Se încăpăţîna să rămînă nemişcat, lăsîndu-l pe grefier să aştepte cu doi paşi mai înainte, acolo unde îl găsise ultima frază.
- Crezi că mai e cazul să mergem la oculist?

Odată cu încălzirea vremii şi odată cu ridicarea ceţurilor, lumea începu a ieşi seara pe Strada Mare, la promenadă; capii de familie pentru a se întîlni cu alţi capi de familie şi a discuta politică; cuconetul pentru a-şi etala noile achiziţii vestimentare şi a comenta dramele pasionale ale oraşului; tinerii şi tinerele pentru a face cunoştinţă şi a plănui logodne sau, pînă atunci, măcar o ieşire la iarbă verde, cînd vremea o va permite. După lungile, nesfîrşite zile ale sezonului umed, mica lor lume, pînă atunci înghesuită în case reci, amorţită de aşteptare şi plictis, se înviora, începea să se agite, cu simţurile împrospătate, cuprinsă de un freamăt încă reţinut, cumva timid, circumspect, căci semnele de vreme bună se puteau oricînd răzbuna, un neastîmpăr care, trebuind să fie strunit şi disimulat, devenea o formă de cochetărie şi complicitate, o mică aventură, îmbogăţindu-se astfel în delicii. În unele grădini se ridicau coloane de fum abăstrui, subţire, cu un miros ca de mirodenii, familiar şi plăcut, semn că tîrgoveţii mai gospodari îşi curăţau pomii şi ardeau uscăturile şi gunoiul adunate peste iarnă. Negustorii nu se lăsară nici ei mai prejos, aerisind şi dereticîndu-şi prăvăliile; aranjau rafturile, vopseau tîmplăria, spălau vitrinele şi puneau în ele mărfuri potrivite noului sezon. Pe tarabele din piaţă apăruseră de mai multă vreme grămăjoare de urzici, bucheţele de ghiocei şi violete, acum era rîndul salatelor, spanacului şi al ridichilor de lună. Se măturau străzile, se reparau acoperişuri, se văruiau copacii, în aer pluteau miresme noi, misterioase şi un fel de bunăvoinţă firească, spontană se înfiripase între oameni, ceva nedesluşit ce îi îndemna să iasă în stradă, să se arate, să se caute unii pe alţii, să-şi spună tot felul de fleacuri şi să se bucure fără motiv.
În zilele acelea colindară în lung şi în lat oraşul, pînă la cele mai îndepărtate mahalale şi pînă în cotloanele lui cele mai ascunse, pe uliţe care adesea se terminau în cîmp sau se înfundau în vreun gard înalt de nuiele împletite, prilej pentru jude (căci el insista să facă aceste plimbări) să descopere că oraşul nu era doar separeul de la Concordia şi biroul comisarului, cu cele cîteva străzi şi clădiri dimprejurul lor, ci mai degrabă, sau dimpotrivă: cu mult mai mult, puzderia de case mărunte şi străzi înguste, multe dintre ele nepavate şi fără fir electric, pînă atunci ascunse îndărătul zidului de ceaţă, locuri de la periferie colcăind de o veselă şi tristă mizerie, teritorii parcă predestinate resemnării şi indolenţei, unde întîlneai copii zdrenţăroşi cu obrajii supţi şi privirea arzătoare, jucîndu-se desculţi în noroi, bătrîni încremeniţi de o veşnicie pe băncuţele din faţa porţilor, bărbaţi prost îmbrăcaţi şi nebărbieriţi umblînd încovoiaţi sub povara grijilor zilnice, cocote rujate şi parfumate violent care te priveau cu îndrăzneală drept în ochi, ori femei vîrstnice, obeze ce-şi aruncau peste gard cele mai scabroase ocări... Magma, planctonul din care se nutresc puternicii şi bogaţii zilei, massa de anonimi analfabeţi, donatori de sînge în războaie şi de impozite pe timp de pace, faţa nevăzută, ascunsă (din pudoare sau din jenă?) a unei lumi ce-şi spune fără încetare progresistă şi filantropică.
