Stendhal

Pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle, Stendhal se naşte la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare când el avea 7 ani. În 1796 el intră la Şcoala Centrală din Grenoble. Între 1800 şi 1801 viitorul scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în al şaselea Regiment de dragoni. Întors la Paris, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar şi seducând femeile. Aceşti ani de început de carieră vor constitui sursa de inspiraţie pentru personajul lui, Julien Sorel, din Roşu şi Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul Consiliului de Stat, participând la administraţie şi la războaiele napoleoniene. După căderea Imperiului care urmează Campaniei din Franţa, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la Milano unde îşi regăseşte iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal îşi va grava pe cărţile de vizită : "Waterloo - ce păcat! Încă şase luni şi aş fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans". În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca şi tratatul Despre dragoste. În 1821, acuzat fiind de simpatie faţă de carbonari - influenţă sensibilă în nuvela Vanina Vanini - Stendhal este expulzat din Milano.
Reîntors la Paris, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze saloanele literare, îşi înfiinţează propriul cenaclu şi are chiar un discipol în persoana lui Prosper Mérimée. El scrie pentru publicaţii periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în 1830 de Roşu şi Negru, influenţat în parte de Revoluţia din iulie 1830, acest al doilea roman obţinând un important succes. După revoluţie, este numit consul la Civitavecchia, în Italia.
La Civitavecchia, scriitorul se plictiseşte şi face dese călătorii, nereuşind să încheie operele începute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen...). După ce termină ultima sa capodoperă, Mânăstirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 şi este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Paris.

Roşu şi negru
(fragment)
CAPITOLUL I
Un orăşel

„Put thousands together
Less bad. But the cage less gay.”
„închide la un loc o mie dintre cei mai
puţin ticăloşi, şi puşcăria va fi mai puţin
veselă.” >(HOBBES)

