Kobo Abe

Romancier, prozator, dramaturg, critic literar, regizor şi fotograf, Kobo Abe (1924-l993) s-a născut în Tokyo şi şi-a petrecut copilăria în Mukden, Manciuria, în anii celui de-al doilea război mondial. În 1948 a absolvit medicina la Universitatea Imperială din Tokyo, dar nu a practicat niciodată. Formaţia sa de medic e asociată de critică descrierilor meticuloase ale obiectelor şi tonului detaşat, aproape clinic, al multora dintre scrierile sale. A fost pasionat de matematică, entomologie şi filozofie. A debutat cu un volum de poezii în 1947. A scris mai multe povestiri cu tentă kafkiană şi subiecte de science-fietion, încununate cu premii importante. In 1957 îi apare romanul "Fiarele se întorc acasă", dar recunoaşterea internaţională i-o va aduce "Femeia nisipurilor", care va impune un scriitor înrudit cu Albert Camus şi Samuel Beckett. În 1964 publică romanul "Chip străin", care abordează relaţiile dintre oameni şi încearcă să definească natura identităţii individuale, temă reluată şi în "Harta arsă" (1967). În 1974 primeşte elogiile criticii pentru romanul "Omul-cutie", povestea unui om care-şi abandonează existenţa obişnuită pentru a observa lumea din Tokyo printr-o cutie de carton pusă pe cap. A scris peste zece piese de teatru, regizând câteva dintre ele. A mai regizat, cu succes, piese de Harold Pinter, Eugen lonescu şi Samuel Beckett. În anii '70 a condus un teatru experimental, Abe Studio, preocupat de tehnici novatoare ale limbajului şi expresivităţii corporale.
Niki Jumpei, protagonistul romanului "Femeia nisipurilor", profesor şi entomolog amator, descoperă în nişte dune un sat straniu, ai cărui locuitori trăiesc în gropi săpate în nisip. Ţinut captiv de o văduvă într-una dintre gropi, se vede nevoit să îndepărteze necontenit nisipul omniprezent care ameninţă să îngroape comunitatea.
Kobo Abe a colaborat cu regizorul Hiroshi Teshigahara la ecranizarea romanului "Femeia nisipurilor", care a fost distinsă, în 1964, cu premiul pentru cel mai bun film străin la Festivalul de la Cannes şi a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.
Clnd nu te ameninţă nici o pedeapsă, nu simţi nici bucuria evadării.

Femeia nisipurilor(fragment)
Partea întîi

Într-o zi de august a dispărut un om. Plecase pur şi simplu în concediu, spre ţărmul mării, la distanţă de mai puţin de o jumătate de zi cu trenul, şi nimic nu s-a mai auzit de el. Atît cercetările poliţiei, cît şi anunţurile din ziare au rămas fără rezultat.
Desigur, dispariţiile nu sînt întîmplări prea neobişnuite. Din rapoartele statistice reiese că, în fiecare an, dispar cîteva sute de persoane, iar proporţia celor regăsiţi este neaşteptat de redusă. Crimele şi acciden¬tele lasă totdeauna cîte o urmă. De obicei, motivele răpirilor pot fi precizate, dar dacă autorităţile nu găsesc un fir conducător -şi lucrul acesta este adevărat mai ales în cazul persoanelor dispărute -, problema devine foarte complicată, în multe dispa¬riţii poate fi vorba, pur şi simplu, de o fugă de acasă.
Probele au fost neînsemnate şi în cazul acestui bărbat. Deşi se cam ştia încotro plecase, din regiunea aceea nu sosise nici un raport că s-ar fi găsit vreun cadavru.
Profesiunea lui nu era dintre acelea care să-l fi făcut părtaşul vreunei taine pentru care să fi fost răpit. Purtarea lui cu totul normală nu dăduse niciodată de bănuit că ar fi avut de gînd să dispară.
Fireşte, la început, toată lumea şi-a închipuit că era vorba de o femeie. Dar soţia lui, mai bine zis femeia cu care trăia, spunea că plecase să adune diferite insecte. Anchetatorii poliţiei şi colegii lui s-au sim¬ţit oarecum dezamăgiţi, căci borcanele şi plasa pentru insecte nu erau nimerite ca să mascheze o escapadă cu o femeie. Apoi un funcţionar de cale ferată din S... şi-a amintit că a văzut coborînd din tren un bărbat care arăta ca un alpinist şi purta atîrnate peste umăr o gamelă şi o cutie de lemn, pe care o luase drept trusă de vop¬sele. Era singur, singur de tot, zicea funcţio¬narul, încît bănuiala că la mijloc ar fi fost o femeie trebuia să cadă.
