Anton Pavlovici Cehov:149 de ani de la neştere

Anton Pavlovici Cehov(n. 29 ianuarie S.V. 17 ianuarie 1860, d. 15 iulie S.V. 2 iulie 1904) a fost un prozator şi dramaturg rus. S-a născut la Taganrog, oraş la Marea Azov. Între 1867 şi 1879, face studii primare şi secundare în oraşul natal. Frecventează teatrul şi conduce o revistă a elevilor. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditaţii. În 1879, începe studii de medicină la Moscova şi-şi ajută financiar familia, publicând în reviste umoristice. După absolvire, in 1884, profesează în jurul Moscovei. În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia (Timpuri noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această perioadă, publică proză, lucrând şi la piesele sale de teatru. În 1890, efectuează un voiaj în insula Sahalin, unde recenzează populaţia. În timpul voiajului său în Italia, din 1894, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte. În 1896, îl cunoaşte pe Constantin Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru. În 1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară. Între 1897 şi 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate şi reprezentate. Se căsătoreşte cu actiţa Olga Knipper. În 1903, finalizează piesa Livada de vişini. În 1904, boala i se agravează şi, la 2 iulie, moare în sanatoriu, în Germania, la Badenweiler.


Primejdia
Traducere de Alexei Mateevici - Octombrie 1906

Povestirea unui cărăuş

Ia, în păduriţa asta de dincolo de vâlcea s-a întâmplat, domnule, o istorie. Răposatul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, îi ducea boierului cinci sute de ruble; pe atunci ţăranii noştri şi cei din Şepelevo luau la boier pământ în posesărie, apoi tătuca îi ducea banii pe jumătate de an. Era el om cu frica lui Dumnezeu, citea scriptura şi s-amăgească pe cineva, ori să asuprească, ori, să zicem, — că ce nu se întâmplă? — să jefuiască — asta Doamne fereşte; şi tare-l mai iubeau ţăranii şi, când trebuia cineva trimis la oraş, la stăpânire ori cu banii, apoi pe dânsul îl trimiteau. Era el om mai dihai decât alţii, dar, să-mi fie iertat, era de cei cam cu toane. Îi plăcea să-şi ude câteodată gâtul. Când se întâmpla să treacă pe lângă vreo crâşmă, apoi nu era chip să intre şi să nu bea un păhăruţ — ş-apoi nu te ducă Dumnezeu! Ştia el păcatul ista şi, când ducea banii obşteşti, apoi ca să n-adoarmă, ori să nu cumva să-i scape, întotdeauna mă lua pe mine ori pe soră-mea Anicuţa.

Să-ţi spun drept, la toată familia noastră ne place rachiul. Eu-s cu ştiinţă de carte, am muncit şase ani la oraş la un magazin de tutun şi ştiu să vorbesc cu fiecare domn învăţat şi pot spune fel de fel de vorbe bune, dar, după cum am citit într-o cărticică, că rachiul este sângele satanei, apoi asta cu adevărat că-i aşa, domnule. De rachiu mi s-a întunecat faţa, şi n-am nici un handraleţ, şi iaca, poftim de vedeţi, îs cărăuş, ca un ţăran prost neştiutor de carte.

Apoi ia, îţi spun eu dumitale, ducea tătuca banii la boier, cu dânsul mergea Anicuţa, da pe atunci Anicuţa era de vreo şapte-opt ani, fără minte cu totul, nu se vedea de la pământ. Pân' la Calancic a mers bine, iar când a ajuns la Calancic şi a-ntrat în crâşma lui Moiseica, i-au venit lui toanele celea. A băut trei pahare ş-a prins a se lăuda către oameni:

— Eu, zice, nu-s om mare, îs om prost, da în buzunar am cinci sute de ruble; de-oi vrea, zice, apoi şi crâşma, şi toate vasele, şi pe Moiseica cu jidauca cu tot şi cu jidănaşii îl cumpăr şi-l răscumpăr. În aşa chip, vrasăzică, a glumit ş-apoi după asta haide a se plânge:

— Nevoie, zice, creştinilor, să fii om bogat, negustor ori în felul ista. N-ai bani, n-ai nici grijă, ai bani, te tot ţine de buzunar ca să nu-i fure răii. Cu frică trăieşte pe lume cel ce are mulţi bani.