Ce căuta? Era în insistenţa lui ceva neliniştitor, o fervoare suspectă, maniacală, altminteri inexplicabilă, ale cărei resorturi grefierul începu să le întrezărească abia după ce judele se hotărî să-i vorbească despre crizele acelea de orbire. Citise şi-i atrăsese atenţia o anumită frază şi-l întrebă pe grefier dacă o scrisese cu un scop anume, cu ce scop o scrisese.
- Există lucruri pe care nu le vedem decît în întuneric sau închizînd ochii, cam aşa ai scris, nu?
- Cu nici un scop, răspunse grefierul, aşa mi-a venit, iar judele, fără să-l contrazică şi fără să-l mai întrebe, remarcă doar posibilitatea, de fapt inevitabilitatea întrebării subsecvente:
- De unde ţi-a venit?
Pentru că, se grăbi să adauge, el însuşi vedea anumite lucruri în timpul crizelor care, îi mărturisi abia acum, erau cumva... plăcute, îi procurau o stare de bine. De aceea evitase sau, mă rog, amînase să consulte medicul. Cînd criza înceta, rămînea cu senzaţia că pierduse sau uitase ceva acolo, un lucru drag a cărui lipsă o resimţea dureros.
- E ca un vis, încerca să explice, foarte clar, coerent şi cu o semnificaţie precisă, totuşi nu e un simplu vis, este el însuşi o vietate, un organism care se naşte, creşte, îşi trăieşte destinul independent de mine şi moare înainte de a mă întîlni - căci, de îndată ce criza trece, uit totul. Nici măcar n-aş putea spune că e propriu-zis visul meu, ci doar că se produce în preajma mea, undeva într-un loc nedeterminat, dar încă mai ciudat este faptul că, deşi pe durata crizei nu mai văd, vederea nu-mi lipseşte, ci dimpotrivă, cred că m-ar stingheri, în momentele acelea vederea ar fi de fapt un handicap...
(Comisarului îi spusese însă cu totul altceva. Într-o seară, una din puţinele în care grefierul ajunsese acasă înaintea lui, comisarul intră în sufragerie suflînd zgomotos pe nări; aruncă nemulţumit pălăria pe canapea, iar el însuşi se aruncă într-un fotoliu, îmbufnat, nervos, mut, pentru a semnala astfel că are ceva important de comunicat, aşteptînd să fie întrebat ce anume. Însă nimeni nu-l întrebă, decît dacă îi e foame sau a mîncat în oraş - asta îl întrebă într-un tîrziu chiar soţia lui, după ce îl aşteptase zadarnic în bucătărie - fiindcă, de obicei, el trecea mai întîi pe acolo şi spunea: pune-mi ceva de mîncare. - Foame? se miră comisarul şi pufni în rîs, un rîs scurt, dezamăgit. Judele nostru de instrucţie orbeşte - spuse direct grefierului, care se prefăcea că nu-l interesează discuţia lor, o discuţie în familie, nu? iar femeia asta, arătă acuzator spre ea, mă întreabă dacă nu mi-e foame! După ce femeia, umilită de tratamentul lui nedrept, ieşi strîngînd din buze, pentru că tot nu înţelegea cu ce-l jignise, comisarul începu să-l descoase pe grefier. - Nu ţi-a spus nimic? - Nu, răspunse acesta cu o figură cît mai mirată. - Cum adică, vă plimbaţi toată ziua împreună şi el nu-ţi spune că a orbit? - A orbit? întrebă grefierul. Comisarul bătu aerul cu mîna, în semn de lehamite. Ignoranţa grefierului într-o chestiune atît de importantă era de-a dreptul dezgustătoare. - Încă nu a orbit de tot, dar nici mult nu mai are. Mi-a spus că vede ca prin sită şi-i vine mereu să închidă ochii. Ca şi cum ochii lui s-ar fi săturat de privit. De altfel, doctorul l-a prevenit că în două-trei luni nu va mai vedea deloc. Era atît de sigur, vorbea atît de convins, iar din siguranţa şi convingerea lui reieşea o atît de mare satisfacţie de a fi sigur şi convins, încît grefierul nu îndrăzni să-l contrazică. Înţelegea abia atunci de ce judele îl întrebase dacă, în afară de el, mai citea şi altcineva relatarea. - Nu, de ce? - Am vrut doar să ştiu, spusese judele.)