S-a mai spus că, sătul de viaţă, omul se omorîse. La teoria aceasta ţinea mai ales unul dintre colegii lui, care se ocupa, în timpul liber, cu psihanaliza. El pretindea că entuziasmul unui bărbat în toată firea pentru o ocupaţie atît de nefolositoare ca prinderea insectelor dovedea cu prisosinţă o refulare. Preocuparea neobişnuită de a prinde insecte indică adesea, chiar şi la copii, un complex oedipian. Pentru a compensa
dorinţele refulate, copilul înfige cu sete acul în insectele care, astfel, nu-i vor scăpa niciodată. Iar faptul că face la fel şi cînd e mare dovedeşte că starea lui e şi mai gravă. De aceea, nu întîmplător entomologii au adesea dorinţa vie de a dobîndi specimene rare, iar unii sînt foarte retraşi, cleptomani sau homosexuali. De aici şi pînă la sinuci¬dere, pentru că ţi s-a urît cu lumea, e doar un pas. De fapt, există unii colecţionari care sînt atraşi mai mult de cianura de potasiu din borcanele lor decît de prinsul insectelor, şi nu pot scăpa de această atracţie oricît ar încerca. Intr-adevăr, omul nostru nu-şi mărturisise nimănui preocupările, poate pentru că îşi dădea seama că nu erau tocmai normale.
Dar cum tot nu s-a găsit nici un cadavru, toate aceste presupuneri ingenioase au rămas zadarnice.
După şapte ani, timp în care nimeni n-a aflat adevărul, în baza paragrafului 30 din Codul civil, omul a fost declarat decedat.
În gara din S... stătea într-o după-amiază de august un bărbat. Pe cap purta o şapcă cenuşie, iar manşetele pantalonilor erau îndesate în ciorapi. Pe umeri îi atîrna o
gamelă şi o cutie de lemn. Părea pregătit pentru o excursie în munţi.
Dar prin apropiere nu erau munţi pe care să fi meritat să-i urci. Pe drept cuvînt, paznicul care i-a luat biletul la ieşirea din gară i-a aruncat, pe cînd trecea, o privire batjocoritoare. Bărbatul s-a urcat fără şovăire în autobuzul din faţa gării şi s-a aşezat pe un loc din spate. Şoseaua ducea în direcţia opusă munţilor.
Bărbatul rămase în maşină pînă la ultima staţie. La coborîre apăru în faţa lui un peisaj de coline şi văgăuni. Pe terenurile joase se-ntindeau plantaţii de orez, împărţite în loturi înguste, iar între ele, împrăştiate ca nişte insule, răsăreau cîmpuri mai înalte, plantate cu arbori de curmal japonez. Băr¬batul străbătu un sat şi merse tot înainte înspre ţărm ; treptat, pămîntul se făcu albi-cios şi uscat.
De la o vreme nu mai văzu case, ci doar pilcuri singuratice de pini. Apoi solul se schimbă într-un nisip fin, care i se prindea de picioare. Din cînd în cînd, smocuri de ierburi uscate aruncau umbre pe gropile din nisip. Ici-colo răsăreau ca din greşeală straturi sărace de pătlăgele vinete, de mări¬mea unei rogojini de paie, dar nu se vedea nici urmă de om. Marea, spre care se îndrepta, se afla dincolo.
Pentru prima dată, se opri. îşi şterse cu mîneca hainei sudoarea de pe faţă şi privi în jur. Deschise cu băgare de seamă cutia de lemn şi scoase din despărţitura de sus cîteva beţe legate împreună. Le adună într-un mîner, fixînd la capăt o plasă de prins insecte şi începu din nou să meargă, lovind smocurile de iarbă cu mînerul. Nisipul era plin de mirosul mării.