Lumea cea beată, negreşit, asculta, socotea şi lua în seamă. Da pe atunci pe la Calancic se făcea drum de fier şi nu se vedea soarele de fel de fel de ticăloşi, ca de lăcustă. Tătuca pe urmă îşi luase seama, dacă era de-acu târziu. Vorba nu-i vrabie, de va zbura, n-o prinzi.

Merg ei, domnule, prin păduriţă şi numai ce aud că nu ştiu cine îi ajunge din urmă călare. Tătuca nu era de cei fricoşi, asta nu pot s-o spun, însă stătu la cumpănă; pe acolo, prin păduriţă, drumul nu era prea bătut şi mers, cărau numai pe acolo fân şi lemne, şi n-avea cine şi pentru ce să meargă călare, ba încă pe vremea lucrului. Pentru ceva bun nu mai mergea nimeni.

— Parcă ne gonesc, îi zice tătuca Anicuţei, că prea iute mai merg. La crâşmă trebuia să tac, să-mi fie limba legată. Of, fetiţo, nu-mi spune inima de bine.

Stătu el puţin la gânduri de primejdia lui şi-i zice surorei-mea Anicuţa:

— Lucrul nu se ştie, poate cu bună seamă ne gonesc. Oricum ar fi, Anică dragă, ia tu, frate, banii, pune-i în poală şi du-te de te ascunde după o tufă. Dacă s-a întâmpla de or sări blestemaţii, apoi tu s-alergi la mama, să-i dai banii şi să-i ducă la primar. Numai tu cată, să nu cazi la vederea cuiva, să fugi când prin pădure, când prin vâlcea, să nu te vadă nimeni. Să fugi şi să-l chemi pe Dumnezeu cel milostiv. Hristos cu tine!

Tătuca îi vârî în mână legătura cu bani, iar ea îşi găsi o tufă care era mai deasă şi se ascunse. Nu trece mult şi sar la tătuca trei călăreţi; unul zdravăn, botos, cu cămaşă de cit roş şi cu ciubotele mari şi ceilalţi doi rupţi, zdrenţăroşi, or fi fost de la maşină. Cum gândise tătuca, aşa ş-a fost, domnule, cu adevărat. Acel cu cămaşa roşie, om zdravăn, tare, ceva mai dihai decât cum îs alţii, îşi opri calul, şi tutstrei îl apucară pe tătuca.

— Stai, aşa şi pe dincolo. Unde-s banii?

— Ce bani? Du-te-n dracu.

— Banii cei ce-i duci boierului pentru arendă. Dăi, aşa şi pe dincolo, pleşcatule, că-ţi pierzi sufletul. Mori fără pocăinţă. Şi începură a-şi arăta asupra tătucăi blestemăţiile lor, da tătuca în loc să-i roage, să plângă ori ceva, se mâniase şi i-a luat la pieptănat cu toată, vrasăzică, asprimea.

— Ce, zice, v-aţi aninat de mine, blestemaţilor? Ticăloşi mai sunteţi, n-aveţi Dumnezeu în voi, şi nu dă-ntr-înşii vro holeră. Nu bani vă trebuie vouă, da vergi, ca pe urmă trei ani să vă mănânce spinarea. Fugiţi, măgarilor, c-apoi mă apăr. În sân am un pistol de cele cu şase ţevi!

Da hoţii, auzind vorbe de iestea, îl apucară încă şi mai dihai, şi cu ce le venea la mână. Căutară toată căruţa, îi cotrobăiră straiele tătucăi, ba îl descălţară şi de ciubote. Când văzură că de bătaie tătuca încă mai tare îi probozeşte, apoi prinse a-l chinui în toate chipurile. Da Anicuţa şedea în dosul tufei şi toate le vedea sărmana. Dacă văzu de-acu că tătuca şade culcat pe pământ şi forăieşte, îndată o pişcă de fugă, când pe sub tufe, când prin vâlcică, înapoi, acasă. Fetiţa era micuşoară, fără de orişice înţelegere şi fugea aşa, încotro o duceau ochii, că drumul nu-l ştia. Pân' acasă erau vreo nouă vrâste. Altul ajungea într-un ceas, da copilul, ştii, un pas înainte, doi în lături, şi nu fiecare îţi poate alerga desculţă prin spinii din pădure; şi cu asta trebuie să fii deprins, da fetişoarele noastre tot şedeau ghemuite pe cuptor ori umblau pe afară, da la pădure se temeau să dea fuga.

