De veghe în lanul de secară
Capitolul 1
DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele!
Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep. Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey.
Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.
La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog.
De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.
Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey.
Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da!
Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău.
Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.
Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos.
După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari.
Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii.
― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.
Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea.
Mamă, ce repede am intrat în casă!
― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?
― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus.
Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.
Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.
― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă.
― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci?
După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot.
― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?
― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.
Capitolul 2
SOŢII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gîndit. Voiam să spun că m-am gîndit destul de mult la bătrînul Spencer, şi, dacă te gîndeşti prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocîrjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mînă trebuie să iasă unul dintre băieţii din rîndul întîi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gîndeşti la el, cît trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci cînd, împreună cu cîţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo , veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav cînd o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe cîte unul bătrîn ca naiba care totuşi e în stare să se bucure cînd cumpără o pătură!
Uşa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, aşa, în treacăt, de politeţe. Îl vedeam foarte bine prin uşa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Cînd am bătut, s-a întors şi s-a uitat la mine.
― Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat.
Întotdeauna răcnea cînd nu era în clasă. Uneori te scotea pur şi simplu din sărite.
Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a şi părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly , şi peste tot erau doctorii şi hapuri şi totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie şi aşa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrînul Spencer mai purta şi halatul acela vechi, trist şi ros, pe care cred că-l avea de cînd se născuse. Şi mie nu prea-mi place să văd bătrîni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul şi coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Aţi văzut vreodată bătrîni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe şi fără păr.
― Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră.
Vă mulţumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanţă. Ştia că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiţi, că oricum veneam să vă spun la revedere!
― Ia loc acolo, băiete, spuse bătrînul Spencer.
"Acolo" însemna pe pat.
M-am aşezat şi am întrebat:
― Cum merge cu gripa?
― Dacă m-aş simţi mai bine, răspunse bătrinul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebuneşte. Apoi, în cele din urmă, se potoli şi întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.
― Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.
Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!
Domnul Spencer luă o mutră cît se poate de gravă. Ştiam c-aşa o să se întîmple.
― Va să zică ne părăseşti? spuse.
― Da, dom'le profesor, aşa cred!
Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viaţa mea n-am văzut un om care să dea atîta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămureşti dacă dădea din cap fiindcă se gîndea la ceva sau fiindcă era un bătrînel care, din ramoleală, nu-şi mai deosebea fundul de cot.
― Ce ţi-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că aţi avut o discuţie destul de lungă.
― Da, am avut. Aşa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.
― Şi ce ţi-a spus?
― Păi... că viaţa e un joc de noroc şi aşa mai departe. Şi că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu şi-a ieşit din pepeni sau, mă rog... N-a făcut decît să-mi repete că viaţa-i un joc şi aşa mai departe. Ştiţi dumneavoastră...
― Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.
― Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.
Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sînt aşii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!
― Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinţilor sau încă nu? m-a întrebat bătrînul Spencer.
― Mi-a spus că o să le scrie luni.
― Dar tu i-ai înştiinţat?
― Nu, sir, nu i-am înştiinţat, fiindcă m-am gîndit că miercuri seara tot mă întorc acasă.
― Şi ce crezi c-au să spună cînd au s-audă?
― Păi... or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sînt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra şcoală la care am urmat.
Şi am dat din cap. Mi se întîmplă destul de des să dau din cap.
― Mamă! am spus.
Mi se întîmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întîi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de cînd eram mic. Şi totuşi, cîteodată mă port de parcă n-aş avea decît doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sînt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte cînd mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decît sînt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-şi dau seama niciodată. Dar ei nu-şi dau seama de nimic.
Bătrînul Spencer începu din nou să dea din cap. Şi să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt îşi vîrîse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gîndit că n-are importanţă, fiindcă nu eram decît eu în cameră. Mie puţin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobeşte în nas.
După un timp, mi-a spus:
― Am avut cinstea să-ţi cunosc părinţii acum cîteva săptămîni, cînd au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sînt minunaţi.
― Da, sînt! Sînt foarte drăguţi.
"Minunaţi." Âsta-i un cuvînt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De cîte ori îl aud mi se face greaţă.
Şi, deodată, am avut impresia că bătrînul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu şi păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decît să ia revista Atlantic Monthly din poală şi să încerce s-o arunce lîngă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo cîţiva centimetri distanţă, dar totuşi n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos şi am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simţeam că mă paşte o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică şi în acelaşi timp să mai suport şi mirosul picăturilor Vick's şi să-l văd pe bătrînul Spencer în pijama şi-n halat. Zău că n-aveam chef.
Aşa cum mă aşteptam, începu:
― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta?
― Cinci, domnule profesor.
― Cinci? Şi la cîte ai căzut?
― La patru.
Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare.
― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere.
Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai.
― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic.
― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi?
― Absolut nimic, repetă el.
Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară.
― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!
― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus.
Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!
― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.
Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.
Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce.
― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?
― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.
Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!
Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.
Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui.
Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX.
Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!
― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte.
― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.
Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.
Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.
În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte.
― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el.
― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu.
Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!
Nemaiavînd nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînţeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic şi s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.
― Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete!
Se vedea bine: îi părea rău că mă trîntise. Aşa c-am început să-i trag nişte bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin şi aşa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aş fi procedat exact la fel şi că oamenii nu-şi dau seama ce greu e să fii profesor şi aşa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.
Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gîndeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York şi mă gîndeam la lacul din Central Park , de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat cînd m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele cînd îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte.
Totuşi am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrînului Spencer şi în acelaşi timp să mă gîndesc la raţe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbeşti cu un profesor. Dar, cînd mă aşteptam mai puţin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.
― Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să ştiu. Foarte mult.
― Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat.
Tare aş fi vrut să-şi acopere pieptul rahitic. Nu era o privelişte prea frumoasă.
― Dacă nu mă înşel, ai avut oarecare greutăţi şi la Whooton şi la Elkton Hills.
Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.
― La Elkton Hills n-am prea avut greutăţi, i-am spus. n-am rămas propriu-zis repetent sau aşa ceva. Pur şi simplu m-am retras.
― Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?
― De ce? E o poveste lungă. Şi destul de complicată...
N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce şi cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înţeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriţi, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea aşa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrînul Thurmer. Duminica, bătrînul Haas strîngea mîna tuturor părinţilor care veneau cu maşina la şcoală să-şi vadă copiii. Şi era de o afabilitate că ţi se făcea greaţă... În afară doar de cazul în care părinţii vreunuia erau nişte bătrîni mai pîrliţi. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinţii colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalţi şi pantofi ordinari, alb cu negru, bătrînul Haas le întindea doar două degete, zîmbea fals şi apoi se ducea să stea de vorbă cu alţi părinţi, cu care stătea cîte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează pînă la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!
Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gîndeam la bătrînul Haas.
― Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat.
― N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?
― Ba da. Am unele remuşcări. Sigur... da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.
― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?
― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.
― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.
Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.
― Se poate, i-am spus.
― Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!
Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e!
― Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sînt recunoscător. Zău că da!
Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.
― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul şi lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.
Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat şi nimerea alături, şi mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.
― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă... toţi trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa?
― Nu ştiu, băiete, nu ştiu.
Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.
― Sînt sigur. Sînt sigur că aşa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?
― N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte...
― Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă mulţumesc foarte mult, sir.
Ne-am strîns mîna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.
― Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!
― La revedere, băiete.
Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol cînd l-am auzit strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: "Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndeşti bine...
Capitolul 3
SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.
La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii, într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decît cei din ultima şi penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima. Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învăţase la Pencey. După ce terminase şcoala, cîştigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese sucursale în toată ţara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ţi îngropi neamurile pe o nimica toată ― cinci dolari de căciulă. Păcat că n-aţi văzut niciodată mutra lui Ossenburger. Sînt sigur că bagă morţii pur şi simplu într-un sac şi îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani şcolii, aşa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia primului meci de fotbal, venea la şcoală în "Cadillac"-ul lui blestemat şi trebuia să ne ridicăm toţi drepţi şi să-l întîmpinâm cu ovaţii. După aceea, în dimineaţa următoare, la capelă, ne ţinea un discurs care dura vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa' aşa, ca să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne spună cum, de cîte ori se afla la ananghie, nu se sfia să cadă în genunchi şi să se roage lui Dumnezeu. Ne îndemna şi pe noi să facem la fel ― să vorbim cu Domnul, şi mai ştiu eu ce ― oriunde am fi! Ne spunea să ne gîndim la Cristos ca la un Coleg! şi aşa mai departe. Ne spunea că el mereu vorbeşte cu Cristos. Chiar şi atunci cînd e la volan. Îmi venea să mor de rîs. Îl şi vedeam pe bătrînul pezevenghi băgînd motorul într-a-ntîia şi rugîndu-se lui Cristos să-i mai trimită cîteva cadavre. Singurul lucru nostim s-a întîmplat pe la mijlocul discursului. Tocmai ne spunea ce tip grozav e el, ce tip bine şi aşa mai departe, cînd, deodată, un băiat, Edgar Marsalla, care stătea chiar în rîndul din faţa mea, a făcut un zgomot cît se poate de neruşinat. Era o grosolănie să faci asta în biserică, dar, pe de altă parte, era foarte nostim. Bravo, Marsalla! A făcut un zgomot de era să se dărîme tavanul. Nimeni n-a rîs tare, şi bătrînul Ossenburger s-a făcut că n-aude, dar bătrînul Thurmer, directorul nostru, stătea chiar lîngă el, la catedră, şi s-a văzut cît de colo că dînsul auzise. Mamă, ce s-a mai înfuriat! Nu ne-a spus nimic atunci pe loc, dar a doua zi, seara, ne-a convocat Ia şcoală în timpul nostru liber şi ne-a ţinut un discurs. Ne-a spus că băiatul care făcuse măgăria aceea în biserică nu era vrednic să înveţe la Pencey şi aşa mai departe. Am încercat cu toţii să-l facem pe amicul Marsalla să tragă o salvă drept în mijlocul discursului, dar nu avea condiţii. Deci, cum spuneam, acolo am locuit la Pencey. În dormitoarele noi din aripa Ossenburger.
Plecînd de la bătrînul Spencer, am fost foarte fericit, căci toţi se duseseră la meci şi în cameră era, ca niciodată, cald. Cald şi plăcut. Mi-am scos haina şi cravata şi mi-am descheiat gulerul şi pe urmă mi-am pus şapca pe care o cumpărasem de dimineaţă la New York. Era o şapcă roşie de vînătoare, cu un cozoroc foarte, foarte lat. O văzusem în vitrina unui magazin de sport cînd ieşisem din metrou, imediat după ce-mi dădusem seama că pierdusem blestematele alea de florete. Nu m-a costat decît un dolar. Am pus-o pe cap cu cozorocul la spate, era caraghios, recunosc, dar mie aşa îmi plăcea. Aşa îmi stătea bine! Pe urmă, mi-am luat cartea pe care începusem s-o citesc şi m-am aşezat în fotoliu. În fiecare cameră se aflau cîte două fotolii. Unul era al meu şi celălalt al colegului meu de cameră, Ward Stradlater. Braţele ajunseseră într-o stare jalnică, fiindcă toţi obişnuiau să se aşeze pe ele, dar fotoliile erau destul de comode.
Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greşeală. Mă pomenisem cu altceva decît cerusem, şi nu-mi dădusem seama de asta decît după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adîncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt, sînt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D.B., şi după el, Ring Lardner . Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puţin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, nişte piese foarte comice şi foarte trăsnite, şi cu o poveste despre un agent de circulaţie care se îndrăgosteşte de o fată frumoasă foc care depăşea mereu viteza legală. Numai că el ― poliţistul ― era însurat şi nu putea să se însoare cu ea şi aşa mai departe. Şi, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depăşea mereu viteza.
Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărţile care, măcar din cînd în cînd, sînt comice. Citesc eu şi cărţi clasice, multe cărţi clasice, ca Întoarcerea pe meleagurile natale şi altele, şi-mi plac; citesc şi o grămadă de cărţi de război şi de romane poliţiste şi altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă. I-aş fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Şi lui Ring Lardner, numai că D.B. mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gînd să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu ştiu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ţi vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aş telefona bătrînului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye .
Deci îmi pusesem şapca cea nouă şi mă aşezasem în fotoliu să citesc Din adîncurile Africii. O citisem o dată în întregime, şi acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, cînd am auzit pe cineva dînd la o parte perdeaua cabinei de duş şi intrînd în cameră. Mi-am dat imediat seama cine e, chiar şi fără să ridic ochii de pe carte. Robert Ackley, un băiat care locuia în camera de alături. În aripa noastră era cîte un duş pentru fiecare două odăi, şi Ackley ăsta venea pe capul meu cel puţin de optzeci şi cinci de ori pe zi. În afară de mine, era probabil singurul băiat din toată clădirea care nu se dusese la meci. Dar e drept că nu se ducea aproape niciodată nicăieri. Un tip foarte ciudat. Era în ultimul an, şi, cu toate că învăţa de patru ani la Pencey, toţi îi spuneau pe numele de familie: Ackley. Nimeni nu-i spusese niciodată "Bob" sau "Ack", nici chiar Herb Gale, colegul lui de cameră. Şi dacă s-o însura vreodată, cred că nevastă-sa o să-i spună tot Ackley. Era un tip foarte, foarte înalt şi adus din umeri ― avea şase picioare şi patru ţoii ― şi avea dinţii stricaţi. Cît timp am fost vecini, nu l-am văzut niciodată spălîndu-se pe dinţi. Păreau veşnic putrezi şi murdari, şi, cînd îl vedeai la masă cu gura plină de piure de cartofi sau de mazăre, ţi se întorcea stomacul pe dos. Şi unde mai pui că era şi plin de coşuri. Nu numai pe frunte sau pe bărbie, ca mai toţi băieţii, ci pe toată faţa. Şi, în plus, avea şi un caracter infect. Şi mai era şi cam răutăcios. Aşa că, la drept vorbind, nu prea mă înnebuneam după el.
Îl simţeam cum stă în pragul cabinei de duş, drept în spatele fotoliului meu, şi cum se uită să vadă dacă nu cumva e şi Stradlater în odaie. Îl ura pe Stradlater şi nu venea niciodată cînd ştia că-i acolo. De fapt, ura aproape pe toată lumea...
Coborî de pe pragul cabinei de duş şi intră în cameră.
― Bună! îmi spuse.
Vorbea întotdeauna de parc-ar fi fost obosit sau plictisit la culme, nu voia să crezi cumva că vine să-ţi facă o vizită sau, mă rog... Voia să-ţi dea impresia c-a venit aşa, din greşeală. Doamne, ce tip.
― Bună, i-am zis, fără să ridic ochii de pe carte.
Cu un tip ca Ackley, dacă ridicai ochii de pe carte erai pierdut. Erai pierdut oricum, dar, dacă nu ridicai ochii imediat, pierdeai mai încet.
Începu să se plimbe prin cameră, încet, tacticos, aşa cum obişnuia întotdeauna, punînd mîna pe toate lucrurile mele de pe birou sau de pe scrin şi uitindu-se la ele. Întotdeauna făcea aşa. Mamă, ce mă călca pe nervi.
― Cum a fost la scrimă? m-a întrebat.
Voia cu tot dinadinsul să mă împiedice să citesc şi să-mi strice tot cheful. De scrimă nici nu-i păsa!
― Cine a cîştigat, noi sau ăilalţi?
― Nimeni! i-am răspuns, fără să ridic capul.
― Cee?
Întotdeauna te silea să repeţi lucrurile.
― N-a cîştigat nimeni, i-am spus, aruncîndu-i o privire pe furiş, ca să văd ce tot făcea în dreptul scrinului.
Se uita la poza fetei cu care umblam la Hew York, Sally Hayes. De cînd o primisem, cred că se uitase la nenorocita aia de fotografie de cel puţin cinci mii de ori. Şi, de cîte ori o punea la loc, greşea şi o punea într-altă parte. O făcea dinadins. Se vedea cît de colo.
― N-a cîştigat nimeni? Cum asta?
― Am uitat blestematele alea de florete şi tot echipamentul în metrou.
Continuam să stau cu ochii pe carte.
― În metrou, Dumnezeule! Vrei să spui că le-ai pierdut?
― Ne-am urcat greşit într-alt metrou şi a trebuit să mă scol mereu şi să mă tot uit la o hartă nenorocită de pe perete!
Se apropie de mine şi se aşeză în dreptul ferestrei, luîndu-mi lumina.
― Ascultă, i-am zis. De cînd ai intrat, am citit de douăzeci de ori aceeaşi frază.
Oricine, în afară de Ackley, ar fi înţeles naibii aluzia. Oricine, dar el nu.
― Crezi c-o să te pună să le plăteşti?
― Nu ştiu, şi nu-mi pasă! Dar ce-ar fi să te aşezi pe un scaun sau undeva, Ackley, puştiule? Îmi iei toată lumina.
Nu-i plăcea cînd i se spunea "puştiule". Mie mereu îmi spunea că sînt un puşti nenorocit, fiindcă aveam şaisprezece ani, şi el avea optsprezece. Dar, cînd îi spuneam eu "puştiule", se înfuria îngrozitor.
Rămăsese ţintuit în mijlocul camerei. Era exact genul de om care nu se dădea la o parte din lumină cînd îl rugai. Pînă la urmă tot se dădea, dar cînd îl rugai se lăsa mult mai greu.
― Ce naiba citeşti acolo? mă întrebă el.
― Nu vezi? O carte!
Puse mîna pe carte, întorcînd-o ca să-i vadă titlul.
― E bună?
― Fraza pe care o citesc acum e grozavă.
Cînd vreau, pot să fiu foarte ironic. Totuşi, n-a simţit aluzia. A început din nou sâ se plimbe prin cameră şi să apuce toate lucrurile mele şi ale lui Stradlater. În cele din urmă, am pus cartea jos pe podea. Degeaba încercai să citeşti. În prezenţa unui tip ca Ackley era imposibil.
M-am lăsat cît am putut în fotoliu şi am început să-l privesc pe amicul Ackley cum se instalează comod, cum pune stăpînire pe camera mea. Călătoria la New York şi tot ce se întîmplase mă cam obosise, aşa că am început să casc. Apoi am început să fac pe nebunul. Mi se întîmplă uneori să fac pe nebunul, aşa, ca s-alung plictiseala. Mi-am întors şapca cu cozorocul în faţă şi pe urmă am tras-o peste ochi. Nu mai vedeam absolut nimic.
― Auleu, mi se pare că orbesc! am strigat cu glas răguşit. Vai, mamă, ce întuneric e aici înăuntru!
― Dumnezeule! Ai înnebunit? mormăi Ackley.
― Mamă, măicuţă, dă-mi mîna! De ce nu-mi dai mîna?
― Pentru Dumnezeu, lasă puştismele!
Am început să bîjbîi primprejur ca un orb, dar fără să mă scol de pe scaun. Şi tot timpul spuneam:
― Mamă, măicuţă, de ce nu-mi întinzi mîna?
Făceam pe nebunul, bineînţeles. Uneori îmi place grozav să fac pe nebunul. Şi, pe urmă, ştiam că-l scot din sărite pe Ackley. Ackley mă făcea întotdeauna să devin sadic, chiar foarte sadic. În cele din urmă însă, m-am lăsat păgubaş. Mi-am întors din nou şapca cu cozorocul la spate şi m-am potolit.
― A cui e asta? spuse Ackley.
Ţinea în mînă genunchiera colegului meu de cameră. Era în stare să pună mîna pe orice. Chiar şi pe un suspensor sau altceva. I-am spus că-i a lui Stradlater. Aşa că a aruncat-o pe pat. O luase de pe scrin, aşa că era normal s-o arunce pe pat.
Apoi s-a aşezat pe braţul fotoliului lui Stradlater. Nu se aşeza niciodată în fotoliu, ci întotdeauna pe braţul fotoliului.
― Unde naiba ai găsit şapca asta? întrebă el.
― La New York.
― Cît?
― Un dolar.
― Te-au jecmănit, îmi zise şi începu să-şi cureţe unghiile păcătoase cu un capăt de chibrit.
Îşi curăţa mereu unghiile. De fapt, era nostim! Avea întotdeauna dinţii împuţiţi şi urechile îngrozitor de murdare, dar în schimb îşi curăţa mereu unghiile. Pesemne îşi închipuia că asta-l făcea să pară foarte îngrijit. Pe cînd îşi curăţa unghiile, se mai uită o dată la şapca mea.
― Ce Dumnezeu, acasă purtăm pălării d-astea la vînătorile de cerbi. E o pălărie pentru vînâtorii de cerbi!
― Pe dracu, i-am răspuns.
Apoi mi-am scos-o şi m-am uitat la ea. Am închis un ochi, de parc-aş fi vrut să ochesc ceva.
― E o pălărie pentru vînătoarea de oameni, i-am spus, eu o pun cînd vînez oameni.
― Bătrînii tăi ştiu că te-a dat afară?
― Nu.
― Da' unde naiba-i Stradlater?
― La meci. Are întîlnire cu o fată.
Am căscat. Căscam tot timpul. În primul rînd pentru că era mult prea cald în cameră, şi căldura asta te toropea. La Pencey ori îngheţai de frig, ori mureai de cald.
― Marele Stradlater, zise Ackley. Hei, ia dă-mi puţin foarfecă ta! O ai la îndemînă?
― Nu, am împachetat-o. E tocmai sus în dulap.
― Scoate-o puţin! stărui Ackley. Am o pieliţă care mă supără şi vreau s-o tai!
Puţin îi păsa dacă un lucru era împachetat sau dacă era sus în dulap. Totuşi, am scos-o şi i-am dat-o. Numai că, scoţînd-o, era cît pe-aci să rămîn lat. Cînd am deschis uşa dulapului, racheta de tenis a lui Stradlater, cu presă de lemn cu tot, mi-a căzut drept în cap. A făcut zdrang şi m-a durut de-am văzut stele verzi. Ackley, în schimb, s-a prăpădit de rîs. Rîdea cu vocea lui piţigăiată şi falsă şi a continuat să rîdă tot timpul pînă am dat jos valiza şi am scos foarfecă. Aşa era Ackley, cînd vedea cîte un tip căruia îi cădea un bolovan sau altceva în cap, făcea pe el de ris.
― Da' ştii c-ai umor, nu glumă, puştiule, i-am zis. Ştiai? I-am întins foarfecă. Nu vrei să mă iei ca impresar? Dacă nu te vîr într-o emisie la radio, să-mi spui mie ce-oi vrea!
M-am aşezat din nou în fotoliu, şi el a început să-şi taie ghearele.
― Ce-ar fi să faci treaba asta deasupra mesei? i-am spus. Taie-le deasupra mesei, auzi? N-am nici un chef, la noapte, să mă înţep în unghiile tale împuţite.
Dar a continuat să le semene pe jos. Halal educaţie, n-am ce zice!
― Cu cine are întîlnire Stradlater? m-a întrebat el.
Îi ţinea întotdeauna cont cu cine se întîlneşte, cu toate că nu putea să-l sufere.
― Nu ştiu. Da' de ce?
― Fără nici un motiv. Mamă, ce silă mi-e de porcu' ăsta. Nu pot să-l sufăr!
― În schimb, el pe tine te iubeşte la nebunie. Mi-a spus că, după părerea lui, eşti un prinţ!
Cînd fac pe nebunul, mi se întîmplă destul de des să numesc oamenii "prinţi". Mă distrează. Şi, mă rog...