Soarele în asfinţire împrăştia peste case o lumină limpede ca de toamnă, o lumină ca untul amintindu-i grefierului de plimbările de altădată, pe dig, cu celălalt jude. Străduţa pe care înaintau se tot îngusta pînă cînd, după ce dădură colţul, văzură că se înfunda în gardul de cătină şi bălării uscate ale unui cimitir cuminte ca o litografie naivă de epocă. Peste straturile de pămînt răscolit atîrnau tulpini uscate de stînjenei, flori sărmane în a căror materie obscură persistau rămăşiţele unui timp îngheţat. Pe solul cenuşiu, printre cei cîţiva copaci puţin crescuţi, pirpirii, se iviseră primele fire de iarbă, incredibil de verzi. Mirosul de nămol şi de turbă şi umezeala aerului indicau vecinătatea apropiată a mlaştinii. Un loc nepotrivit pentru un cimitir, reflectă grefierul, unde morţii putrezeau greu. Dar judele remarcă altceva.
- E un cimitir frumos, zise.
Grefierul confirmă neconvins printr-o uşoară înclinare a capului, din politeţe. Nu înţelegea ce ar putea avea frumos un cimitir şi cu atît mai puţin un cimitir al săracilor, înconjurat de un gard de spini. Rupse la întîmplare un vrej şi, ridicîndu-l pînă la înălţimea ochilor, îl privi cu luare aminte, încercînd să ghicească ce plantă fusese atunci cînd fusese o plantă.
-Ăsta e pipirig, zise şi îl aruncă peste gard.
În mijlocul unei curţi cu rufe multicolore puse la uscat pe o frînghie, izbucni o voce îngrijorată de femeie. Îşi striga copilul, rătăcit probabil în grădină. Îi răspunse cîinele, care lătră de două ori şi tăcu. Mahalaua aţipise deja, cu toate grijile ei, îndărătul geamurilor mici, cu perdele simple din tifon, în odăi scunde unde mirosea a leşie şi lumina era mereu tulbure, sub acoperişuri de şindrilă sau de stuf, ţuguiate ca nişte căpiţe, întinzîndu-şi umbrele peste ogrăzi noroioase, acum pustiite de orice vietăţi, peste care stăpînea cerul străin şi singur. Aici locuitorii se culcau devreme, pentru a se putea scula în zori, cînd încă nu se va fi luminat de ziuă, şi a merge la muncă.
Răcoarea curată a serii se făcea tot mai simţită pe uliţa cu pămîntul galben, lutos, amestecat cu zgură şi bătucit, un drum ca de ţară pe care doar stîlpii electrici aminteau cumva de condiţiile minime ale vieţii de urbe. Oraşul propriu-zis era în altă parte. Nu le mai rămînea altceva de făcut decît să se întoarcă într-acolo. Judele dădu acest semnal cînd îşi scoase ceasul din buzunar şi îl privi.
- Am fost urmăriţi, zise grefierul.
Îl văzu rezemat de stîlpul felinarului şi fumînd nepăsător, la celălalt capăt al străzii, într-o poză ca acelea de pe afişele de cinema. Înainte de a ajunge lîngă el, strigă cu vocea aproape veselă, prefăcîndu-se, adică, dezinvolt:
- Zilele astea am auzit vorbindu-se despre tine!...
Balab zîmbi sceptic, scuipă precis un jet subţire de salivă exact la vîrful bocancilor, se întoarse apoi către ei, ca şi cum le-ar fi barat drumul. Era îmbrăcat într-un tricou roşu, cu mîneci scurte, mulat pe corp anume ca să i se vadă muşchii.
- Căutaţi pe cineva? întrebă.
- Nu pe tine.