Spre seară, calea-valea, Anicuţa ajunse la o casă. Da casa era a pădurarului celui de după Suhorukovo, în pădurea haznelei, ce o ţineau în posesărie pe-atunci nişte negustori şi făceau cărbuni. A bătut la uşă. Iese o femeie, nevasta pădurarului. Anicuţa îndată, mai întai, la plâns, ş-apoi i-a spus tot drept cum a fost, ba încă şi de bani i-a spus. Pădurăriţa s-a muiat la inimă.

— Drăguţa mea! Frumuşico! Asta pe tine, aşa de micuţă, Dumnezeu te-a scăpat! Copiliţa mea dragă! Intră în casă să-ţi dau măcar de mâncat!

Prinsese, vrasăzică, a se linguşi pe lângă Anicuţa, o hrăni, îi dădu de băut şi chiar plânse oleacă cu dânsa şi la urmă o făcu de i-a dat copila, cată mata, legătura cea cu bani.

— Eu, drăguleano, voi ascunde-o, da, zice, mâine dimineaţă ţi-oi da-o şi te-oi petrece pân-acasă, sărmănico. I-a luat femeia banii, da pe Anicuţa a culcat-o pe cuptor, unde usca pe atunci mături. Şi tot pe cuptorul cela, pe mături, dormea fiica pădurarului, tot aşa de mică, ca şi Anicuţa noastră. Pe urmă Anicuţa ne spunea nouă, că aşa miroseau măturile celea, ca cum miroase mierea! S-a culcat Anicuţa şi nu poate s-adoarmă, plânge încetişor, i-i jale de tătuca şi se teme. Numai, domnule, trece un ceas, altul şi vede ea că-n casă intră acei trei hoţi, care îl chinuiseră pe tătuca. Iată cel botos cu cămaşă roşie, stăpânul lor, se apropie de femeie şi zice:

— Ei, femeie, numai degeaba am scos un suflet. Acuma, zice, pe vremea mesei am omorât un om. De omorât l-am omorât, da ce ţi-i bun, că n-am găsit nici un şal.

Vrasăzică, acel cu cămaşa roşie era bărbatul pădurăriţei.

— A pierit în zadar omul, zic tovarăşii lui cei rupţi: degeaba am luat un păcat asupra. Pădurăriţa se uită la toţi tustrei şi râde.

— Ce râzi, toanto?

— De aceea râd, că eu nici om n-am ucis, nici păcat nu mi-am luat asupra mea, da bani am găsit.

— Ce bani? Ce hămăieşti?

— Ia, uită-te, cum hămăiesc. Pădurăriţa dezleagă legătura şi le arată, bat-o Dumnezeu, banii

ş-apoi le spune tot, cum venise Anicuţa, ce-i spusese Anicuţa şi altele.

Ucigaşii se bucurară, începură a-şi împărţi prada în de ei, mai nu se bătură; apoi, vrasăzică, se puseseră la masă la crăpat. Da Anicuţa zace, sărmana, le ascultă toate vorbele lor şi tremură, ca pe tava. Ce să facă? Da din vorba lor află că tătuca ar fi murit şi că zace în drum, culcat de-a curmezişul, şi i se pare ei — dacă era copil fără de minte — că pe sărmanul tătucă îl mănâncă lupii şi câinii, că calul nostru s-ar fi dus departe în pădure şi că pe dânsul l-or fi mâncat lupii, şi că pe însăşi Anicuţa, pentru că nu păzise banii, au s-o dea la închisoare ş-au s-o bată. Iar hoţii, dacă s-au ghiftuit, au trimis femeia după rachiu. I-au dat cinci ruble, ca să cumpere şi rachiu şi vin de cel dulce. Au tras ei pe bani străini o beţie bună cu cântece. Au băut, au băut şi iarăşi au trimis femeia, ca să bea, vasăzică, necontenit, să nu mai iasă la capăt.