Mai trecu ceva vreme, dar marea tot nu se zărea. Poate că terenul presărat cu coline închidea vederea. Acelaşi peisaj se întindea la nesfîrşit. Apoi, deodată, priveliştea se deschise şi apăru în zare un cătun. Era un sat obişnuit, mai degrabă sărac. Acoperişu¬rile caselor, îngreunate cu pietre, erau risi¬pite în jurul unui foişor de foc mai înalt. Cîteva case erau acoperite cu ţiglă neagră, altele cu tablă de zinc vopsită în roşu. O clădire cu acoperiş de tablă zincată, aşe¬zată la singura răscruce a cătunului, părea să fie clubul vreunei cooperative de pescari.
Dincolo de sat erau poate şi mai multe dune, iar apoi începea marea. Cătunul se întindea pe o lungime neobişnuită. Cea mai mare parte a solului era formată dintr-un nisip alb, uscat, întrerupt pe alocuri de straturi de pămînt roditor, plantat cu car¬tofi şi arahide. Mirosul animalelor domes¬tice se amesteca cu acela al mării. O îngrămădire de scoici sparte alcătuia o
movilă pe o parte a drumului de lut şi nisip, tare ca cimentul. In timp ce bărbatul trecea în josul uliţei, pe locul viran din faţa coope¬rativei se jucau cîţiva copii, mai mulţi moş¬negi stăteau pe prispele părăginite şi-şi reparau năvoadele, iar în faţa singurului magazin universal se adunaseră cîteva femei cu părul rar. O clipă, cît se uitară curioşi la el, orice mişcare încetă. Dar bărbatului părea să nu-i pese de ei. Nu-l interesau decît nisipul şi insectele.
Cu toate acestea, întinderea satului nu era singurul lucru surprinzător, în ciuda aşteptărilor, treptat, drumul urca. De vreme ce ducea spre mare, era mai firesc să coboare. Greşise oare cînd se uitase pe hartă ? încercă să intre în vorbă cu o ţărancă tînără, care tocmai trecea pe acolo, dar ea coborî pri¬virea şi, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic, îşi văzu de drum, grăbită. Totuşi grămada de scoici, năvoadele şi culoarea nisipului îi arătau că marea era undeva, pe aproape. Nimic nu prevestea încă vreo primejdie.
Drumul urca din ce în ce mai pieziş. Treptat se făcu mai nisipos, iar la urmă ajunse nisip curat.
Un lucru era curios. Terenul pe care erau clădite casele nu urca deloc. Singur drumul urca, în timp ce cătunul rămînea parcă la acelaşi nivel. Dar nu numai drumul, ci şi pămîntul dintre case urca în aceeaşi măsură.
Deci satul părea că urcă o pantă, în timp ce clădirile, singure, rămîneau la înălţimea iniţială a terenului. Acest lucru îl impre¬siona tot mai mult, pe măsură ce înainta. Pînă la urmă toate casele părură cufundate în gropi săpate în nisip. Marginile gropilor depăşeau înălţimea acoperişurilor. Unele după altele, şirurile de case se înfundau tot mai adînc în nisip.
Deodată panta deveni mai piezişă. Acum, erau cel puţin douăzeci de metri pînă la crestele acoperişurilor. Cum Dumnezeu or fi trăind oamenii aici ? se gîndi el înmărmu¬rit, uitîndu-se într-una dintre gropi. Pe cînd îi făcea înconjurul, îl izbi în faţă un vînt puternic care-i tăie respiraţia. Orizontul se deschise fără veste - sub el valurile tulburi şi spumoase ale mării spălau ţărmul. Băr¬batul se trezi pe creasta dunelor, care fuse¬seră ţinta lui!
Dunele din faţa mării, care înfruntau musonul, se înălţau brusc; în locurile unde panta nu era prea mare, creşteau smocuri singuratice de ierburi pipernicite. Privind acum înapoi spre sat, putu să vadă că văgăunile, care se adînceau pe măsură ce se apropia de creastă, se înşiruiau pe cîteva rînduri înspre centru. Satul semăna cu o secţiune transversală printr-un stup de albine; se întindea peste dune sau, mai degrabă, dunele se întindeau peste sat. Oricum, era un peisaj tulburător, neliniştitor. Se simţi mulţumit că-şi atinsese ţinta -dunele. Bău puţină apă din gamelă, respiră adînc, dar aerul, care i se păruse atît de limpede, îi lunecă aspru pe gît.
Bărbatul voia să adune insecte, dintre acelea care trăiesc în nisip.