- Aş putea ghici?
- Nu face pe deşteptul, îl repezi grefierul, amintindu-şi că ei sînt oamenii legii. Apoi, către judecătorul de instrucţie, cu voce normală, într-un mod oarecum oficial: ăsta e Balab, a evadat acum cîteva săptămîni.
- De ce l-au închis? se interesă judele.
- Pentru crimă, domnule jude, îi răspunse Balab şi porni înainte, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, după ce aruncase cu un bobîrnac, şmechereşte, mucul ţigării într-un arc spectaculos pe deasupra lor. Cel puţin aşa mi-au spus la proces.
- Ce vrei? îl întrebă grefierul, enervat că trebuia să vorbească de fapt spatelui lat al ţiganului şi mirîndu-se cum de nu-i e frig numai în tricoul acela.
- Nimic. Am vrut numai să-l cunosc pe noul jude.
- De aceea ai fugit din închisoare?
Balab se opri, se întoarse şi îşi arătă batjocoritor dinţii. Pe unul din bicepşi avea tatuată o sirenă a cărei coadă se mişcă odată cu muşchiul, parcă ar fi înotat. Zise într-o doară:
- Poate...
- Cine te-a ajutat?
- Dacă vă spun, o să mă credeţi? Cel pe care voi îl căutaţi. Simţind tresărirea judelui, rînjetul i se lăţi şi, după o pauză bine cîntărită, adăugă cu un fel de şiretenie prietenoasă: pot să vă duc la el, dacă vreţi.
Nu răspunseră în nici un fel, dar Balab nici nu aştepta un răspuns anume de la ei. Îşi reluă mersul ştiind sigur că ei îl vor urma şi, din acelaşi motiv, nici nu le mai vorbi, făcîndu-i să se simtă deodată foarte singuri. Străbătură astfel cîteva străzi, fără să ştie încotro merg. Lumina tot mai cernită a amurgului mărea distanţele şi-i îndepărta de oraşul însuşi, devenit abstract şi fictiv. La un moment dat Balab se opri şi se întoarse spre ei.
- De aici, trebuie să rămîneţi mai în urmă, ca să nu se vadă că sîntem împreună.
Ei încuviinţară tăcînd. Fără să fi înţeles, totuşi, nici de ce nu trebuia să fie văzuţi împreună, nici de ce acceptaseră că nu trebuie. Acolo, strada se despica într-o furcă; veniseră pe coada ei şi îşi continuară drumul pe unul din coarnele pe care şi le înfigea în umbra împîclită a serii.
Se aflau acum în acea zonă intermediară dintre mahalalele mărginaşe şi centrul oraşului, mereu agitată, murdară, duhnind a carne friptă şi a oţet. Case cu un singur cat, cenuşii, joase îşi deschideau uşile direct pe trotuar. Dincolo de ferestrele mari, luminate ostentativ, se auzeau ţipete, certuri şi plînsete de copii. La răstimpuri, cîte o siluetă grăbită traversa strada, ieşind şi intrînd, trîntind în urmă uşile. Pe lîngă ziduri şi de-a lungul bordurii trotuarului zăceau hîrtii şi gunoaie căzute din tomberoanele suprapline şi duse de vînt. O ceată de puştani tăbărî dintr-o curte scoţînd urlete războinice şi agitînd ameninţător nişte beţe; se duceau, desigur, să se încaiere cu alţii, de pe o stradă vecină.
Balab dispăruse. De cum dăduseră colţul străzii şi intraseră pe această stradă, ce părea să constituie un fel de corso al cartierului, căutară zadarnic cu privirea tricoul lui roşu cu mîneci scurte, după care se ghidaseră pînă atunci.
- Ne-a păcălit, constată înciudat grefierul.