— Vom bea pân-în ziuă! strigă ea.

— Bani avem mulţi, ce să mai cruţăm!

— Bea, da numai mintea nu ţi-o bea! Aşa spre miezul nopţii, când toţi erau cu ochii pe dos, femeia dădu fuga la rachiu, de-a treilea, iar pădurarul se primblă vreo dădăori prin casă şi se tot cumpăneşte.

— Ce, ziceţi, fraţilor, îmi pare că fetiţa trebuie înlăturată. Dac-om lăsa-o aşa, apoi ea cea dintâi ne spune pe noi. Au mai vorbit, s-au mai sfătuit ş-au hotărât: să nu mai fie Anicuţa vie, s-o taie. Se-nţelege, de ucis pe un copil nevinovat îi cu frică, de un asemenea lucru s-a apuca doar un om beat ori un ieşit din minte. Poate, vrun ceas întreg nu se-nvoiau care să ucidă, tot dădeau unul la altul, mai nu se bătură iarăşi şi nimenea nu se învoieşte; atunci aruncară sorţi. Îi căzu pădurarului. Bău el încă un pahar plin, tuşi ş-apoi ieşi în tindă după topor.

Da Anicuţa nu era chiar din cele proaste. Măcar că n-avea minte, da răzgândise, mă rog, una de cele ce nu-i vin în cap unuia cu ştiinţă de carte. Poate că Domnului i se făcuse milă de dânsa şi-i trimisese atunci judecată dreaptă, da poate că de frică se făcuse mai cuminte, da nu mai ştiu, că la urmă a ieşit că era mai mintioasă decât toţi. S-a sculat încetişor, i s-a rugat lui Dumnezeu, a luat zobonelul cel cu care o învelise pădurăriţa şi, înţelegi mata, cu dânsa dormea pe cuptor fiica pădurarului, ea a învelit-o pe fata ceea cu zobonelul — fetiţa era de o seamă cu dânsa — da de pe ea a luat haina mâne-sa şi s-a-nvelit cu dânsa. S-a schimbat cu ea, vasăzică. Ş-a pus-o în cap ş-aşa trecu pe dinaintea beţivilor, da aceia credeau că-i fata pădurarului şi nici nu se uitară. A avut noroc că femeia fusese trimisă după rachiu şi nu era-n casă, c-apoi nu mai scăpa de topor, că ochiul femeiesc vede bine, ca şi al vulturului. Văzul femeii îi ascuţit. Ieşi Anicuţa din casă ş-o rupse de fugă, cât îi luau picioarele şi încotro o duceau ochii. Toată noaptea a rătăcit prin pădure, iar dimineaţa a ieşit la gura ei ş-a dat-o de fugă pe drum. Nu că dă Dumnezeu şi-l întâlneşte pe pisarul Egor Danilâci, Dumnezeu să-l ierte. Mergea cu undiţele la prins peşte. I-a spus lui Anicuţa cum a fost. El repede înapoi — îi mai era atunci de peşte? — în sat, a adunat ţăranii şi hai la pădurar.

Au venit acolo, da ucigaşii beţi cum dormeau, aşa dormeau, care unde a nimerit. Cu dânşii şi femeia, beată şi ea. I-au căutat dintâi, le-au luat banii, da când s-au uitat pe cuptor, apoi — Maica-Domnului — o văd pe fata pădurarului însângerată pe mături, sub zobonel, capul ei plin de sânge, tăiat cu toporul. I-au sculat pe ţărani şi pe babă, le-au legat mâinile îndărăt şi i-au dus la poliţie. Baba urlă, iar ţăranul numai dă din cap şi roagă pe oameni:

— Să beau ceva, fraţilor! Mă doare capul. Apoi, după rânduială, a fost judecata la oraş şi i-au pedepsit cu toată asprimea legilor. Apoi iaca, domnule, ce istorie s-a întâmplat în pădurea cea de după vâlcea. De-acu mai nu se mai vede, apune acolo frumosul soare. M-am luat şi eu cu vorba, da caii au stat ca când şi ei ascultă. Haide, dragilor, frumoşilor, mai iute! Boierul, domnul cel bun, a da de un rachiu! Haide, dragilor!

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Primejdia"