Verrieres poate fi socotit drept unul dintre cele mai frumoase orăşele din Franche-Comte. Casele lui albe cu acoperişurile ţuguiate, din olane roşii, se întind pe povârnişul unei coline căreia pâlcurile de castani viguroşi îi scot la iveală cele mai mici ridicături. Râul Doubs curge la câteva sute de paşi mai jos de fortificaţiile înălţate odinioară de spanioli, şi acum ruinate.
Spre nord, Verrieres e adăpostit de o creastă înaltă, una din ramurile munţilor Jura. Culmile retezate ale piscului Verra se acoperă de zăpadă din primele zile reci ale lui octombrie. Un torent care se prăvăleşte din munte străbate orăşelul înainte de a se arunca în Doubs şi pune în mişcare numeroase joagăre; îndeletnicirea aceasta foarte simplă aduce o oarecare viaţă tihnită majorităţii localnicilor, care sînt mai mult ţărani decît orăşeni. Şi, totuşi, nu joagărele îmbogăţesc orăşelul. Fabricii de stămburi colorate, zise de Mulhouse, i se datorează bunăstarea generală care, de la căderea lui Napoleon, a făcut să fie reclădite faţadele mai tuturor caselor din Verrieres.
De cum intri în oraş, te asurzeşte larma unei maşini zgomotoase şi îngrozitoare în aparenţă. Zeci de ciocane grele, căzând cu un vuiet care face să tremure pavajul, sînt ridicate de-o roată pusă în mişcare de puhoiul torentului. Fiecare dintre ciocanele acestea fabrică, zilnic, nu ştiu cîte mii de cuie. Nişte fete vioaie şi drăguţe întind în faţa ciocanelor uriaşe bucăţi de fier care sînt preschimbate, cît ai clipi, în cuie. Munca aceasta, atît de grea în aparenţă, îl uimeşte îndeosebi pe călătorul care pătrunde pentru prima oară în munţii de la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Dacă, intrând în Verrieres, călătorul întreabă cine e proprietarul frumoasei fabrici de cuie care-i asurzeşte pe cei ce trec pe strada mare, i se răspunde cu o voce tărăgănată : „Deh! E a domnului primar".
Oricât de puţin ar zăbovi călătorul pe strada asta mare din Verrieres, care urcă de la Doubs pînă către vârful colinei, pun rămăşag o sută contra unu că va vedea ivindu-se un bărbat înalt, cu o înfăţişare de om ocupat şi plin de sine.
Când se iveşte el, toate pălăriile se ridică cu grabă. Primarul are părul sur şi poartă haine cenuşii. E cavaler al mai multor ordine, are o frunte înaltă, un nas ca un cioc de vultur şi, luată în întregul ei, faţa nu-i e lipsită de o oarecare regularitate; ba chiar, la prima vedere, găseşti că ea adaugă, la demnitatea de primar, aspectul acela plăcut al omului la patruzeci şi opt, cincizeci de ani. Călătorul parizian e izbit de-un oare¬care aer de mulţumire de sine şi de înfumurare amestecată cu un nu ştiu ce mărginit şi nu prea isteţ. Şi atunci înţelegeţi de ce priceperea omului acestuia se mărgineşte la a dori să i se plătească fără pic de zăbavă ceea ce i se cuvine.
.....................................................................................
Aşa-i primarul din Verrieres, domnul de Renal. După ce a străbătut strada cu un aer grav, intră la primărie şi dispare din ochii călătorului. Dar după o sută de paşi, dacă acesta îşi continuă plimbarea, dă cu ochii de-o casă destul de arătoasă şi, prin grilajul de fier care o împrejmuieşte, zăreşte grădini minunate. Mai sus, linia zării, alcătuită din colinele Burgundiei, e făcută parcă să desfete ochii. Priveliştea asta îl îndeamnă pe călător să uite atmosfera îmbâcsită de interesele băneşti care începuse să-1 înăbuşe.
Şi află că proprietarul casei e tot domnul de Renal. Locuinţa asta frumoasă, clădită din piatră şi aproape gata acum, şi-a făcut-o din cîştigul realizat de pe urma marii fabrici de cuie. Familia lui, se spune, e de viţă spaniolă străveche, şi, după câte vorbeşte lumea, s-a statornicit în partea locului cu mult înainte de cucerirea lui Ludovic al XlV-lea (n: provincia Franche-Comte a fost alipită Franţei în vremea lui Ludovic al XlV-lea, în 1678).
De la 1815, domnului de Renal îi e ruşine că e industriaş : 1815 1-a făcut primar în Verrieres. Zidurile în terasă, susţinând diversele părţi ale grădinii acesteia măreţe care, din treaptă în treaptă, coboară pînă la Doubs, sînt şi ele răsplata priceperii domnului de Renal în negoţul cu fier.
Să nu vă aşteptaţi să găsiţi în Franţa grădinile pitoreşti care împrejmuiesc oraşele manufacturiere ale Germaniei: Leipzig, Frankfurt, Nurnberg etc. În Franche-Comte, cu cât ridici mai multe ziduri, cu cât îţi ticseşti proprietatea cu pietre rânduite unele peste altele, cu atât dobândeşti dreptul la stima vecinilor. Grădinile domnului de Renal, împănate de ziduri, mai sînt admirate şi pentru că el a cumpărat, cu bani grei, anumite parcele din terenul pe care se întind acum. De pildă, joagărul acela a cărui ciudată aşezare pe malul râului Doubs v-a izbit când aţi intrat în Verrieres şi unde aţi observat numele SOREL, scris cu litere uriaşe pe tăblia care domină acoperişul, ocupa, acum zece ani, locul unde se ridică în momentul de faţă zidul celei de-a patra terase a grădinii domnului de Renal.
Cu toată mândria lui, domnul primar a fost nevoit să stăruie multă vreme pe lîngă bătrânul Sorel, un ţăran aspru şi încăpăţânat, a trebuit să-i numere mult aur ca să-1hotărască să-şi mute maşina în altă parte. Cât priveşte râuleţul public care punea joagărul în mişcare, domnul de Renal, datorită trecerii de care se bucură la Paris, a primit încuviinţarea să-i schimbe albia.
Lui Sorel i-a dat patru pogoane pentru unu, la cinci sute de metri mai încolo, pe malurile rîului Doubs. Şi, cu toate că poziţia asta era mult mai prielnică pentru negoţul lui cu cherestea de brad, moş Sorel, cum i se spune de când s-a îmbogăţit, s-a priceput să stoarcă din nerăbdarea şi din mania de-a fi proprietar, care îl rodea pe vecinul său, o sumă de şase mii de franci.
Nici vorbă că oamenii cu scaun la cap de prin partea locului au criticat învoiala asta. Odată, într-o zi de duminică, cu vreo patru ani în urmă, pe când se întorcea de la biserică îmbrăcat în hainele lui de primar, domnul de Renal îl văzu de departe pe bătrînul Sorel, înconjurat de cei trei fii ai lui, privindu-1 şi zâmbind. Zâmbetul acela a înfipt un cui în inima domnului primar; de-atunci îl bate gândul că ar fi putut să facă învoiala cu mai puţine parale.
Ca să te bucuri de stima tuturor la Verrieres, principalul e ca, oricâte ziduri ai ridica, nu cumva să adopţi vreunul din planurile aduse din Italia de zidarii care, primăvara, străbat trecătorile munţilor Jura ca să ajungă la Paris. O astfel de idee năstruşnică i-ar aduce neprevăzătorului constructor veşnica faimă de cap sucit şi l-ar pierde pentru totdeauna în ochii oamenilor înţelepţi şi cumpătaţi care împart dreptul la stimă în Franche-Comte.
De fapt, oamenii cu cap din partea locului exercită cel mai plicticos despotism ; din pricina cuvântului acestuia urât, şederea în orăşel este greu de îndurat pentru cineva care a trăit în marea republică numită Paris. Tirania opiniei - şi încă ce opinie! - e la fel de neghioabă în orăşelele Franţei ca şi în Statele Unite ale Americii.

Traducere de Gellu Naum