George Orwell

George Orwell, pe numele său adevărat Eric Arthur Blair s-a născut la data de 25 iunie 1903, în oraşul Motihari, capitala statului Bihar, din India de astăzi (fosta provincie Bengal, în timpurile colonialismului britanic din India), fiind al doilea copil al lui Richard Walmesley Blair (un funcţionar din administraţia engleză din India - în domeniul opiului) şi al soţiei lui, Ida Mabel Limonzin, fiica unui comerciant de ceai.
În anul 1904 s-a mutat împreună cu mama şi sora lui în Anglia, studiind în perioada 1917-1921, la Colegiul Eton, o foarte bună universitate engleză şi publicând în diferite reviste ale colegiului. La un an după absolvire s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene (în Birmania), perioadă pe care o va povesti în romanul Zile birmaneze (1934).
După ce a lucrat în Franţa având profesii foarte diferite, s-a întors în Anglia şi a deschis un magazin sătesc. Sub pseudonimul George Orwell, a scris articole pentru ziare apoi în prima sa carte, Fluierând a pagubă prin Paris şi Londra (Down and Out in Paris and London) (1933) şi-a descris experienţa de scriitor de stânga. Aceasta este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor câţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa.
A scris apoi alte trei romane, Zile birmaneze (Burmese Days, 1934), Fiica unui cleric (A Clergyman's Daughter, 1935) şi Keep the Aspidistra Flying (1936).
În anul 1936 lui Orwell i s-a comandat de către Victor Gollancz un documentar asupra şomajului din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club. Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier), o proză de tip reportaj despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, l-a consacrat pe Orwell drept unul dintre cei mai mari reporteri şi scriitori din Marea Britanie.
Ca tendinţe politice, Orwell a manifestat în permanenţă o simpatie faţă de cei de centru-stânga, fără a îmbrăţişa însă ideologia comunistă, pe care o şi critică într-o formă cât se poate de radicală în fabula politică Ferma animalelor şi în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru.


Ferma animalelor
(fragment)