Fireşte, insectele acestea sînt mici şi au culori şterse, dar el era un colecţionar pasionat şi ochii nu-i erau ispitiţi nici de fluturi, şi nici de libelule. Colecţionari de felul lui nu doresc să-şi împodobească tru¬sele cu exemplare care bat la ochi; nici nu-i interesează în mod deosebit clasificarea insectelor, ori gîzele din care se prepară medicamentele chinezeşti. Plăcerea unui adevărat entomolog e mult mai simplă, mai directă: să descopere o specie nouă. Atunci, numele descoperitorului apare în enciclo¬pediile entomologice ilustrate, în coada denu¬mirii latineşti a insectei nou descoperite, iar acolo numele poate să dăinuie aproape o veşnicie. Truda lui este încununată de succes atunci cînd numele îi este păstrat în memoria semenilor, în legătură cu o insectă.
Insectele mai mici, mai neînsemnate, cu nenumăratele lor deosebiri de formă, prile¬juiesc multe descoperiri noi. Şi el pîndise într-o vreme muşte cu două perechi de aripi, mai ales muşte obişnuite, de casă, care li se par oamenilor atît de respingătoare. Bineînţeles, diferitele tipuri de muşte sînt neînchipuit de numeroase şi cum toţi entomologii par să gîndească aproape la fel, şi-au îndreptat cercetările asupra variantei a opta, atît de rară, dar care în Japonia se găseşte din belşug. Poate că variantele sînt atît de multe pentru că mediul înconjurător al muştei este prea aproape de acela al omului.
S-a gîndit că, înainte de toate, cel mai bine ar fi să cerceteze mediul înconjurător. Faptul că existau atîtea variaţii provocate de mediu nu arăta oare cît de bine se adap¬tează muştele ? Descoperirea l-a făcut să sară în sus de bucurie. Poate că teoria lui nu era chiar greşită. Faptul că musca dove¬dea o mare putere de adaptare însemna că ea putea să se simtă în largul ei şi în mediile cele mai nefavorabile, în care alte insecte nu puteau să trăiască, de pildă în pustiu, unde toate celelalte vietăţi mor.
în clipa aceea începu să-l intereseze nisipul şi curînd acest interes dădu roade. Intr-o zi descoperi în albia uscată a rîului de lîngă casa lui o mică insectă roz-pal, asemănătoare gîndacului de grădină cu aripi duble (Cicindela japonica Motschulsky). Toată lumea ştie, desigur, că gîndacul de grădină prezintă multe variaţii de culoare şi desen. Dar, pe de altă parte, forma picioarelor de dinainte se schimbă foarte puţin, într-adevăr, la coleopterele cu elitre aceste picioare constituie un criteriu impor¬tant de clasificare. Articulaţia a doua a picioarelor de dinainte ale insectei, care-i atrăsese atenţia, avea într-adevăr caracteris¬tici izbitoare.
In general, în familia coleopterelor picioarele anterioare sînt negre, zvelte şi foarte mobile. Totuşi, la aceasta, picioarele dinainte păreau acoperite de o teacă groasă. Erau rotunde, aproape groase şi de culoare gălbuie. Bineînţeles, se poate să fi fost pline de polen. Ba s-ar fi putut bănui chiar exis¬tenţa unor perişori care ar face ca polenul să se prindă pe picioare. Dacă observaţiile lui erau corecte, făcuse desigur o desco¬perire importantă.
Dar, din nefericire, insecta îi scăpase. Fusese prea emoţionat şi pe deasupra îl tulburase şi felul ei de a zbura. Insecta se avînta, apoi, de parcă i-ar fi spus „Prinde-mă!" se întorcea şi aştepta. Cînd omul se apropia cu grijă, ea zbura din nou, se-ntorcea şi iar aştepta Chinuindu-l fără milă, ajunsese la un smoc de ierburi în care dispăruse.
Bărbatul era absolut fermecat de insecta cu picioarele de dinainte galbene.