Judele nu răspunse, lăsîndu-l să-şi continue în gînd raţionamentul. În definitiv, el îi oprise şi le făcuse propunerea. Poate se ascunsese undeva şi-i urmărea, voia să vadă ce intenţii au. În aşteptarea unei idei mai bune, scrutară strada în toată adîncimea ei căutînd să ghicească motivul pentru care Balab îi adusese pînă aici şi-i abandonase. Cele cîteva prăvălii îşi trăseseră obloanele, rămînînd deschise numai atelierele unor mici meseriaşi şi desigur bodegile. Erau două dintre care una la numai cîţiva paşi de locul unde se aflau. Dinaintea ei, pe trotuar, rezemaţi de zid sau şezînd direct pe scări, cîţiva adolescenţi vorbeau în şoaptă şi trăgeau cu sete din ţigări cu tutun prost. Faţa li se îngusta şi ochii lucioşi li se măreau de o plăcere amară, copleşitoare.
- Să intrăm aici, propuse judele.
Doar cîteva mese erau ocupate. Bărbaţi posomorîţi, îmbrăcaţi în haine de lucru, stăteau aplecaţi desupra halbelor cu bere, tăcuţi sau deveniţi astfel în momentul intrării celor doi, nişte străini. Se aşezară într-un loc mai retras, de unde puteau privi întreg salonul. Băiatul de la tejghea, neobişnuit să ia comanda la masă, veni totuşi într-un tîrziu şi-i întrebă ce doresc. Comandară cîte un rom. El se întoarse şi se ascunse în magazia dindărătul rafturilor, unde întîrzie mai multe minute. Pesemne nu găsea romul.
- O clipă am crezut că femeia în doliu va veni la masa noastră, zise judele.
- Ce femeie? se miră grefierul. N-a fost nici o femeie.
- Înseamnă că nu ai văzut-o... Era o femeie îmbrăcată în negru. A dispărut.
Cu cotul sprijinit în tăblia mesei, judele arătă cu degetul în aer cum dispăruse. Lăsă apoi palma să-i cadă, ca şi cum ar fi devenit prea grea.
De la o masă vecină îi privea insistent un bătrînel îmbrăcat într-un pardesiu uzat şi prea larg. Avea pe figură un zîmbet binevoitor, neschimbat, sau poate că faţa îi încremenise într-o grimasă ce semăna cu un zîmbet. Din cînd în cînd îşi turna sifon în pahar şi-l bea cu o expresie de mare mulţumire. Cînd ei, simţind că sînt priviţi, se întoarseră către el, îşi trecu de formă mîna peste frunte.
- A fost într-adevăr o femeie în negru, le confirmă cu o voce tremurată, vocea aceea în schimbare, puţin nesigură a puberilor.
Nu-l luară în seamă. De fapt, nici nu ştiau cînd venise şi se aşezase la masa de lîngă ei, pînă atunci nu-l văzuseră. Îl urmăreau cu coada ochiului şi se prefăceau că nu-l auziseră. Bătrînul scotoci în buzunarele pardesiului său prea larg (sau poate că trupul lui era prea mic pentru pardesiul acela) şi în cele din urmă găsi ce căuta, o ţigară. Se ridică şi veni către ei cu ţigara în mînă, ţinînd-o în dreptul gurii, pregătit, adică, să o aprindă.
- N-aveţi un chibrit?
Judele scoase grăbit cutia cu chibrituri şi i-o întinse. Dar bătrînelul nu se grăbea. Zîmbind încurcat, se lăsă pe scaunul liber din faţa lor şi, înainte de a-şi aprinde ţigara, o linse la ambele capete. Scutură cutia şi-i ascultă zornăitul.
- Am ceva de vînzare, zise în şoaptă. Vorbele îi erau rare şi precaute.
- Nu cumpărăm, răspunse prompt grefierul.
- Poate vreţi măcar să vedeţi...
Mîna cu chibrituri rămase în aer. Printr-o mişcare iute ca un spasm, cu cealaltă scoase din buzunar şi puse pe masă ceva învelit într-o hîrtie de ziar.
- Pleacă! Pleacă! îl repezi grefierul. I se părea că toţi din cîrciumă urmăreau pe furiş tîrguiala lor.
- Să-mi aprind mai întîi ţigara, zise bătrînul luînd deodată un aer demn, rănit în amorul propriu.