― Se uită de sus la oameni, dădu să explice Ackley. Nu pot să-l sufăr. E un porc! Îşi închipuie că...
― Ascultă, poate totuşi te hotărăşti să-ţi tai unghiile deasupra mesei? i-am spus. Pîn-acum te-am rugat de cel puţin cincizeci de ori să...
― Umblă mereu cu nasul pe sus, spuse Ackley. După mine, porcu' nici măcar nu-i deştept. Dar se crede. Crede că-i cel mai...
― Ackley! Pentru Dumnezeu, fii, te rog, amabil şi taie-ţi unghiile deasupra mesei! Te-am rugat de cincizeci de ori!
Şi într-adevăr, ca variaţie, începu să-şi taie unghiile deasupra mesei. Dar nu se supunea niciodată decît după ce răcneai la el.
L-am privit un timp. Apoi i-am spus:
― Eşti furios pe Stradlater fiindcă ţi-a spus c-ar fi bine să te mai speli din cînd în cînd pe dinţi. N-a vrut să te jignească. nu e bine că ţi-a spus-o în gura mare, dar de jignit, n-a vrut să te jignească. A vrut doar să te facă să înţelegi că ai arăta şi te-ai simţi mai bine dacă ai încerca să te speli măcar din cînd în cînd pe dinţi.
― Mă spăl! Nu mă lua cu d-astea!
― Nu, nu te speli. Te-am urmărit şi am văzut că nu te speli! i-am spus.
Dar nu i-am spus-o cu răutate. Într-un fel, mi-era chiar milă de el. Adică înţeleg foarte bine că nu e plăcut să ţi se spună că nu te speli pe dinţi.
― Stradlater e simpatic. E mai simpatic decît ţi se pare, i-am spus eu. Tu nu-l cunoşti. Asta-i nenorocirea!
― Dar tot spun că-i un porc! Un porc încrezut!
― E încrezut, dar în unele privinţe e foarte generos. Zău că e! Uite, să zicem de exemplu că Stradlater poartă într-o zi o cravată sau ceva care-ţi place ţie. Hai să zicem o cravată. Şi ţie îţi place cravata asta la nebunie... Îţi dau doar un exemplu... Ştii ce-i în stare să facă? S-o ia de la gît şi să ţi-o dea ţie. Zău că da. Sau... ştii ce-ar fi în stare să facă? Ar lăsa-o pe patul tău sau, mă rog, undeva... În orice caz, ţi-ar dărui-o. Pe cînd alţii s-ar mulţumi să...
― Aiurea! spuse Ackley, dac-aş avea banii lui, aş face şi eu la fel.
― Ba n-ai face-o, i-am spus, dînd din cap. N-ai face-o, Ackley, puştiule. Dac-ai avea banii lui ai fi cel mai mare...
― Isprăveşte o dată cu "puştiule". Ce dracu'! Sînt destul de bătrîn să-ţi fiu tată.
― Ba nu eşti.
Mamă, tare mă mai enerva uneori, nu scăpa niciodată prilejul să-ţi aducă aminte că are optsprezece ani şi tu n-ai decît şaisprezece.
― În primul rind că nici nu te-aş lăsa să intri în familia mea, i-am spus.
― În orice caz să nu te mai prind că-mi spui...
În clipa aceea, se deschise uşa şi amicul Stradlater dădu buzna în odaie. Părea foarte grăbit. Întotdeauna era foarte grăbit. Totul la el avea o importanţă capitală. S-a apropiat de mine şi mi-a dat, cică în glumă, o palmă pe fiecare obraz, ceea ce te poate scoate din sărite.
― Ascultă, m-a întrebat, te duci undeva astă-searâ?
― Nu ştiu. S-ar putea. Dar ce naiba se întîmplă afară, ninge?
Era plin de zăpadă pe haine.
― Ninge! Ascultă, dacă nu te duci nicăieri, ce-ar fi să-mi împrumuţi scurta ta?
― Cine a cîştigat? am întrebat eu.
― Abia s-a terminat prima repriză! Dar plecăm. Spune drept, ai nevoie de scurtă, sau nu? Pe a mea, aia de flanelă gri, am pătat-o. Am vărsat nu ştiu ce pe ea.
― Nu, dar nu vreau să mi-o lărgeşti cu umerii tăi păcătoşi, am spus eu.
Era înalt cam cît mine, dar cîntărea de două ori mai mult şi era foarte lat în umeri.
― Nu ţi-o lărgesc, spuse, repezindu-se la dulap. Ce se mai aude, băiete? îl întrebă el pe Ackley.
Era, cel puţin, amabil, nu era el chiar sută-n sută sincer cînd se arăta prietenos faţă de Ackley, dar măcar spunea întotdeauna bună ziua şi aşa mai departe.
Ackley, auzind întrebarea lui Stradlater, scoase un soi de mormăit. N-avea nici un chef să-i răspundă, dar era prea laş să nu mormăie ceva. Apoi mi-a spus:
― Plec. Ne mai vedem noi.
― Bine, i-am răspuns.
N-aş putea spune că plîngea nimeni cînd se hotăra în sfîrşit să se care de undeva.
Stradlater îşi scoase haina şi cravata şi tot.
― Poate c-ar fi bine să mă bărbieresc la iuţeală, îmi zise.
Avea o barbă destul de deasă. Zău că avea.
― Unde-ai lăsat fata? îl întrebai.
― Aşteaptă în clădirea de alături.
Ieşi din cameră, cu aparatul de ras şi prosopul în mînă. Fără cămaşă, în pielea goală. Întotdeauna umbla aşa, căci se credea foarte bine făcut. Şi chiar era. Asta trebuie s-o recunosc.
Capitolul 4
N-AVEAM NIMIC SPECIAL DE FĂCUT, AŞA CĂ M-AM DUS JOS la spălător şi am stat cu el de vorbă în timp ce se bărbierea. Eram singuri, căci ceilalţi se aflau încă la meci. Era o căldură ca-n iad, şi toate ferestrele se aburiseră. De-a lungul peretelui erau vreo zece chiuvete. Stradlater se rădea la cea din mijloc. M-am cocoţat pe cea de lîngă el şi am început să deschid şi să-nchid robinetul de apă rece ― ăsta-i un tic nervos de-al meu. Stradlater se bărbierea fluierînd Song of India. Fluiera întotdeauna strident şi fals şi alegea întotdeauna bucăţi grele, chiar şi pentru cei care fluieră bine, cum ar fi Song of India sau Slaughter on Tenth Avenue. Era în stare să nenorocească orice cîntec.
Vă amintiţi că vă spuneam de Ackley că era îngrozitor de neglijent. Ei bine, aşa era şi Stradlater, dar în alt sens. La Stradlater murdăria era mai ascunsă. Aşa, pe dinafară, arăta foarte bine. Dar să fi văzut de exemplu aparatul lui de ras. Era veşnic ruginit şi plin de spumă uscată, de firişoare de păr şi de murdărie. Nu-l curăţa niciodată. E drept c-arăta întotdeauna bine, după ce se aranja, dar dacă ajungeai să-l cunoşti cum îl cunoşteam eu, îţi dădeai seama că, de fapt, era neglijent şi murdar. Motivul pentru care se ferchezuia şi ţinea să arate cît mai bine era că se iubea la nebunie. Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevărat ―, dar avea genul acela de frumuseţe care-i făcea pe părinţi, atunci cînd îi vedeau poza în albumul de fotografii, să te întrebe: "Băiatul ăsta cine-i?" Vreau să spun că frumuseţea lui era o frumuseţe de album. Cunoşteam o grămadă de băieţi la Pencey care, după părerea mea, erau mult mai frumoşi decît Stradlater, dar în poze nu ieşeau atît de bine ca el. Păreau c-au nasul mare sau urechile blege. Lucrul acesta l-am băgat de seamă de mii de ori.
Stăteam deci pe chiuvetă lîngă Stradlater, care se bărbierea, şi tot deschideam şi închideam robinetul. Îmi păstram şapca roşie de vînătoare pe cap, cu cozorocul la spate... Tare-mi plăcea şapca asta! Îmi plăcea la nebunie!...
― Ascultă, spuse Stradlater. Vrei să-mi faci un mare serviciu?
― Ce serviciu? l-am întrebat fără prea mare entuziasm.
Mereu te ruga să-i faci cîte un mare serviciu. Tipii ăştia frumoşi, care se cred buricul pămîntului, te roagă tot timpul să le faci cîte un mare serviciu. Şi asta numai şi numai pentru că se iubesc la nebunie şi îşi închipuie că nu se poate să nu-i iubeşti şi tu şi că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!
― Te duci undeva astă-seară? m-a întrebat el.
― Poate că da, poate că nu. Nu ştiu. Dar de ce?
― Pînă luni trebuie să citesc vreo sută de pagini la istorie. Ce-ar fi să-mi scrii tu compunerea la engleză? Dacă nu predau porcăria asta pînă luni sînt în pom, d-asta te şi rog! Ce zici?
Adevărată ironie a soartei. Zău că da.
― Cînd te gîndeşti că pe mine m-au dat afară din şcoala asta blestemată, i-am spus, şi tu vrei să-ţi scriu o blestemată de compunere?
― Da, ai dreptate. Dar totuşi, dacă nu mi-o scrii sînt în pom. Fii băiat bun. Fii un băiat de zahăr! Hai zău! O scrii?
Nu i-am răspuns imediat. Pe leprele astea, cum e Stradlater, e bine să le ţii puţin în şah.
― Despre ce trebuie să scrii? l-am întrebat.
― Despre orice. Numai descriere să fie. Descrie o cameră, o casă. Sau un loc unde ai stat odată sau orice lucru pe care-l cunoşti. Ştii tu... Numa' să fie cît mai descriptiv!
Şi-n timp ce vorbea trase un căscat, de-am crezut c-o să i se rupă fălcile. Şi ăsta-i unul din lucrurile care mă scîrbesc îngrozitor. Adică, vine unul şi-ţi cere un blestemat de serviciu, şi, în timp ce ţi-l cere, cască.
― Numai să n-o faci prea bună, adăugă el, asta-i tot. Porcul de Hartzell e de părere că eşti un as la engleză şi ştie că stăm în aceeaşi cameră. Deci, nu pune chiar toate virgulele şi punctele unde trebuie.
Ăsta-i alt lucru care mă scîrbeşte. Tu ai talent la scris şi vine unul şi începe să-ţi vorbească despre virgule, Stradlater proceda întotdeauna aşa. Voia să te facă să crezi că singurul motiv pentru care compunerile lui erau proaste era pentru că punea toate virgulele aiurea. Din punctul ăsta de vedere, semăna puţin cu Ackley. Am stat odată lîngâ Ackley la un meci de baschet. Aveam un tip grozav în echipă, unul Howie Coyle, care băga mingea-n coş de la mijlocul terenului, şi nici măcar nu atingea panoul sau mai ştiu eu ce. Ei bine, tot timpul meciului, Ackley mi-a repetat că Howie Coyle avea exact statura potrivită pentru baschet. Doamne, ce silă mi-e de lucrurile astea!
După un timp, m-am săturat să stau pe chiuvetă, aşa că m-am dat jos şi-am început să bat step, numai aşa, de banc. Mă distra. De fapt, nu prea ştiu să bat step, dar spălătorul era pardosit cu piatră, şi era potrivită pentru step. Am început să imit un actor pe care-l văzusem într-un film. Într-o comedie muzicală. Pentru mine, filmele-s ca sarea-n ochi, dar mă distrează grozav să-i imit pe actori. Stradlater mă privea prin oglindă în timp ce se rădea. Mie atît mi-a trebuit. Îmi place să am public. Sînt un exhibiţionist.
― Sînt fiul afurisitului de guvernator, i-am zis. Şi băteam step ca un nebun prin spălător. Şi nu vrea să mă lase să mă fac dansator, vrea să mă trimită la Oxford. Dar stepul ăsta blestemat mi-a intrat în sînge.