Cînd privise pămîntul nisipos, i se păruse că ghicise bine. De fapt, familia coleopte¬relor era reprezentativă pentru insectele deserturilor. După unele teorii, acest fel curios de zbor este o viclenie cu care ele ademenesc animalele mici să se îndepăr¬teze de cuiburile lor. Prăzi ca şoarecii şi şopîrlele sînt ademenite astfel să iasă, fără voia lor; rătăcesc apoi prin pustiu şi mor de foame şi de oboseală, în felul acesta stîrvurile lor devin hrana coleopterelor. Ele poartă în limba japoneză cochetul nume de „factor poştal" şi înfăţişarea le este plină de graţie; în realitate, au fălci tăioase şi sînt crude şi lacome. Dar fie că teoria fusese corectă, fie că nu, ceea ce îl ispitise era fără îndoială felul misterios în care zburau.
Interesul pentru mediul în care trăiau acele insecte nu putea decît să crească, înce¬puse să citească tot ce găsea despre nisip şi, pe măsură ce înainta în cercetări, îşi dădea seama că e o materie foarte inte¬resantă. Deschizînd enciclopedia la capito¬lul despre nisip, citise:
NISIPUL este format din stînci fărîmiţate. Uneori conţine rocă magnetică, cositor si, mai rar, praf de aur. Diametrul gra¬nulelor: 2-l/16 mm.
Iată, într-adevăr, o definiţie clară. Pe scurt, nisipul se naşte din stînci sfărîmate, aflîndu-se undeva, la mijloc, între lut şi prundiş. Dar numindu-l substanţă inter¬mediară, nu obţii o explicaţie cu adevărat satisfăcătoare. De ce apar pustiurile izolate şi terenurile nisipoase prin separarea numai a nisipului, dintr-un sol în care el este bine amestecat cu lut şi pietriş ? Dacă într-ade-văr ar fi vorba de o substanţă intermediară, acţiunea erozivă a vîntului şi a apei ar trebui să producă neapărat un număr cît mai mare de forme între rocă şi lut. Nu există totuşi decît trei forme, care se pot deosebi mult una de alta: prundiş, nisip şi argilă. Mai mult, nisipul e tot nisip, ori¬unde s-ar găsi; curios e că nu prea există deosebire în mărimea granulelor, fie că pro¬vin din deşertul Gobi sau din golful Enoshima. Ele prezintă variaţii reduse şi urmează o distribuţie conform curbei lui Gauss, cu o medic de 1/8 mm.
Un articol dăduse o explicaţie foarte simplă a descompunerii solului sub acţiu¬nea erozivă a vîntului şi a apei: particulele mai uşoare sînt împrăştiate, treptat, pe dis¬tanţe mari. Dar rămînea nelămurită semni¬ficaţia diametrului de 1/8 mm al granulelor. O altă carte de geologie adăugase, dimpo¬trivă, o explicaţie în termenii următori:
Curenţii de aer şi de apă provoacă vîr-tejuri. Cea mai mică lungime de undă a acestor vîrtejuri este aproape egală cu diametrul granulelor de nisip din deserturi. Datorită acestei particularităţi, din sol este separat numai nisipul, fiind scos perpen¬dicular pe direcţia vîrtejului. Cînd coeziu¬nea solului este slabă, nisipul e aspirat de vînturi uşoare - care, bineînţeles, nu dis¬locă pietrele şi lutul - şi cade din nou pe pămînt, depunîndu-se în spatele vîntului. Caracteristicile nisipului păreau a fi, deci, o chestiune de aerodinamică.
Aşadar, s-ar putea adăuga ca un „punct b" la prima definiţie că nisipul este:
o particulă de rocă sfărîmată, de aseme¬nea dimensiuni încît să poată fi uşor mişcată de un fluid.
Pămîntul fiind străbătut de vînturi şi curenţi de apă, formarea nisipului este ine¬vitabilă. Cît timp bat vînturile, curg rîurile şi se agită mările, nisipul se va naşte, bob cu bob, din pămînt şi se va vîrî peste tot, ca o fiinţă vie. Nisipurile nu se odihnesc niciodată, încet dar sigur, ele invadează şi distrug suprafaţa pămîntului.
Imaginea nisipului în veşnică curgere îl impresionase nespus de mult. Ariditatea nisipului, aşa cum este descrisă de obicei, nu se datorează numai uscăciunii lui, ci, pe cît se pare, şi mişcării neîncetate, care îl face neprimitor pentru orice vietate. Cîtă deosebire faţă de felul trist în care oamenii se ţin strîns legaţi unii de alţii ani de-a rîndul.