Îşi aprinse tacticos şi oarecum demonstrativ ţigara, lăsă cutia de chibrituri pe masă, luă apoi pacheţelul şi-l vîrî la loc în buzunar, după care se ridică şi porni spre uşă, păşind rar dar hotărît. Purta în picioare nişte cizme de iuft cu carîmbii înalţi pînă deasupra genunchilor.
Ieşi din local şi plecă spre un scop necunoscut, fără a mai privi în urmă.
- Nici nu ştii ce ascundea acolo, zise judele.
- Ce naiba face băiatul ăsta de nu mai vine?
Grefierul se ridică iritat de la masă şi se apropie de tejghea. Prin perdeaua de mărgele ce acoperea intrarea de la magazie, îl văzu pe băiat şezînd pe o ladă cu sticle goale.
- Ne mai aduci romul ăla, sau ne lăsăm păgubaşi?
Chelnerul ridică obosit capul şi îl privi pe grefier cu duşmănie nedisimulată.
- Nu avem rom.
N-ar fi trebuit să intre în spelunca aceea. Sau n-ar fi trebuit să rămînă, doar văzuseră că Balab nu era acolo. Îi păcălise, îi dusese de nas ca pe nişte copii. Grefierul se întoarse la masă umilit de răutatea vorbelor chelnerului.
- Cred că e mai bine să plecăm, zise.
Judele ridică spîncenele şi-l privi cu ochii întredeschişi, încercînd parcă să-şi amintească ceva. Nu spuse nimic. Rămase în continuare nemişcat pe scaun, ascultînd atent un sunet îndepărtat pe care nu-l auzea decît el. La una din mese, cineva sparse din neatenţie un pahar şi cei de acolo rîseră puţin, fără chef.
Uşa se deschise şi în prag apăru Balab. Strigă la ei de acolo:
- V-am căutat în tot cartierul, unde naiba umblaţi? Credeam că v-aţi speriat şi aţi fugit.
Veni şi se aşeză la masa lor fornăind ca un cal. Mai mirosea şi a transpiraţie.
- Ai zis că ne arăţi pe cineva şi ne-ai lăsat în drum ca pe nişte proşti, îi reproşă grefierul.
- L-aţi văzut dar nu l-aţi cunoscut. Ce vină am eu dacă m-au fugărit jandarmii?
- Poftim?
- A vrut să vă vîndă o păpuşă ciobită, găsită la gunoi, dar n-aţi cumpărat-o. N-am ce vă face, sînteţi cu adevărat proşti. Ăla era Cartaphilus...
Urmă o tăcere prelungă. De atîta încordare, pe grefier începu să-l doară spatele. Ultimul cuvînt rostit de Balab îl găsise aplecat peste masă şi nu voia să se mişte pentru a nu atrage atenţia asupra sa. Din întîmplare, tăcuseră şi cei de la celelalte mese.
- Vrei să repeţi numele? ceru judele.
- Cartaphilus, zise Balab, de astă dată cu voce joasă, cuminte. Cartaphilus jidovul. Credeam că-l ştiţi. E prieten cu Sadim, dacă i-aţi fi cumpărat păpuşa aia v-ar fi dus la el.
- Vrei să spui că Sadim trăieşte încă?
Balab ridică braţele amîndouă spre tavan uimit de întrebare.
- Unii spun că ar mai trăi, interveni grefierul.
- Înţeleg, zise judele, încep să înţeleg...
- Cînd se apropie de suta de ani, Cartaphilus se întîlneşte cu Sadim, reluă Balab, şi Sadim îi dă ceva ca să nu moară, îl întinereşte...
De fapt, nu mai avea ce le spune. Se simţeau toţi trei ca nişte captivi în cîrciuma aceea, închişi într-o coajă. Cînd afară se auziră tropote de cai pe caldarîm, chipul lui Balab se încreţi, ca şi cum ar fi băut ceva acru.
- Pe mine mă caută, zise.
În clipele următoare, în local pătrunseră jandarmii, dar între timp Balab dispăruse.