Comemorare: Elena Farago

Elena Farago s-a născut la Bârlad în familia unor greci, numindu-se Elena Paximade. Debutează în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. Prima sa poezie îi este publicată în 1902, în ziarul "România Muncitoare".
1890 – Rămâne orfană de mamă şi este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici
1895 – Moare şi tatăl Elenei ceea ce conduce la plecarea ei la Bucureşti, unde va locui la un frate mai mare, după care se va angaja ca şi guvernantă la familia lui I. L. Caragiale, unde ia contact cu literatura clasicilor. Tot aici îl cunoaşte pe Francisc Farago, cel care avea să îi devină soţ.
1898 – Debutează cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul Fatma.
1902 – Publică prima poezie în ziarul „România muncitoare”.
1906 - Elena Farago publică primul său volum de poezii,„Versuri”, la îndemnul lui Nicolae Iorga.
1907 – Se stabileşte la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mişcarea ţărănească va fi arestată şi eliberată doar la intervenţiile lui Iorga. Tot acum va adopta un copil, Mihnea.
Este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Şoapte din umbră” (1908) şi „Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele „Şoaptele amurgului”, „Din traista lui Moş Crăciun”, apărute în 1920.
1921 – Este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuţii deosebite în ceea ce priveşte regulamentul de organizare şi de funcţionare al bibliotecii, fişarea cărţilor şi ţinerea unei evidenţe corecte de aranjare a publicaţiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecţiilor prin achiziţii şi donaţii.
1922 – Fondează, la Craiova, revista literară „Năzuinţa”
4 ianuarie 1954 – Se stinge din viaţă, la Craiova după o lungă suferinţă.
Elena Farago a fondat la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară "Năzuinţa" (1922-1925), la care au colaborat: Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat şi revista educativă pentru copii şi tineret "Prietenul Copiilor" (1943-1946).


Trecea un om pe drum...

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Din volumul "Versuri", 1906


Un gând

Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; -

Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: - Eu!

Din volumul "Şoapte din umbră", 1908


Dacă-mi aplec smerit genunchii ...

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...

Din volumul "Din taina vechilor răspântii",
1913


Căţeluşul şchiop

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama “cuciu schiop”.

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!…

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor…

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.