Desigur că nisipul nu este un mediu priel¬nic vieţii. Dar poate fi oare considerată stabi¬litatea o condiţie absolut indispensabilă pentru existenţă ? Nu cumva odioasa luptă pentru întrecere apare tocmai pentru că încercăm să ne menţinem într-o poziţie imo¬bilă? Dacă am renunţa la aceasiă poziţie şl ne-am lăsa duşi de mişcările nisipurilor, lupta ar înceta repede. De fapt, în deserturi înfloresc flori şi îşi duc viaţa insecte şi alte animale. Ele reuşesc să scape de lupta între¬cerii prin marea lor capacitate de adaptare -ca, de exemplu, familia coleopterelor vecine cu omul. În timp ce medita la efectul nisipurilor curgătoare, era cuprins din cînd în cînd de halucinaţii, în care el însuşi parcă începea să curgă, mînat de curent.
Înainta cu capul plecat, urmărind şirul semilunar al dunelor care înconjurau satul ca un bastion, dominîndu-l. Nici nu mai era atent la peisajul îndepărtat. Un entomolog trebuie să-şi concentreze toată atenţia pe o rază de cel mult trei metri de jur-împrejur, iar una dintre regulile fundamentale cere ca soarele să nu-i vină din spate, căci, astfel, ar speria insectele cu propria umbră. De aceea, fruntea şi nasul unui entomolog sînt întotdeauna arse de soare.
Omul înainta întruna, încet şi măsurat. La fiecare pas nisipul îi intra în pantofi. Afară de buruieni cu rădăcini superficiale, care arătau de parcă ar putea creşte într-o singură zi dacă ar exista o brumă de ume¬zeală, nu mai părea să existe aici nimic viu. O dată, după mai multă vreme, atrase de mirosul transpiraţiei, zburară în jurul lui nişte muşte de culoarea carapacei broaştelor ţestoase. Şi totuşi, tocmai pentru că era într-un loc ca acesta, putea să se aştepte să găsească ceva. Coleopterele nu prea trăiesc mai multe la un loc, iar unii spun că, în anumite cazuri excepţionale, o singură insectă stăpîneşte o suprafaţă de o milă pătrată. Bărbatul păşea cu răbdare, miş-cîndu-se parcă în cerc.
Deodată se opri. Se mişcase ceva lîngă un smoc de iarbă. Era un păianjen. Nu-l intere¬sau păianjenii. Se aşeză să fumeze o ţigară. Vîntul bătea neîncetat dinspre mare şi departe, jos, talazuri albe, clocotitoare, loveau baza dunelor. Acolo unde dunele se îndrep¬tau spre vest, pătrundea în mare o colină dominată de o stîncă golaşă. Soarele se spăr¬gea pe ea în nenumărate ace de lumină. Nu izbutea să aprindă chibritul. Nici unul din zece nu luă foc. De-a lungul bete¬lor zvîrlite, vălurele de nisip se mişcau cu repeziciunea secundarului de la ceasul lui. îşi fixă atenţia asupra unui val şi, cînd îi ajunse la călcîi, se ridică în picioare. Din cutele pantalonilor îi curse nisip. Scuipă, dar în gură îi rămăseseră fire de nisip.
Nu păreau să fie prea multe insecte pe acolo. Poate că mişcarea nisipului era prea violentă. Dar nu, nu trebuia să se descura¬jeze atît de repede. Teoria lui garanta că totuşi va găsi cîteva.
Linia dunelor se unduia în jos, iar într-o parte se întindea spre mare o limbă de pămînt. Gîndul că prada lui se afla, pro¬babil, acolo îl ispitea să meargă înainte; aşadar, coborî pe panta blîndă. Ici-colo, rămăşiţele unor împletituri de răchită, care păreau a fi garduri ridicate împotriva vîn-tului, însemnau locul sub care se afla un platou. Bărbatul înainta de-a curmezişul valurilor de nisip, retezate cu o regularitate automată. Deodată nu mai văzu nimic în faţa lui. Stătea pe marginea unei stînci privind în jos, înlr-o văgăună adîncă.