Stradlater începu să rîdă. Nu se poate spune că n-avea oarecare simţ al umorului.
― Astă-seară e premieră la Ziegfeld Follies . Începusem să-mi pierd suflul. De fapt, am răsuflarea foarte scurtă. Actorul care joacă rolul principal nu mai poate continua. E beat ca un porc! Atunci pe cine să-l pună în locul lui? Pe mine! Pe fiul afurisitului de guvernator.
― Unde ai găsit şapca asta? întrebă Stradlater.
Se referea la şapca mea de vînătoare. O vedea atunci pentru prima dată.
Oricum, îmi pierdusem suflul, aşa că am renunţat să mai fac pe nebunul. Mi-am scos şapca şi m-am uitat la ea pentru a nouăzecea oară.
― La Mew York, azi-dimineaţă. Am dat un dolar pe ea. Îţi place?
Stradlater dădu din cap şi zise:
― Lux.
Voia doar să mă linguşească, fiindcă îndată după aceea a adăugat:
― Ascultă. Îmi scrii compunerea sau nu? Trebuie să ştiu.
― Dac-am timp o scriu, dacă nu, nu.
Apoi m-am dus şi m-am aşezat din nou pe chiuvetă.
― Cine-i fata? l-am întrebat. Fitzgerald?
― Aş! Ţi-am spus c-am rupt-o cu vaca aia!
― Da? Atunci dă-mi-o mie. Vorbesc serios. E genul meu.
― Ia-o... Da-i prea bătrînă pentru tine.
Şi deodată ― fără nici un motiv, doar aşa, de banc ― mi-a venit să sar de pe chiuvetă şi să-i fac lui Stradlater un dublu nelson. Vreau să vă spun, în caz că nu ştiţi, că dublul nelson e o figură de luptă în care îţi cuprinzi partenerul pe după gît şi, dacă ai chef, îl sugrumi. Aşa că i-am făcut un dublu nelson. M-am aruncat asupra lui ca o panteră.
― Isprăveşte, Holden, pentru Dumnezeu! strigă Stradlater.
N-avea chef dejoacă. Se bărbierea şi aşa mai departe.
― Ce, vrei... vrei să-mi tai beregata?
Dar nu i-am dat drumul. Îl ţineam strîns.
― Liberează-te din strînsoarea mea de cleşte, i-am spus.
― Ah, Doamne.
Şi-a pus jos aparatul de ras şi apoi, ridicînd brusc braţele, m-a făcut să-i dau drumul. Era un tip foarte puternic, iar eu sînt foarte slab.
― Acum lasă aiurelile astea, mi-a spus, începînd să se săpunească încă o dată.
Ca să fie superb, se bărbierea întotdeauna de două ori cu aparatul lui cel împuţit.
― Dar dacă nu eşti cu Fitzgerald, atunci cu cine eşti? l-am întrebat şi m-am aşezat din nou pe chiuvetă. Cu păpuşica de Phyllis Smith?
― Nu. Trebuia să mă întîlnesc cu ea, dar a căzut totul baltă. E vorba de colega de cameră a fetei cu care umblă Bud Thaw... A, da. Era să uit. Spune că te cunoaşte.
― Cine mă cunoaşte?
― Fata asta a mea.
― Zău? Cum o cheamă?
Începuse să devină interesant.
― Stai să mă gîndesc... A, da, Jean Gallagher.
Mamă, era să cad jos cînd am auzit numele ăsta.
― Jane Gallagher, am zis şi m-am dat jos de pe chiuvetă.
Zău că era să-mi vie rău. Păi sigur c-o cunosc. Am fost chiar vecini, acu' două veri. Avea un blestemat de doberman imens. Aşa ne-am cunoscut. Cîinele ăsta îşi tot făcea drum pe la noi.
― Pentru Dumnezeu, Holden, îmi stai în lumină, spuse Stradlater. Alt loc nu ţi-ai găsit?
Mamă, ce emoţionat eram. Zău!
― Unde e? l-am întrebat. Ar trebui să mă duc jos să-i dau bună ziua sau, mă rog, să-i spun ceva... Unde e? În clădirea de alături?
― Îhî.
― Cum de-a pomenit de mine? Învaţă la B.M. ? Îmi spunea că s-ar putea să se ducă acolo. Acolo sau la Shipley. Credeam că-i la Shipley. Cum de-a pomenit de mine?
Eram emoţionat. Zău că eram.
― Să mor dacă ştiu. Ridică-te puţin, ce Dumnezeu, că stai pe prosopul meu, îmi zise Stradlater.
Mă aşezasem pe afurisitul lui de prosop.
― Jane Qallagher, am repetat eu, căci nu puteam să-mi revin. Doamne Isuse Cristoase!
Stradlater îşi dădea pe păr cu "Vitalis". Cu "Vitalis" din tubul meu.
― E dansatoare. Face balet şi aşa mai departe. Făcea cîte două ore de exerciţii pe zi, chiar şi pe căldura cea mai mare. Era îngrijorată că asta o să-i pocească picioarele, că o să se îngroaşe şi aşa mai departe. Jucam mereu dame cu ea.
― Ce jucai cu ea?
― Dame.
― Dame, Dumnezeule!
― Da. Nu voia niciodată să-şi mute regii. Cînd reuşea să-şi facă un rege, nu-l mai muta. Îl lăsa în ultimul rind. Îşi alinia toţi regii în ultimul rînd. Şi nu-i folosea niciodată. Îi plăcea să-i vadă cum arătau aliniaţi acolo.
Stradlater n-a mai zis nimic. Asemenea lucruri nu prea interesează pe nimeni.
― Maică-sa era membră la acelaşi club cu noi, am urmat eu. Şi eu, din cînd în cînd, ca să scot ceva bani, căram bastoanele şi mingile jucătorilor de golf. Şi, o dată sau de două ori, mi s-a întîmplat să car şi bastoanele maică-si. Din nouă găuri a reuşit să marcheze vreo sută şaptezeci de puncte.
Stradlater aproape că nu asculta. Îşi pieptăna podoaba capilară.
― Ar trebui să mă duc jos, să-i spun măcar bună ziua.
― De ce nu te duci?
― Mă duc imediat.
Începu să-şi facă din nou cărarea. Îi trebuia cam o oră ca să se pieptene.
― Părinţii ei erau divorţaţi, i-am povestit eu mai departe. Maică-sa se recăsătorise cu un porc beţiv. Unul uscăţiv, cu picioare păroase. Parcă-l văd. Purta tot timpul pantaloni scurţi. Jane spunea că era un fel de scriitor, scenarist sau nu ştiu ce naiba, dar nu l-am văzut niciodată făcînd altceva decît să pilească şi să asculte piesele alea poliţiste cretine de la radio şi să se învîrtească gol prin casă. În faţa lui Jane şi a tuturor.
― Nu zău? exclamă Stradlater.
Asta îl interesa. Povestea cu beţivul învîrtindu-se gol prin casă, în faţa lui Jane. Stradlater ăsta era obsedat de problemele sexuale.
― A avut o copilărie îngrozitoare. Serios.
Asta însă nu-l mai interesa pe Stradlater. Nu-l interesau decît poveştile obscene.
― Jane Gallagher. Doamne.
Nu reuşeam să-mi revin. Zău că nu.
― Ar trebui măcar să cobor să-i spun bună ziua.
― De-ce naiba nu te duci, în loc să stai aici şi să mă baţi la cap!
M-am dus la fereastră, dar nu puteam să văd nimic, că era aburită de căldură.
― N-am chef acum, i-am spus. Şi nici n-aveam. Îţi trebuie o dispoziţie specială pentru asemenea lucruri. Credeam că învaţă la Shipley. Aş fi putut să jur că învaţă la Shipley.
Am început să mă plimb în sus şi în jos prin spălător. Nici n-aveam altceva de făcut.
― I-a plăcut meciul? am întrebat.
― Da, cred că da. Nu ştiu exact!
― Ţi-a povestit cum jucam dame toată ziulica, şi aşa mai departe?
― Nu mai ştiu. Ce Dumnezeu, abia am făcut cunoştinţă, îmi zise Stradlater.
Isprăvise cu pieptănatul podoabei capilare şi începuse să-şi strîngă împuţitele obiecte de toaletă.
― Ascultă. Să-i transmiţi complimente din partea mea. Îi transmiţi?
― Da, zise Stradlater, dar ştiam că n-o să-i transmită nimic.
Tipii de felul lui Stradlater nu transmit niciodată complimente nimănui.
El s-a dus sus în cameră, dar eu am mai rămas un timp în spălător, gîndindu-mă la Jane. Apoi m-am dus şi eu în cameră.
Cînd am intrat, Stradlater îşi potrivea cravata în faţa oglinzii. Îşi petrecea aproape jumătate din viaţă în faţa oglinzii. M-am aşezat în fotoliu şi m-am uitat la el.
― Ascultă, să nu-i spui că m-au dat afară.
― Bine.
Stradlater avea totuşi o calitate. Nu trebuia să-i explici fiecare fleac cîte o jumătate de oră, cum trebuia sâ-i explici lui Ackley. Poate pentru că nu prea-l interesa nimic. D-asta. Pe cînd cu Ackley era altă poveste. Măgarul de Ackley băga nasul peste tot.
Stradlater îşi puse scurta mea.
― Pentru Dumnezeu, vezi să nu mi-o lărgeşti, i-am zis. N-am apucat s-o pun decît de vreo două ori.
― Fii liniştit. Da' unde naiba-s ţigările mele?
― Pe birou.
Nu ştia niciodată unde-şi punea lucrurile.
― Sub fular.
Luă ţigările şi le vîrî în buzunarul scurtei ― scurta mea.
Şi deodată, aşa, ca să fac ceva, am întors şapca de vînătoare cu cozorocul în faţă. Începusem să mă enervez. Sînt un tip foarte nervos.
― Ia spune-mi, unde te duci cu ea? l-am întrebat. Te-ai hotărît?
― Nu ştiu. Dac-om avea timp, o duc la New York. Dar nu ştiu de ce naiba nu s-a învoit decît pînă la nouă şi jumătate.
Nu mi-a plăcut cum a zis asta, aşa că i-am spus şi eu:
― Nu s-a învoit decît pînă la nouă şi jumătate fiindcă nu ştia ce cuceritor şi ce frumos eşti. Dac-ar fi ştiut, s-ar fi învoit pînă la nouă şi jumătate dimineaţa!
― Să ştii că ai dreptate, mi-a răspuns el.
Nu reuşeai să-l scoţi din sărite cu una, cu două. Era prea încrezut.
― Lasă gluma şi fă-mi compunerea, mi-a zis.
Îşi pusese haina şi era gata de plecare.
― Nu te omorî, numai vezi să fie descriptivă, cît se poate de descriptivă. Ne-am înţeles?
Nu i-am răspuns. N-aveam chef. I-am spus doar atît:
― Întreab-o dacă-şi mai lasă regii în ultimul rînd.
― Bine, am s-o întreb, mi-a răspuns, dar eram convins că n-are s-o întrebe. Ai grijă ce faci ― şi ieşi trîntind uşa.
Am rămas locului vreo jumătate de oră. Vreau să spun c-am rămas în fotoliu, fără să fac nimic. Mă tot gîndeam la Jane, la întîlnirea ei cu Stradlater şi la tot restul. Şi asta m-a enervat atît de tare, încît am simţit că-mi ies din minţi. Că doar v-am spus ce măgar libidinos era Stradlater.
Şi, deodată, Ackley apăru din nou, scoţînd capul printre perdelele de la duş, ca de obicei, nepoftit de nimeni. Pentru prima dată în viaţa mea stupidă mă bucuram că-l văd. Mă împiedica să mă mai gîndesc la celelalte lucruri.