Capitolul I


Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie coteţele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe şi deschi¬zăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumină al feli¬narului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, îşi azvîrli cizmele din picioare la uşa din spate, îşi turnă un ultim pahar de bere din bu¬toiul din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones şi începuse să sforăie.
Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt şi o agitaţie se făcură simţite prin toate col¬ţurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bă¬trînul Senior, porcul Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte şi că voia să-l co¬munice şi celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o distanţă sigură. Bătrî¬nul Senior ― întotdeauna era numit astfel, deşi la expoziţie fusese prezentat sub numele de Frumosul din Willingdon ― impunea atîta respect la fermă, în¬cît fiecare era oricînd gata să-şi sacrifice o oră de somn pentru a auzi ce avea el de spus.
La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălţată, Seniorul stătea deja instalat pe culcuşul său de paie, sub un felinar agăţat de o bîrnă. Avea doisprezece ani şi, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărţat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înţelept şi binevoitor, cu toate că ni¬ciodată nu i se tăiaseră colţii.
Nu după mult timp, începură să sosească şi cele¬lalte animale, fiecare făcîndu-se comod după obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie şi Pin¬cher, apoi porcii care se aşezară pe paiele din faţa platformei. Găinile se cocoţară pe pervazurile feres¬trelor, porumbeii se suiră, bătînd din aripi, pe că¬priorii acoperişului, iar oile şi vacile se aşezară în spatele porcilor şi începură să rumege. Boxer şi Clo¬ver, cei doi cai de tracţiune, intrară împreună, mer¬gînd foarte încet şi atent, cu copitele lor mari şi pă¬roase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două vîrste, care nu-şi recăpătase deloc silueta după cel de-al patrulea mînz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste un metru optzeci şi mai puter¬nic decît oricare doi cai normali luaţi la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer destul de stupid şi, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl res¬pecta pentru tăria lui de caracter şi formidabila pu¬tere de muncă. După cai veniră Muriel, capra cea albă şi Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bă¬trîn animal de la fermă şi cel mai puţin sociabil. Vor¬bea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă plină de cinism ― spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge muştele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muşte. Numai el, dintre toate animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de rîs. Cu toate acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; şi unul şi celălalt îşi petreceau duminicile, de obicei, pe mica păşune din spatele livezii, păscînd umăr la umăr, dar fără să vorbească.
Cei doi cai tocmai se aşezaseră cînd un cîrd de răţuşte, rătăcite de mama lor, intrară în şir în hambar, măcăind în şoaptă şi plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu pi¬ciorul ei din faţă, iar răţuştele, ghemuindu-se la pă¬mînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ul¬timul moment, intră şi Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguţă, care trăgea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de za¬hăr. Ea îşi alese un loc în faţă şi începu să-şi vînture coama albă, sperînd să atragă atenţia celorlalţi către panglicile roşii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros şi pînă la sfîrşit se înghesui între Boxer şi Clover; aici se porni pe tors, mulţumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă.
Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o prăjină, în umbra porţii din spate a hambarului. Cînd Senio¬rul văzu că toate se făcuseră comode şi aşteptau cu atenţia cuvenită, îşi drese glasul şi începu să vor¬bească:
― Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viaţă lungă, am avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea şi cred că pot spune că am înţeles natura vieţii pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre? Să privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sînt mizere, pline de trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia din¬tre noi care sînt capabili s-o facă, sînt obligaţi să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; şi, în clipa cînd foloasele pe care le aducem se sfîrşesc, sîn¬tem măcelăriţi cu o cruzime înfiorătoare. Nici un ani¬mal din Anglia nu cunoaşte ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlineşte vîrsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viaţa unui animal înseamnă mizerie şi sclavie: iată adevărul curat.
Dar, oare, asta ţine, pur şi simplu, de natura lu¬crurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru că ţara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viaţă decentă celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăşi, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundenţă unui număr de animale enorm faţă de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noas¬tră ar putea întreţine o duzină de cai, douăzeci de vaci, sute de oi ― toate trăind într-un confort şi o demnitate care astăzi sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste con¬diţii de mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de fiinţele omeneşti. Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru duşman adevărat. Scoateţi Omul din scenă şi cauza fundamentală a foametei şi a muncii excesive este abolită pentru totdeauna.
Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă şi le dă înapoi abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertili¬zează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în faţa mea, cîte mii de litri de lapte aţi dat anul trecut? Şi ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească viţeii voştri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile duşmanilor noştri. Iar voi, găinilor, cîte ouă aţi făcut anul acesta şi cîte din aceste ouă au ajuns să dea pui? Toate cele¬lalte au ajuns la piaţă ca să aducă bani lui Jones şi oamenilor lui. Şi tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut şi care ar fi trebuit să-ţi fie sprijin şi bucurie la bătrîneţe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an ― pe nici unul n-ai să-l mai vezi vreo¬dată. Ca răsplată pentru cele patru naşteri şi pentru toată munca ta pe cîmp, ce ai altceva, afară de raţii şi de un loc în grajd?
Şi nici măcar vieţile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la soroacele lor na¬turale. În ceea ce mă priveşte, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei norocoşi. Am doisprezece ani şi am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viaţa naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuţitului pînă la urmă. Voi, porcii cei tineri îngrăşaţi pentru tăiere, pe care vă văd stînd în faţa mea, toţi o să vă sfîrşiţi vieţile urlînd, pe butuc, în mai puţin de un an. La această oroare toţi sîntem si¬liţi să ajungem ― vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd muşchii ăia tari ai tăi or să-şi piardă puterea, Jones o să te vîndă tăieto¬rului de cai, care o să-ţi taie beregata şi o să te fiarbă pentru cîinii de vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrî¬nesc şi le cad dinţii, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît şi îi îneacă în iaz.
Şi atunci, tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lu¬mina zilei că tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să mun¬cim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea ra¬sei omeneşti! Iată mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu cînd o să vină această revolu¬ţie, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub pi¬cioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face dreptate. Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a mai rămas de trăit! Şi, mai mult decît orice, transmiteţi acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încît generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie.
Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultaţi niciodată cînd o să vi se spună că omul şi animalele au interese comune şi că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sînt minciuni. Omul nu serveşte nicio¬dată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el în¬suşi. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi oamenii sînt duş¬mani. Toate animalele sînt tovarăşe!
În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce Seniorul vorbea, patru şobolani mari. se tîrî¬seră afară din găurile lor şi stăteau pe labele din spate, ascultîndu-i. Cîinii îi zăriră dintr-o ochire şi doar printr-un salt fulgerător înspre găuri izbutiră şo¬bolanii să scape cu viaţă. Seniorul îşi înalţă copita pentru a face linişte:
― Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de cîmp ― sînt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sînt şobolanii tovarăşi?
Votul hotărî imediat, cu o majoritate covîrşitoare, că şobolanii erau tovarăşi. Numai patru dintre ani¬male se împotriviră, cei trei cîini plus pisica, descope¬rită, însă, mai tîrziu, că votase şi pro şi contra. Se¬niorul continuă:
― Mai am puţine lucruri de spus. Repet: nu vă uitaţi niciodată datoria de duşmănie faţă de Om şi toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi¬cioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. Şi ţineţi minte şi faptul că, luptînd împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi învins, nu-i adoptaţi viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tu¬tun, sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. Toate obiceiurile Omului sînt rele. Şi, mai mult decît orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpîn peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sîntem fraţi. Nici un animal nu trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele sînt egale.
Şi acum, tovarăşi, o să vă vorbesc despre visul meu de azi-noapte. Nu vi-l pot descrie: era un vis despre cum o să arate Pămîntul după dispariţia Omului. Dar el mi-a readus în minte un lucru pe ca¬re-l uitasem demult. Acum mulţi ani, pe vremea cînd încă mai eram godac, mama mea şi celelalte scroafe cîntau un cîntec vechi din care cunoşteau doar melo¬dia şi primele trei cuvinte. Eu am învăţat această me¬lodie în copilăria mea, dar de multă vreme, mi-a zburat din minte. Azi-noapte, totuşi, mi-am reamintit-o în vis. Şi, ce-i mai important, mi-au revenit în minte şi cuvintele ― cuvinte pe care, sînt sigur, le cîntau animalele de demult şi au fost uitate timp de genera¬ţii. O să vă cînt acel cîntec, tovarăşi, chiar acum. Eu sînt bătrîn şi vocea îmi este răguşită, dar, după ce o să vă-nvăţ melodia, voi o să-l puteţi cînta mai bine singuri. Se numeşte Animale din Anglia.
Bătrînul Senior îşi drese glasul şi începu să cînte. Aşa cum spusese, vocea îi era răguşită, dar cînta des¬tul de bine şi era o melodie mişcătoare, ceva între Clementine şi La Cucuracha. Cuvintele erau acestea:

"Animale din Anglia şi Scoţia,
Din toate ţările, de sub mulţi sori,
Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,
Despre anii de aur viitori.

Mai devreme-ori mai tîrziu, în ceasul sfînt,
Cînd Omul-Tiran fi-va răsturnat,
În acea zi al Angliei mănos pămînt
De animale doar va fi călcat.

Belciugele atunci vor cădea în zeci,
Nimeni şa-n spate nu-şi va mai propti,
Zăbale, pinteni vor rugini pe veci,
Biciuri crunte nicicînd vor mai plesni.

Comori ce nu intră-n a minţii sferă,
Grîu şi orz, fîn, ovăz, noi vom stăpîni,
Trifoi, fasole, sfeclă furajeră,
Fi-vor ale noastre-n acea zi.

Cîmpurile Angliei vor luci-n senin,
Apele ei vor fi mai curate,
Şi vînturile vor adia mai lin,
În ziua cînd fi-va libertate.

Noi trebuie să muncim pentru-acea zi,
Toţi-un trup, vaci, cai, gîşte şi curcani,
Chiar de murim înainte de-a o şti,
Pentru-a fi liberi să trudim mulţi ani.

Animale din Anglia şi Scoţia,
Din toate ţările, de sub mulţi sori,
Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,
Despre anii de aur viitori".

Cîntatul acestui imn lăsă toate animalele pradă celei mai sălbatice dintre exaltări. Aproape înainte ca Seniorul să fi ajuns la sfîrşit, celelalte animale înce¬puseră să-l cînte singure. Chiar şi cele mai proaste dintre ele prinseseră deja melodia şi o parte din cu¬vinte; cît despre cei inteligenţi, cum erau porcii şi cîi¬nii, aceştia învăţaseră cîntecul pe dinafară din pri¬mele minute. Iar apoi, după o serie de încercări preli¬minare, întreaga fermă izbucni cu Animale din Anglia, la un unison impresionant. Vacile îl mugeau, cîinii îl schelălăiau, oile îl behăiau, caii îl nechezau, raţele îl măcăiau. Erau atît de încîntate de acest cîntec, încît îl interpretară de la început pînă la sfîrşit de cinci ori la rînd şi ar fi continuat probabil să-l cînte toată noaptea, dacă n-ar fi fost întrerupte.
Din nefericire, izbucnirea îl trezise pe domnul Jo¬nes care sărise jos din pat, convins că intrase o vulpe în curte. Luase puşca, sprijinită mereu de perete într-un colţ al dormitorului şi slobozise o încărcătură de alice calibrul 6 în întuneric. Alicele se înfipseseră în peretele hambarului, aşa încît şedinţa fu ridicată brusc. Toată lumea se repezi spre locurile de dormit. Păsările săriră sus, pe grinzile lor, animalele se cul¬cară jos, pe paie şi întreaga fermă adormi într-o clipă.