Largă de vreo douăzeci de metri, cavi¬tatea forma un oval neregulat. Panta din depărtare părea relativ blîndă, în timp ce aceea de lîngă el era aproape verticală. Se întindea la picioarele lui într-o curbă netedă, ca buza unui vas de porţelan gros. Aşezînd cu grijă un picior pe margine, privi în jos. Fundul ei întunecat, contrastînd cu margi¬nea luminoasă, anunţa apropierea serii.
In întunericul din fundul văgăunii se zărea o căsuţă cufundată în tăcere. Intr-o parte, creasta acoperişului avea un capăt îngropat pieziş în peretele de nisip. Ca o scoică, gîndi el.
Orice-ar fi, medita el, oamenii aceştia tot nu scapă de legea nisipului.
Chiar în momentul cînd îşi potrivea apa¬ratul de fotografiat, nisipul de la picioarele sale începu să se mişte cu un zgomot sec. îşi retrase repede piciorul cutremurîndu-se, dar nisipul curse mai departe. Ce echilibru fragil şi primejdios! Respirînd adînc, îşi şterse de mai multe ori palmele asudate de pantaloni.
Lîngă el cineva tuşi. Se apropiase pe furiş, iar acum stătea chiar în spatele lui — un bătrîn, probabil unul dintre pescarii satu¬lui. Privind la aparat, apoi în fundul văgău¬nii, moşneagul rînji încreţindu-şi faţa, brăzdată ca o piele de iepure pe jumătate argăsită. Colţurile ochilor înroşiţi erau acoperite de o mîzgă groasă.
— Aţi venit în inspecţie?
Era o voce subţire, spulberată de vînt, ieşită parcă dintr-un aparat de radio por¬tabil. Dar pronunţia îi era clară şi nu prea greu de înţeles.
— Inspecţie ?
Tulburat, bărbatul acoperi obiectivul cu palma. Ridică la vedere plasa de insecte.
— Ce vrei să spui ? Nu înţeleg. Adun insecte. Sînt specialist în insectele nisipurilor.
— Ce?
Bătrînul părea sa nu priceapă nimic.
— Strîng insecte. In-sec-te. Le prind aşa ! repetă el mai tare.
— Insecte ?
Bătrînul păru că se-ndoieşte. Scuipă pri¬vind în jos. Sau, mai exact, lăsă să i se prelingă scuipatul din gură, care, smuls de vînt de pe buzele lui, plutea acum într-un fir lung. Dumnezeule, oare de ce se ener¬vase?
— Se face pe-aici vreo inspecţie?
— Nu, nu. Dar dacă nu inspectezi, chiar că nu ştiu ce alta faci.
— Nu, nu inspectez.
Fără să dea măcar din cap, bătrînul se întoarse şi o luă încet de-a lungul crestei, tîrşîindu-şi vîrful sandalelor de paie.
Cam la cincizeci de metri stăteau pe nisip, ghemuiţi şi tăcuţi, trei bărbaţi îmbrăcaţi la fel, care păreau să-l aştepte pe moşneag. Oare cînd veniseră ? Cel din mijloc avea un binoclu pe care îl învîrtea pe genunchi, îndată începură să vorbească între ei.
Loveau nisipul cu picioarele. Păreau să se certe vîrtos.
Dar cînd bărbatul încercă să-şi continue cu indiferenţă căutarea coleopterei, moş¬neagul se întoarse din nou, grăbit.
— Pişti sigur că nu eşti de la stăpînire?
— Stăpînire? Nu, te înşeli.
Scoase brusc o carte de vizită, vrînd să arate prin aceasta că se săturase. Buzele moşneagului se mişcau cu greutate:
— Ah! Eşti învăţător!
— Nu am nici un fel de legătură cu stă-pînirea.
— Hm. Adică eşti învăţător.
Părea că înţelesese în fine, iar colţurile ochilor i se încreţiră în sus. Se duse înapoi la ceilalţi, ţinînd cu respect în mînă cartea de vizită. Cei trei părură mulţumiţi, se scu¬lară şi plecară.
Moşneagul se întoarse iar.
— Şi, ia spune, ce-ai de gînd să faci?
— Să adun insecte.
— Dar ultima maşină care te putea duce înapoi a plecat adineauri.
— Şi nu pot să stau undeva pe aici?
— Toată noaptea? In sat? Bătrînul se strîmbă.
— Dacă nu aici, am să merg mai înainte, pînă în satul vecin.
— Ai să mergi ?
— Da. Nu mă prea grăbesc.