A rămas cu mine pînă la ora cinci şi mi-a vorbit despre toţi băieţii de la Pencey, spunînd că nu poate să-i sufere, şi şi-a stors un coş enorm pe care-l avea în bărbie. Nici măcar nu s-a folosit de batistă. Şi, la drept vorbind, cred că nenorocitul nici măcar n-avea batistă. În orice caz, eu nu l-am văzut niciodată folosind asa ceva.
Capitolul 5
SÎMBĂTÂ SEARA LA PENCEY SE SERVEA ÎNTOTDEAUNA aceeaşi mîncare. Şi mesele astea treceau drept un adevărat festin, pentru că ne dădeau biftec. Aş putea face prinsoare pe o mie de dolari că ne hrăneau cu biftec numai pentru că duminica veneau o grămadă de părinţi la şcoală şi bătrînul Thurmer îşi închipuia probabil că fiecare mamă îşi va întreba odorul ce mîncase în seara din ajun şi odorul va răspunde "biftec". Ce escrocherie. Păcat că n-aţi văzut biftecurile. Erau mici, tari şi atît de uscate, încît abia reuşeai să le tai. La biftec ne dădea piure de cartofi prost striviţi şi, ca desert, ceva care se chema "Betty cea roşcovană", o prăjitură pe care n-o mînca nimeni, în afară, poate, de puştii din cursul inferior care erau proşti şi de tipii ca Ackley, care mîncau orice le dădeai.
Dar cînd am ieşit din sufragerie, ne-am dus în curte, unde era grozav. Se aşternuse un strat de zăpadă de vreo trei ţoli şi continua să ningă în disperare. Era nemaipomenit de frumos. Am început să ne jucăm şi să ne batem cu zăpadă. Eram ca nişte puşti, dar ne distram grozav.
N-aveam întîlnire cu nici o fată, aşa că am hotărît cu un prieten de-al meu, unul Mal Brossard, care făcea parte din echipa de lupte, să mergem cu autobuzul pînă la Agerstown să mîncăm chifteluţe calde şi eventual să ne ducem să vedem o porcărie de film. N-aveam nici unul, nici altul chef să stăm toată seara să clocim acasă. L-am întrebat pe Mal dacă are ceva împotrivă să vină şi Ackley cu noi. L-am întrebat pentru că Ackley n-avea niciodată program sîmbăta seara. Stătea în cameră şi-şi storcea coşurile. Mal mi-a răspuns că n-are nimic împotrivă, dar că nici nu-i vine să sară în sus de bucurie. Nu-i prea plăcea Ackley. Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte şi stînd aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîsleşte. I-am spus că merge şi Mal Brossard.
― Măgaru' ăla! a spus Ackley. Bine... Aşteaptă-mă o clipă.
Ai fi zis că-ţi face o mare favoare.
I-au trebuit vreo cinci ceasuri ca să fie gata. În timp ce se îmbrăca, m-am dus la fereastră, am deschis-o şi cu mîna goală am făcut un bulgăre de zăpadă. Zăpada era bună de bulgări. Dar n-am azvîrlit bulgărele, cu toate că eram gata-gata să-l azvîrl într-o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii. Dar m-am răzgîndit. Maşina era prea frumoasă şi albă. Pe urmă, am vrut să ţintesc într-o gură de apă, dar şi asta părea prea frumoasă şi albă. Pînâ la urmă, nu l-am mai aruncat deloc. Am închis fereastra şi am început să mă plimb prin odaie, îndesînd bulgărele tot mai tare. Şi ceva mai tîrziu, cînd m-am urcat în autobuz cu Brossard şi cu Ackley, tot îl mai ţineam în mînă. Şoferul a deschis uşile şi m-a silit să-l arunc afară. I-am spus eu că n-am de gînd să lovesc pe nimeni, dar n-a vrut să mă creadă. Oamenii nu te cred niciodată.
Brossard şi Ackley văzuseră amîndoi filmul care se dădea în oraş, aşa c-am mîncat doar cîteva chiftele şi, după ce am jucat un timp biliard la automat, am luat autobuzul şi ne-am întors la Pencey. De fapt, nu prea îmi părea rău că nu m-am dus la cinema. Era, pare-se, o comedie cu Cary Grant, un rahat. Şi, pe urmă, mai fusesem la cinema cu Brossard şi cu Ackley. Rîdeau întotdeauna ca hienele de nişte lucruri care nu erau deloc de rîs. Şi, în afară de asta, nici măcar nu-mi făcea plăcere să stau lîngă ei la cinema.
Nu era decît vreo nouă fără un sfert cînd ne-am întors. Brossard, fiind mare amator de bridge, s-a dus să-şi caute nişte parteneri. Ackley a tras bineînţeles la mine-n cameră, că tot nu mai fusese de mult. numai că, în loc să se aşeze pe braţul fotoliului lui Stradlater, s-a întins pe patul meu cu capul pe pernă. Apoi, în timp ce-şi storcea coşurile, a început să vorbească cu glasul lui monoton. I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în "Buick"-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntîmplase într-un gang. Dar bineînţeles că totul era aiureală! Puteam să pun mîna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cît de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater şi să-l rog s-o şteargă naibii, ca să-mi pot aduna gîndurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puţin lucrurile, dar pînă la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pijamaua, halatul şi şapca de vînătoare şi am început să scriu compunerea.
Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, şi, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Aşa că ştiţi ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănuşa de baseball a fratelui meu Allie. Era un subiect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănuşă de baseball pentru mîna stîngă . Era stîngaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănuşa, pe degete, pe manşetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi cînd era în careu şi stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvîrle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie şi-a murit la 18 iulie 1946, pe cînd ne aflam în Maine . V-ar fi plăcut dacă l-aţi fi cunoscut. Era cu vreo doi ani mai mic decît mine, dar de cincizeci de ori mai deştept, nemaipomenit de deştept. Profesorii lui îi scriau mereu mamei ce plăcere e să ai un elev ca Allie. N-o spuneau numai aşa, de barbă. Era adevărat. Dar Allie nu era numai cel mai deştept membru al familiei noastre, era şi cel mai drăguţ, în multe privinţe. Nu se certa niciodată cu nimeni. Se spune că oamenii cu părul roşu se înfurie din te miri ce, dar Allie nu se înfuria niciodată, şi totuşi avea părul roşu, roşu de tot. Dar să vă spun cît de roşu era. Eu joc golf de la zece ani şi mi-aduc aminte că odată, într-o vară, cînd aveam doisprezece ani, tot loveam mingea cu crosa, mergeam după ea şi aşa mai departe, cînd, deodată, am avut senzaţia că dacă mă întorc îl văd pe Allie, şi chiar aşa a şi fost. Stătea la vreo sută cincizeci de metri în spatele meu, călare pe bicicletă, dincolo de gard ― era un gard mare care înconjura tot terenul ― şi se uita la mine cum joc. Ăsta-i genul de păr roşu pe care-l avea. Doamne, tare mai era drăguţ. Uneori, la masă, îşi amintea de cîte ceva şi rîdea atît de tare, încît aproape că pica de pe scaun. Aveam doar vreo treisprezece ani, şi voiau să mă ducă la psihanalist fiindcă spărsesem toate geamurile de la garaj. Îi înţeleg. Zău că da. În noaptea în care a murit Allie, am dormit în garaj şi am spart toate nenorocitele alea de geamuri cu pumnul, numai aşa, de furie. Am încercat să sparg şi geamurile station wagon-ului pe care-l aveam în vara aceea, dar mă tăiasem rău la mînă, aşa c-a trebuit să renunţ. M-am purtat ca un idiot. Recunosc, dar aproape că nu mi-am dat seama ce fac, şi pe urmă dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe Allie. Mîna tot mă mai doare cîteodată, cînd plouă sau mai ştiu eu ce, şi nu mai pot strînge pumnul ― în orice caz nu prea tare ―, dar în afară de asta nu prea-mi pasă. Că tot n-am de gînd să mă fac nici chirurg, nici violonist, nici altceva.
În orice caz, despre asta am scris în compunerea lui Stradlater. Despre mănuşa de baseball a lui Allie. O aveam întîmplător în valiză, aşa c-am scos-o şi am copiat versurile. A trebuit doar să schimb numele lui Allie, ca să nu se ştie că era vorba de fratele meu şi nu de al lui Stradlater. Nu prea aveam chef s-o fac, dar nu mi-a venit nimic mai interesant în minte, şi, în definitiv, îmi făcea plăcere să scriu despre asta. Mi-a trebuit vreo oră ca să scriu compunerea, fiindcă am bătut-o la maşina lui Stradlater, care era o rablă şi se tot bloca. Pe a mea o împrumutasem unui băiat dintr-altă cameră.
Cînd am isprăvit, cred că era vreo zece şi jumătate. Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.
Capitolul 6
DE ANUMITE LUCRURI SE ÎNTÎMPLĂ CÎTEODATÂ SĂ-ŢI aminteşti mai greu. Nu mai ştiu cînd s-a întors Stradlater de la întîlnirea cu Jane. Vreau să spun că nu-mi amintesc exact ce făceam cînd i-am auzit paşii lui afurisiţi pe coridor. Probabil că tot mă mai uitam pe fereastră, dar zău că nu-mi aduc aminte precis. Eram îngrozitor de îngrijorat. Cînd sînt într-adevăr îngrijorat de ceva, să ştiţi că nu umblu de colo pînă colo. Cînd sînt îngrijorat, îmi vine chiar să mă duc la toaletă. Dar nu mă duc. Prea sînt îngrijorat ca să mă duc. Nu vreau să mă întrerup. Dacă l-aţi fi cunoscut pe Stradlater, aţi fi fost şi dumneavoastră îngrijoraţi. Am ieşit de cîteva ori în oraş cu el şi cu fete şi ştiu foarte bine de ce e-n stare. N-are nici un scrupul. Nici unul.
În orice caz, coridorul era tot acoperit cu linoleum, aşa că paşii lui bestemaţi se auzeau cînd se apropia de cameră. Nici măcar nu-mi mai amintesc unde stăteam cînd a intrat ― la fereastră, în fotoliul meu sau într-al lui. Zău că nu-mi amintesc.
A intrat văitîndu-se de frigul de afară. Apoi a întrebat:
― Unde naiba-i toată lumea? Parcă am fi la morgă!
Nici nu m-am sinchisit să-i răspund. Dacă era atît de cretin încît să nu-şi dea seama că-i sîmbătă seară şi că băieţii se aflau fie în oraş, fie în pat, fie acasă la părinţi pentru week-end, n-aveam de ce mă obosi să-i explic! Începu să se dezbrace. Despre Jane, nici un cuvînt. Mici măcar unul! De altfel, nici eu nu i-am spus nimic. Stăteam şi mă uitam la el. Mi-a mulţumit doar că-i împrumutasem scurta. A pus-o pe un umeraş şi a agăţat-o în dulap.
Apoi, pe cînd îşi scotea cravata, m-a întrebat dacă scrisesem nenorocita aia de compunere. I-am răspuns că era gata şi că i-o lăsasem pe pat. S-a dus şi a început s-o citească în timp ce-şi descheia cămaşa. Stătea şi citea, în timp ce-şi mîngîia pieptul gol şi stomacul, cu expresia lui cretină. Mereu se mîngîia pe piept sau pe stomac. Tare se mai iubea.
Deodată izbucni:
― Dumnezeule, Holden. Ai scris despre o nenorocită mănuşă de baseball!
― Ei şi? i-am răspuns glacial.
― Cum adică ei şi? Ţi-am spus să scrii despre o cameră, despre o casă sau despre aşa ceva...
― Mi-ai spus să Fie o descriere. Ce importanţă are dacă-i despre o mănuşă de baseball?
― Dă-o dracului de mănuşă!
Era îngrozitor de furios, zău că era.
― Toate le faci pe dos.
