Ion Minulescu

Născut la Bucureşti,va copilari in Slatina, de unde este originara mama sa. Şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti, bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, Brânză şi Arghirescu. In 1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". 1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti", doi ani mai tarziu poetul pleaca la Paris pentru a studia Dreptul. poetii francezi ii schimba insa dorintele si captivat de scrierile acestora uita de studiile sale juridice. Dupa numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme si niste fragmente de proza Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. In 1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). In anul 1914 la 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. Urmeaza anii razboiului, 1916 - 1918 cand sotii Minulescu se refugiază la Iasi. Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan (1920) Un an mai tarziu, Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). In 1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai tarziu, in 1930 apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucuresti. Este inmormantat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlaţi şi Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.

De vorbă cu iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!...


Romanţa cheii

Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...


Quiproquo

Azi nu-ţi spun decât că te iubesc...
Dar cât timp te voi iubi nu ştiu -
Mâine, noul meu roman pe care-l scriu
Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârşesc...

Dar cum eu voi fi-ntregit de tine,
Marea bucurie de-a mă şti iubit
Va lungi romanul meu la infinit
Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine...

Dar tu, vai!...
Nu-mi vei citi decât o filă -
Prima filă -
Fila cu-al tău nume,
Care va produce oarecare vâlvă-n lume,
Ca o nouă prorocire de Sibilă...

Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu,
Până ce,-ntr-o bună zi,
Eroina din romanul meu va-nnebuni -
Şi cuminte voi rămâne numai eu!...
Iată!...
Eu ţi-am spus tot ce gândesc...
Dar tu, dacă crezi că ştii ceva mai mult,
Spune-mi tot ce ştii -
Că eu te-ascult...
Poate-mi voi sfârşi romanul,
Fără să te mai iubesc!...