— Da' de ce să te osteneşti atîta ? Moşneagul deveni dintr-o dată vorbăreţ.
— Vezi şi dumneata, satul e sărac, spuse el cu o voce tînguitoare. Nu e nici o casă ca lumea, dar dacă vrei, am să pun o vorbă bună şi-am să văd ce pot face ca să te ajut.
Nu părea răuvoitor. Ţăranii sînt pru¬denţi. Poate că aşteptau să le vină în inspecţie vreun slujbaş de la prefectură. De îndată ce bănuielile le-au fost risipite, au redevenit pescari simpli şi de treabă.
— V-aş fi foarte recunoscător. O să vă răsplătesc într-un fel... Mi-ar face o deo¬sebită plăcere să stau într-o casă ţărănească, zise el.
Soarele apusese, iar vîntul se mai liniştise. Omul merse de-a lungul dunelor pînă nu mai putu să deosebească urmele pe care vîntul le scobise în nisip.
Nu se mai vedeau cîmpuri cultivate.
Orthoptera - greieri cu aripi mici şi ure-chelniţe cu favoriţi albi.
Rhynchota - ploşniţe cu dungi roşii. Nu era sigur de nume, dar ştia că e un tip de ploşniţă.
Dintre insectele cu elitre pe care le căuta: cosaşi cu spinări albe şi poştaşi cu picioare lungi.
Nu putuse observa nici un exemplar din familia coleopterelor care-l interesa. De aceea, se gîndea cu plăcere la roadele bătă¬liei de mîine.
De oboseală, în ochi îi jucau pete palide de lumină. Apoi, fără să vrea, se opri din mers şi-şi fixă privirea pe suprafaţa tot mai umbrită a dunelor. Nu mai avea nici un rost. Tot ce mişca părea să fie o coleopteră.
Aşa cum făgăduise, bătrînul îl aştepta în faţa sediului cooperativei.
— îmi pare rău că vă deranjez.
— Ba deloc, numai că nu ştiu dacă o să-ţi placă ce ţi-am găsit.
La sediu părea să se ţină o adunare. Patru-cinci oameni şedeau în cerc vorbind tare şi rîzînd. în faţa intrării atîrna o placă orizontală pe care scria cu litere mari: IUBEŞTE-ŢI VATRA. Bătrînul spuse ceva; deodată rîsul încetă şi el ieşi, petrecîndu-i pe ceilalţi. Drumul presărat cu scoici se aşternea vag şi alb în lumina amurgului.
Bărbatul fu condus la una dintre văgăunile de pe creasta dunelor din capătul satului.
O potecă îngustă cobora panta de pe creastă, spre dreapta. Merseră cîtăva vreme, apoi bătrînul se aplecă în întuneric şi, bătînd din palme, strigă cu voce tare:
— Hei! Bunicuţo! Vino-ncoa !
Din adîncimile întunericului pîlpîi la picioarele lor o lampă şi cineva răspunse:
— Sînt aici! Aici! Dincolo, la sacii de nisip, e o scară.
Aşa şi era. Fără scară n-ar fi putut să coboare. Ar fi însemnat să se proptească cu mîinile de stînca înaltă cît trei case, puse una peste alta, şi treaba nu era uşoară nici cu scara, îşi aminti că în timpul zilei panta i se păruse dulce, dar cînd o privea acum era aproape verticală. Scara de frînghie atîrna nesigură şi dacă-ţi pierdeai echilibrul, era în stare să se încurce de tot. Să trăieşti acolo jos însemna să te afli într-o fortăreaţă naturală.
— Să n-ai nici o grijă. Noapte bună. Moşneagul se întoarse şi plecă, fără să
mai coboare pînă în fundul văgăunii.
De sus curgea nisip. Pe bărbat îl năpădi o curiozitate ciudată, ca în copilărie. Se întrebă dacă femeia era bătrînă - o strigase „bunicuţo". Dar „bunicuţa" care veni să-l întîmpine, ridicînd în mîini o lampă, era o femeie drăguţă, mititică, de vreo treizeci de ani. Probabil că se pudrase. Era surprin¬zător de albă, ţinînd seama că trăia pe malul mării. Oricum, îi era foarte recunoscător că-l primise în casa ei şi nu încercase să-i ascundă cît de bucuroasă era şi ea.