Apoi, uitîndu-se la mine, mi-a zis:
― Nu-i de mirare că ţi-au dat un picior în fund. Nu faci nimic cum trebuie. Nimic. Niciodată.
― Bine, atunci dă-mi-o înapoi!
M-am apropiat de el, i-am smuls hîrtia din mînă şi am rupt-o în bucăţele.
― De ce dracu ai făcut asta? mi-a spus.
Nici nu i-am răspuns. Am aruncat doar bucăţelele de hîrtie la coş. Apoi m-am întins pe pat şi multă vreme n-am mai spus nici unul, nici altul nimic. Stradlater s-a dezbrăcat şi a rămas în chiloţi, şi eu, aşa cum eram, întins pe pat, mi-am aprins o ţigară. Nu aveam voie să fumăm în dormitor, dar noaptea, cînd toţi ceilalţi dormeau sau erau în oraş şi nu simţea nimeni mirosul, mai puteai să aprinzi cîte o ţigară. Şi în afară de asta, fumam ca să-l enervez pe Stradlater. Îşi ieşea din minţi ori de cîte ori se întîmpla să calci regulamentul. El nu fuma niciodată în dormitor. Numai eu.
Şi despre Jane continuă să nu scoată nici o vorbă. În cele din urmă, i-am zis:
― Te-ai întors îngrozitor de tîrziu, dacă spui că s-a învoit doar pîn' la nouă şi jumătate. Nu cumva ai făcut-o să întîrzie?
Stătea pe marginea patului şi-şi tăia nenorocitele de unghii de la picioare.
― Cîteva minute, mi-a răspuns Stradlater. Dar cine naiba se mai învoieşte sîmbătă seara doar pînă la nouă jumătate!
Doamne, ce-l mai uram!
― Aţi fost la New York? l-am întrebat.
― Ce, ai înnebunit? Cum naiba era să mergem la New York cînd s-a învoit doar pîn' la nouă şi jumătate!
― Păcat!
― Ascultă, spuse el, ridicîndu-şi privirea, dacă ai de gînd să fumezi, ce-ar fi să te duci jos la spălător? Tu te cari din şcoală, dar eu trebuie să zac aici pînă oi absolvi!
M-am făcut că n-aud. Zău că da. Am continuat să fumez ca turbat. Un singur lucru am făcut totuşi, m-am întors pe o parte şi m-am uitat cum îşi tăia unghiile lui nenorocite. Ce şcoală! Veşnic trebuia să suporţi pe cîte unul care-şi tăia unghiile, sau îşi storcea coşurile, sau mai ştiu eu ce.
― I-ai transmis complimente din partea mea? l-am întrebat.
― Îhî.
Îi transmisese pe naiba, măgaru'!
― Şi ce-a spus? Ai întrebat-o dacă tot îşi mai ţine regii în ultimul rînd?
― Nu, n-am întrebat-o! Ce dracu' îţi închipui c-am făcut toată noaptea, crezi c-am jucat dame? Ce Dumnezeu!
Nici nu i-am răspuns. Doamne, ce-l uram!
― Dar dacă nu v-aţi dus la New York, unde aţi fost? l-am întrebat după un timp.
Cu greu reuşeam să mă stăpînesc, să nu-mi tremure vocea. Mamă, ce mă enerva! Parcă simţeam că se întîmplase ceva!
Isprăvise cu tăiatul unghiilor. Aşa în chiloţi cum se afla, se ridică de pe pat. I se făcuse de glume. S-a apropiat de patul meu, s-a aplecat peste mine şi a început să-mi care pumni în umăr, cică aşa, în joacă.
― Isprăveşte, i-am spus. Unde ai dus-o, dacă n-aţi fost la New York?
― Nicăieri. Am stat într-o maşină nenorocită.
Şi spunînd asta, mi-a mai dat un pumn, tot în joacă.
― Isprăveşte! am repetat. A cui era maşina?
― A lui Ed Banky.
Ed Banky era antrenorul de baschet de la Pencey. Amicul Stradlater era una din simpatiile lui, fiindcă juca centru în echipă, şi Ed Banky îi împrumuta maşina de cîte ori i-o cerea. De fapt, elevii n-aveau voie să împrumute maşini de la personalul şcolii, dar măgarii ăştia de sportivi sînt foarte uniţi. Prin toate şcolile pe unde am trecut, măgarii de sportivi făceau întotdeauna front comun.
Stradlater continua să-mi care pumni în umăr. Peria de dinţi pe care o ţinea într-o mînă şi-o băgase în gură.
― Ce-aţi făcut? l-am întrebat. Amor în maşina lui Ed Banky?
Vocea îmi tremura îngrozitor.
― Ce-ţi veni să spui asta! Vrei să-ţi frec ridichea?
― Asta aţi făcut?
― Secret profesional.
Ce s-a întîmplat mai departe, nu-mi amintesc prea bine. Ştiu doar că m-am sculat de pe pat de parc-aş fi vrut să mă duc la spălător sau mai ştiu eu unde şi am dat să-l pocnesc cu toată puterea peste peria de dinţi, ca să i-o împing pe gît, să-i sfîrtec beregata. Numai că n-am nimerit. Am reuşit doar să-l ating într-o parte a capului. Probabil că l-a durut puţin, dar nu cît aş fi vrut eu. L-ar fi durut mult mai tare dacă nu l-aş fi lovit cu dreapta, căci pumnul drept nu pot să-l strîng prea bine, din cauza rănii de care v-am povestit.
În orice caz, după o clipă, m-am trezit pe blestemata aia de podea, cu Stradlater, roşu de furie, aşezat pe pieptul meu. Adică mă apăsa pe piept cu genunchii lui blestemaţi şi cîntărea aproape o tonă. Ca să nu-l mai lovesc, mă ţinea de mîini. Aş fi fost în stare să-l ucid.
― Ce naiba te-a apucat? mă tot întreba, şi faţa lui de cretin se făcea din ce în ce mai roşie.
― Ia-ţi genunchii împuţiţi de pe pieptul meu, i-am zis.
Aproape că urlam. Zău că da.
― Dă-te jos de pe mine, stîrpitură nenorocită.
Dar n-a vrut. Mă ţinea strîns de mîini, şi eu continuam să-l înjur, şi asta a mers aşa vreo zece ore la rînd. Nici nu mai ştiu bine tot ce i-am spus. I-am spus că-şi închipuie că se poate culca cu orice fată vrea. I-am spus că nici măcar nu-i păsa dacă fata îşi păstrează toţi regii în ultimul rînd, şi că nu-i păsa pentru că era un idiot şi un cretin. Se înfuria groaznic cînd îl făcea cineva cretin. De altfel, toţi cretinii se înfurie cînd le spui că sînt cretini.
― Taci naibii din gură, Holden, îmi spunea, în timp ce faţa lui mare şi tîmpită se roşea din ce în ce mai tare. Taci!
― Nici măcar nu ştii dacă o cheamă Jane sau Jean, cretinule, păcătosule!
― Ascultă, Holden. Taci. Asta-i ultima dată că te previn.
Reuşisem să-l scot din sărite.
― Dacă nu taci, te trăsnesc de nu te vezi.
― Ia-ţi genunchii împuţiţi de cretin de pe pieptul meu.
― Dacă te las să te ridici, taci?
Nici nu i-am răspuns.
Atunci m-a întrebat din nou:
― Holden, dacă te las să te ridici, taci?
― Da.
S-a ridicat, şi eu m-am sculat în picioare. Din cauza genunchilor lui împuţiţi mă durea tot pieptul.
― Eşti un porc şi un cretin împuţit, i-am zis.
Asta îl înfurie de-a binelea. M-a ameninţat cu degetul lui mare şi prost.
― Holden, te previn. Pentru ultima dată. Dacă nu-ţi ţii cloanţa, te...
― De ce s-o ţiu? i-am spus, răcnind. Asta-i nenorocirea cu voi, cretinii, niciodată nu vreţi să discutaţi nimic. După asta se recunoaşte un cretin. Nu vrea să discute niciodată nimic intelig...
M-a pocnit cu toată puterea, şi-n clipa următoare m-am trezit din nou pe podea. Nu mi-aduc aminte dacă m-a făcut sau nu knock-out, dar nu cred. E foarte greu să faci un tip knock-out. E uşor numai în păcătoasele alea de filme. Sîngele îmi curgea din nas şiroaie. Cînd am ridicat privirea, Stradlater stătea aplecat asupra mea. Ţinea sub braţ afurisita aia de trusă de toaletă.
― De ce dracu' n-ai tăcut cînd ţi-am spus?
Părea cam speriat. Pesemne că-i era frică să nu-mi fi spart capul sau mai ştiu eu ce cînd căzusem. Păcat că nu mi-l spărsese!
― E vina ta, ce naiba, mi-a zis.
Mamă, ce speriat părea!
Nici măcar nu m-am ridicat de jos. Zăceam acolo pe podea înjurîndu-l, făcîndu-l cretin şi măgar. Eram atît de furios, încît urlam.
― Ascultă, du-te şi te spală pe faţă, mi-a spus Stradlater. M-auzi?
I-am răspuns să se ducă el să-şi spele faţa de cretin, ceea ce era o copilărie, dar eram îngrozitor de furios. I-am spus că în drum spre spălător să se oprească să facă amor cu doamna Schmidt. Doamna Schmidt era nevasta portarului. Avea vreo şaizeci şi cinci de ani.
Am rămas acolo jos pe podea pînă cînd l-am auzit ieşind şi închizînd uşa în urma lui, apoi i-am auzit paşii pe coridor, în timp ce se îndrepta spre spălător.
Abia atunci m-am ridicat. Nu reuşeam să-mi găsesc şapca aia blestemată. În cele din urmă, am găsit-o. Era sub pat. Mi-am pus-o pe cap, am întors-o cu cozorocul la spate ― aşa cum îmi plăcea mie ―, apoi m-am dus să-mi privesc mutra mea tîmpitâ în oglindă. În viaţa mea n-am văzut aşa masacru. Gura şi bărbia mi-erau pline de sînge, şi mă mîn-jisem chiar şi pe pijama şi pe halat. Pe de o parte, mă cam speria, dar pe de alta, mă fascina. Tot sîngele ăsta mă făcea să par puternic. Nu mă bătusem decît de vreo două ori pînă atunci, şi în amîndouă rîndurile mîncasem bătaie. Nu sînt cine ştie ce puternic. Şi, dacă vreţi să ştiţi, de fapt sînt un pacifist.
Aveam o bănuială că Ackley auzise tot tărăboiul şi era treaz. Aşa că am trecut pe la duş şi am intrat la el să văd ce naiba face. Mi se întîmpla foarte rar să mă duc în camera lui. La el în odaie era întotdeauna un miros urît, din pricină că era atît de murdar.
Capitolul 7
PRIN DRAPERIA DE LA DUŞ STRĂBĂTEA PUŢINĂ LUMINĂ DIN camera noastră, aşa că l-am văzut cum stătea întins pe pat. Ştiam bine că e treaz.
― Ackley! Dormi? l-am întrebat.
― Nu.
Era cam întuneric; m-am împiedicat de un pantof şi era gata-gata să cad în cap.
Ackley se ridică de pe pernă şi se sprijini într-un cot. Avea un fel de unsoare albă pe faţă, pentru coşuri. În întuneric arăta ca un strigoi.
― Ce naiba faci? i-am zis.
― Cum adică, ce naiba fac? Am încercat să dorm, dar aţi făcut un zgomot îngrozitor! De la ce naiba v-aţi luat?
― Unde s-aprinde lumina?
Nu reuşeam să găsesc comutatorul. Bîjbîiam cu mîna pe perete.
― Ce-ai nevoie de lumină?... Vezi că-i acolo, chiar lîngă mîna ta.
În cele din urmă, am găsit întrerupătorul şi am aprins. Ackley şi-a acoperit faţa cu mîna, ca să nu-l supere lumina.
― Cristoase! zise el. Ce naiba ţi s-a întîmplat?
Se referea la urmele de sînge şi la tot restul.
― Am avut o mică discuţie cu Stradlater, i-am răspuns.
Apoi m-am aşezat pe podea. N-aveau niciodată scaune în camera asta. Nu ştiu ce naiba făceau cu ele.
― Ascultă, i-am zis, nu vrei să faci o canastă?
Era mare amator de canastă.
― Dar, pentru Dumnezeu, îţi curge sîngele şiroaie! Mai bine ţi-ai pune ceva să se oprească!
― Las' că se opreşte de la sine. Ei, facem o canastă, sau nu?
― O canastă, aiurea! Ştii cît e ceasul?
― Nu-i tîrziu. Trebuie să fie unsprezece, unsprezece şi jumătate.
― Şi asta nu-i tîrziu! Ascultă: eu mîine trebuie să mă scol devreme să mă duc la liturghie, ce naiba. Începeţi să zbieraţi şi să vă bateţi în mijlocul... Da', la urma urmei, din ce v-aţi luat?
― E o poveste lungă. Nu vreau să te plictisesc, Ackley. Mă gîndesc la binele tău! i-am zis.
Cu el nu vorbeam niciodată despre viaţa mea intimă. În primul rînd pentru că era şi mai tîmpit decît Stradlater. În comparaţie cu Ackley, Stradlater era un adevărat geniu.
― Ascultă, i-am spus, pot să dorm noaptea asta în patul lui Ely? Că tot nu se întoarce pînă mîine seară.
Ştiam bine că nu se întoarce, că doar se ducea acasă aproape la fiecare sfîrşit de săptămînă.
― Nu ştiu cînd se-ntoarce, spuse Ackley.
Mamă, ce mă plictisea.
― Cum adică nu ştii cînd se întoarce? Nu se întoarce niciodată înainte de duminică seara, nu?
― Dar, pentru Dumnezeu, înţelege că nu pot lăsa pe cineva să doarmă în patul lui numai fiindcă are chef.
Asta m-a amuzat. Am întins mîna, de unde stăteam, şi l-am bătut pe umăr.
― Eşti un prinţ, Ackley, puştiule, i-am zis. Ştiai?
― Nu, da' zău c-am dreptate... nu pot lăsa pe cineva să doarmă în...
― Eşti un prinţ adevărat. Eşti un domn şi un învăţat, puştiule, i-am zis.
Şi chiar era.
― Nu cumva ai vreo ţigară? Dacă n-ai, mor în clipa asta.
― Nu, de fapt chiar că n-am. Dar ascultă, de ce naiba v-aţi bătut?
Nu i-am răspuns. M-am ridicat doar, m-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Mă simţeam deodată atît de singur, încît aproape c-aş fi vrut să mor.
― Dar totuşi, de ce naiba v-aţi bătut? m-a întrebat Ackley, poate pentru a cincizecea oară.
Tare mai era pisălog!
― Din cauza ta! i-am zis.
― Din cauza mea! Dumnezeule!
― Da. Ţi-am apărat onoarea ta păcătoasă. Stradlater a spus că ai un caracter infect. Şi ce, voiai să înghit una ca asta?
― Nu zău! Chiar aşa a zis?
I-am spus că am glumit, apoi m-am dus şi m-am întins pe patul lui Ely. Mamă, ce rău mi-era! Şi ce singur mă simţeam!
― În camera asta pute, i-am zis. Simt mirosul ciorapilor tăi de la distanţă! Nu-i dai niciodată la spălat?
― Dacă nu-ţi place, ştii ce-ai de făcut, îmi zise Ackley.
Deştept băiat, n-am ce zice.
― Ce-ar fi să stingi lumina? Ce naiba!
Totuşi, nu m-am grăbit s-o sting. Stăteam întins pe patul lui Ely şi mă gîndeam la Jane şi la tot restul. Cînd mă gîndeam la Jane şi mi-o închipuiam stînd undeva cu Stradlater, în maşina nemernicului de Ed Banky, simţeam că turbez. De cîte ori îmi aduceam aminte de asta, îmi venea să săr pe fereastră. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe Stradlater. Eu îl cunosc. Mai toţi băieţii de la Pencey se laudă tot timpul că se culcă cu fete ― ca Ackley, de exemplu ―, dar Stradlater chiar se culca. Zău că da.
― Ackley, puiule, i-am zis, spune-mi povestea vieţii tale: trebuie să fie pasionantă.
― Ce-ar fi să stingi naibii lumina? Trebuie să mă scol mîine devreme să mă duc la biserică!
M-am ridicat şi, fiindcă ţinea neapărat, am stins lumina. Apoi m-am întins din nou pe patul lui Ely.
― Ce-ai de gînd? Să dormi în patul lui Ely? mi-a zis.
Ackley ăsta era ospitalitatea în persoană.
― Poate că da. Poate că nu. Nu-ţi face probleme...
― Nu-mi fac, dar nu mi-ar plăcea să se întoarcă Ely pe neaşteptate şi să găsească pe cineva...
― Linişteşte-te, că nu dorm aici! Nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta generoasă.
Cîteva clipe mai tîrziu, sforăia ca nebunul. Iar eu am rămas aşa, întins în întuneric, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc la Jane şi la Stradlater în maşina păcătosului de Ed Banky. Dar era aproape imposibil. Din nenorocire, cunoşteam metodele amicului Stradlater. Şi asta mă înnebunea şi mai tare. Mi s-a întîmplat odată să avem amîndoi întîlnire cu cîte o fată şi să stăm toţi patru în maşina lui Ed Banky. Stradlater cu fata lui stăteau în spate, şi eu în faţă. Nici nu vă închipuiţi ce tehnică avea tipul. Începea să vrăjească fata cu o voce joasă, caldă, sinceră, de parcă ar fi vrut să-i arate că nu-i numai un tip bine, ci şi un băiat bun şi sincer. Mi se întorcea stomacul pe dos auzindu-l cum vorbea. Fata tot spunea mereu: "Nu...te rog... nu trebuie... Te rog". Dar Stradlater continua s-o vrăjească cu o voce sinceră, de parc-ar fi fost Abraham Lincoln, şi în cele din urmă nu se mai auzea nimic. O linişte îngrozitoare. Era jenant! Nu cred că s-a culcat cu ea atunci ― dar, în orice caz, puţin i-a lipsit. Foarte puţin.
Şi, cum stăteam aşa, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc, l-am auzit pe Stradlater venind de la spălător şi întorcîndu-se în camera noastră. L-am auzit cum îşi strînge lucrurile lui împuţite de toaletă şi tot restul şi cum deschide fereastra. Era mort după aer curat. Apoi, puţin mai tîrziu, a stins lumina. Nici măcar nu se uitase să vadă unde sînt.
Chiar şi afară pe stradă era trist. Nu mai trecea nici o maşină, nu se mai auzea nici un zgomot. Mă simţeam atît de singur şi de nenorocit, încît am simţit nevoia să-l trezesc pe Ackley.
― Hei, Ackley, i-am spus, aproape în şoaptă, ca să nu mă audă Stradlater prin draperia de la duş.
Dar Ackley nu m-a auzit.
― Hei, Ackley!
Nu m-a auzit nici a doua oară. Dormea buştean.
― Hei, Ackley!
De astă dată m-a auzit.
― Ce dracu vrei? mi-a spus. Dormeam, pentru Dumnezeu!
― Ascultă. Ce formalităţi trebuie să faci ca să intri la mînăstire? l-am întrebat.
Mă gîndeam aşa, într-o doară, să mă călugăresc.
― Trebuie să fii catolic, şi toate alea?
― Sigur că trebuie să fii catolic. Nenorocitule, m-ai trezit numai ca să-mi pui întrebarea asta idioată...
― Hai, culcă-te la loc. Oricum, n-am să mă călugăresc! Cu ghinionul pe care-l am, te pomeneşti că nimeresc undeva unde-s cine ştie ce călugări. Numai cretini şi lepădături... Sau pur şi simplu, numai lepădături...
Auzind asta, Ackley a sărit în sus.
― Ascultă, zise, despre mine n-ai decît să spui orice, nu-mi pasă, dar dacă te apuci să faci bancuri în legătură cu religia mea, atunci...
― Linişteşte-te, i-am răspuns, că nu-şi bate nimeni joc de religia ta blestemată.
M-am ridicat de pe patul lui Ely şi am pornit-o spre uşă. Mă săturasem de atmosfera asta cretină. Voiam să ies. Totuşi, în drum spre uşă m-am oprit şi ― aşa, de banc ― i-am strîns foarte solemn mîna. Dar şi-a tras-o repede înapoi.
― Ce te-a apucat? m-a întrebat.
― Nimic. Voiam doar să-ţi mulţumesc că te-ai purtat ca un prinţ, asta-i tot, i-am spus. I-am spus-o pe un ton foarte sincer. Eşti un tip a-ntîia, puştiule, i-am zis. Ştiai?
― Faci tu pe deşteptu'. Da' într-o bună zi tot ţi se înfundă.
Mici măcar n-am găsit de cuviinţă să-l ascult. Am închis uşa şi am ieşit naibii pe culoar.
Dormeau cu toţii, sau erau la plimbare, sau plecaseră să-şi petreacă week-end-ul acasă, aşa că pe culoar era o linişte sinistră. În dreptul uşii lui Leahy şi a lui Hoffman am găsit o cutie goală de pastă de dinţi "Kolynos", pe care am împins-o cu vîrful pantofului căptuşit cu blană de oaie pînă în dreptul scării. Mă gîndeam să cobor să văd ce mai face Mal Brossard. Dar, deodată, m-am răzgîndit. M-am hotărît s-o şterg naibii de la Pencey, chiar în noaptea aia. Adică să nu mai aştept pînă miercuri, să nu mai aştept deloc. Nu voiam să mai zac aici. Şi gata! Prea mă simţeam trist şi singur. Aşa c-am luat o hotărîre: m-am decis să iau o cameră la un hotel din New York ― la un hotel foarte ieftin şi aşa mai departe ― şi să mă distrez pînă miercuri, şi pe urmă, miercuri, să mă întorc acasă, odihnit şi bine dispus. După socotelile mele, părinţii n-aveau să primească decît marţi sau miercuri scrisoarea prin care bătrînul Thurmer îi anunţa că fusesem dat afară. Nu voiam s-ajung acasă înaintea scrisorii, şi înainte ca ei s-o fi digerat bine. Nu voiam să fiu acolo în clipa cînd o primeau. Mama poate deveni uneori foarte isterică. În schimb, după ce se obişnuieşte cu o idee, e chiar drăguţă. Şi, pe urmă, aveam nevoie de o mică vacanţă. Nervii mei erau în batistă. Zău că erau.
În orice caz, asta am hotărît să fac. Aşa că m-am întors în cameră, am aprins lumina şi am început să-mi strîng lucrurile, şi aşa mai departe! O bună parte erau gata împachetate. Stradlater nici nu s-a trezit. Am aprins o ţigară, m-am îmbrăcat şi pe urmă am făcut cele două valize. Nu mi-a trebuit mai mult de două minute. Sînt foarte operativ la împachetat.
Totuşi, un lucru m-a cam întristat. Am împachetat şi patinele noi pe care mi le trimisese mama doar cu vreo două zile în urmă. Şi asta m-a întristat. Mi-o închipuiam pe mama intrînd la Spaulding şi asaltîndu-l pe vînzător cu un milion de întrebări naive ― în timp ce pe mine mă dăduseră din nou afară de la şcoală. Asta mă întrista! De fapt, mama nici nu-mi cumpărase patinele de care aveam nevoie ― eu aveam nevoie de patine de viteză şi ea îmi cumpărase patine de hochei ―, dar oricum, tot m-a întristat. Aproape întotdeauna, cînd îmi dă cineva un cadou, pînă la urmă mă întristez.
După ce am isprăvit cu împachetatul, m-am apucat să-mi număr banii. Nu-mi mai amintesc exact cîţi erau, dar ştiu că eram destul de bine căptuşit. Tocmai primisem cu vreo săptămînă înainte o sumă serioasă de la mama-mare. Mama-mare e foarte generoasă. S-a cam ramolit ― e a naibii de bătrînă ―, aşa că-mi trimite bani de ziua mea de naştere, cel puţin de patru ori pe an. Dar, cu toate că eram destul de bine căptuşit, m-am gîndit că un dolar, doi în plus nu strică, nu se ştie niciodată. Aşa c-am ieşit pe coridor şi m-am dus să-l trezesc pe Frederick Woodruff, tipul căruia îi împrumutasem maşina de scris. L-am întrebat cît îmi dă pe ea. Era destul de bogat. Mi-a spus că nu ştie cît să-mi dea. Şi că nici nu prea are chef s-o cumpere. Dar, pînă la urmă, tot a cumpărat-o. Costase vreo nouăzeci de dolari, dar el nu mi-a dat decît douăzeci. Era supărat că-l trezisem.
Cînd în sfîrşit am fost gata de plecare, cu valizele în mînă şi tot, m-am oprit în capul scării şi m-am uitat pentru ultima dată de-a lungul blestematului de coridor. Aproape că plîngeam. Nu ştiu de ce, Mi-am pus pe cap şapca roşie de vînătoare cu cozorocul la spate, aşa cum îmi plăcea mie, şi am strigat cu toată puterea, aşa, de-al naibii:
― Somn uşor, cretinilor!
Pun rămăşag că am trezit toţi măgarii de pe etaj. Apoi am ieşit naibii, cît am putut mai repede. Un tîmpit aruncase coji de alune americane pe scară şi era cît pe ce să-mi rup gîtul.
Capitolul 8
ERA PREA TÎRZIU CA SĂ TELEFONEZ DUPĂ UN TAXI AŞA C-A trebuit s-o întind pe jos pînă la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii şi se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuşi că sînt afară la aer curat şi aşa mai departe. Singura nenorocire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul şi locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinţi şi mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald şi bine. Şapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, aşa că le-am dat drumul ― nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toţi erau în cîrpe.
Cînd am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aştept trenul decît vreo zece minute. În timp ce aşteptam, am luat puţină zăpadă cu mîna şi m-am spălat cu ea pe faţă. Eram încă plin de sînge.
De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, cînd înăuntru e lumină şi geamurile sînt negre de întunericul de afară, şi prin vagoane circulă cîte un tip care vinde cafele, sandvişuri şi reviste. De obicei, cumpăr un sandviş cu şuncă şi vreo patru reviste. Şi cînd călătoresc noaptea cu trenul, reuşesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tîmpite de prin reviste. Ştiţi de care. D-alea cu o grămadă de tipi artificiali cu faţa uscată, pe care-i cheamă David, şi o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaţilor ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reuşesc să citesc chiar şi porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stăteam aşa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar şapca de vînătoare şi am vîrît-o în buzunar.
Şi deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a aşezat lîngă mine. Fiind cam tîrziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se aşeze pe o banchetă goală, s-a aşezat lîngă mine, fiindcă avea un geamantan mare, şi eu stăteam pe bancheta din faţă. Şi-a trîntit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în aşa fel încît conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea nişte orhidee prinse în piept ca şi cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi plac. Nu vreau să spun că sînt un obsedat sexualul sau mai ştiu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac aşa, pur şi simplu. Veşnic îşi lasă valizele în mijlocul drumului. Aşadar, stăteam unul lîngă altul, cînd deodată mi-a zis:
― Vă rog să mă scuzaţi, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?
Se uita la geamantanele mele, aşezate sus în plasă.
― Ba da, i-am răspuns.
Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.
― A, va să zică înveţi la Pencey?
Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.
― Da, i-am răspuns.
― Vai, ce bine. Poate că-l cunoşti şi pe fiul meu. Ernest Morrow? Învaţă tot la Pencey.
― Da, îl cunosc. E în aceeaşi clasă cu mine.
Fiul ei era cel mai mare porc din cîţi urmaseră vreodată la Pencey de cînd s-a înfiinţat şcoala asta împuţită. De cîte ori venea pe culoar de la duş, plesnea băieţii peste fund cu prosopul ud. Ăsta era tipul.
― Vai, ce bine-mi pare! mi-a spus doamna.
Nu era vulgară. Era simpatică şi drăguţă.
― Am să-i spun lui Ernest că ne-am întîlnit. Cum te cheamă, drăguţule?
― Rudolph Schmidt, i-am răspuns.
N-aveam nici un chef să-i înşir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.
― Îţi place la Pencey? m-a întrebat.
― Nu e rău! Nu e raiul pe pămînt, dar nu e mai rău ca la alte şcoli. Unii dintre profesori sînt destul de conştiincioşi.
― Lui Ernest îi place la nebunie.
― Ştiu, i-am spus.
Apoi am început să-i trag bărbi.
― Se adaptează foarte uşor. Zău că da. Vreau să spun că ştie să se adapteze.
― Crezi? m-a întrebat.
Părea c-o interesează grozav problema.
― Ernest? Sigur! i-am zis.
Apoi m-am uitat la ea în timp ce-şi scotea mănuşile. Mamă, ce briliante avea.
― Mi-am rupt o unghie cînd am coborît din taxi, mi-a spus.
Şi-a ridicat privirea şi mi-a zîmbit. Avea un zîmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zîmbesc sau, cînd zîmbesc, au un zîmbet antipatic.
― Taică-su şi cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.
― Cum adică?
― Păi, el e un băiat foarte sensibil şi nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalţi băieţi. Poate că ia lucrurile puţin prea în serios pentru vîrsta lui.
Sensibil. Să mor de rîs, nu alta. Era tot atît de sensibil ca un scaun de toaletă.
M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-şi dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poţi fi niciodată, vreau să spun, cînd e vorba de mame. Mamele sînt toate cam nebune. Totuşi, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.
― Nu vreţi o ţigară? am întrebat-o
S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:
― Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!
Rudolph. Să mor de rîs, nu alta!
― Nu-i nimic. Fumăm pînă încep să ţipe la noi, i-am spus.
I-am oferit o ţigară, apoi i-am aprins-o.
Arăta bine cînd fuma. Trăgea bineînţeles în piept şi-aşa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vîrsta ei. Avea foarte mult farmec. Şi, dacă vreţi să ştiţi, avea şi sex appeal, cu carul.
S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:
― Poate mă înşel, dar am impresia că-ţi curge sînge din nas, drăguţule!
Am dat din cap şi mi-am scos batista din buzunar.
― M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă ― un bulgăre îngheţat.
I-aş fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.
― Ernie, i-am zis, e unul dintre băieţii cei mai iubiţi de la Pencey. Ştiaţi?
― Nu. nu ştiam.
Am dat din cap.
― E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajungem să-l cunoaştem. E un tip curios. Are şi el ciudăţeniile lui. Ştiţi şi dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, cînd l-am întîlnit prima dată, cînd l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Aşa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, şi îţi trebuie timp ca să-l cunoşti.
Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decît s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.
Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.
― V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?
Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.
― Cîţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.
Mamă, ce-o duceam.
― Dar l-au ales pe altul ― unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atît de timid şi de modest. A refuzat... E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi să-l dezbăraţi de asta!
M-am uitat la ea.
― Nu v-a povestit nimic de toate astea?
― Nu, nu mi-a povestit nimic.
Am dat din cap.
― Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur ― e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din cînd în cînd la toate astea.
Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. Totuşi, îmi părea bine că-i trăsesem cîteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu prosopul ud ― dorind să-i lovească cît mai tare ca să-i doară ― sînt nişte javre, nu numai în copilărie, ci toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată. Mamele sînt cam fraiere cînd e vorba de lucruri d-astea.
― Ce-aţi zice de-un cocktail? am întrebat-o.
Simţeam nevoia să beau.
― Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?
― Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.
N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superioritate. Era prea drăguţă pentru asta.
― Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.
Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.
― Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? i-am zis.
Mi-ar fi făcut plăcere să vină.
― Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte tîrziu!
Avea dreptate. Uitasem cu totul cît era ceasul.
Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:
― Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.
Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să fie indiscretă.
― Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.
― Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.
Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spusesem asta, dar era prea tîrziu.
― Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.
― Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducîndu-şi mîna la gură.
― N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.
Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Cînd încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.
După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborît la Newark . Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decît poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici dac-aş fi fost în pragul disperării.
Capitolul 9
PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT CÎND AM COBORÎT ÎN gara Pennsylvania a fost să mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele afară, chiar în faţa cabinei, ca să le pot vedea. Cînd am pus mîna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe cine să sun. Frate-meu D.B. era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se culcă pe la nouă, aşa că nu puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aş fi trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau bătrînii. Prin urmare, a trebuit să renunţ. M-am gîndit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher şi s-o întreb cînd începe Jane vacanţa. Dar nu prea aveam chef. Şi, afară de asta, era prea tîrziu ca să telefonez. M-am gîndit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care ieşeam eu de obicei, mai ales că ştiam că intrase în vacanţă ― fiindcă-mi scrisese o scrisoare lungă şi sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul Crăciunului s-o ajut să împodobească pomul şi aşa mai departe ― dar mi-era teamă că răspunde maică-sa la telefon. Maică-sa o cunoştea pe mama, şi parc-o vedeam alergînd, cu riscul să-şi rupă un picior, ca să-i telefoneze că sînt la New York. Şi, pe urmă, nu prea mă încînta ideea să vorbesc cu bâtrîna doamnă Hayes. I-a spus odată lui Sally că sînt un stricat. Că sînt un stricat şi că n-am nici un scop în viaţă. Pe urmă m-am gîndit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăţa pe vremea mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic. Aşa că, în cele din urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Am ieşit din cabină, după ce stătusem acolo vreo douăzeci de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau taxiurile şi am luat un taxi.
Tare mai sînt distrat. I-am dat şoferului adresa mea de acasă, numai aşa, din obişnuinţă ― vreau să spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două zile la hotel şi să nu mă duc acasă decît cînd începea vacanţa. Nu mi-am amintit decît cînd am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus şoferului:
― Te rog să întorci cum ai ocazia. Ţi-am dat o adresă greşită, vreau să ajung înapoi în centru.
Dar şoferul voia să facă pe deşteptul.
― Mu pot să întorc aici, Mac , e sens unic. Trebuie să merg pînă la strada 90.
Nu voiam să mă cert cu el.
― Bine, i-am spus.
Apoi, deodată, mi-a venit o idee:
― Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele cînd îngheaţă apa? Nu cumva ştii?
Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat la mine ca la un nebun.
― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?
― Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.
Nu mi-a mai spus nimic, aşa că nu i-am mai spus nici eu. Cînd am ieşit din Central Park, în dreptul străzii 90 mi-a spus:
― Ei, amice, acum încotro?
― Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side , că s-ar putea să mă întîlnesc cu cunoştinţe, şi eu călătoresc incognito, i-am zis.
Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: "călătoresc incognito". Dar cînd sînt cu un tip de prost-gust mă port şi eu ca atare.
― Nu cumva ştii ce orchestră cîntă la "Taft" sau la "New Yorker"?
― N-am idee, Mac.
― Bine, atunci du-mă la "Edmont", i-am spus. Nu vrei să te opreşti în drum să bei ceva cu mine? Te invit. Sînt plin de bani.
― Nu pot, şefule. Îmi pare rău!
Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.
M-am dus la "Edmont Hotel", unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi pusesem şapca roşie de vînătoare ― numai aşa, de plăcere ―, dar am scos-o înainte de a mă duce la recepţie, nu voiam s-arăt ca un trăsnit sau mai ştiu eu ce. Culmea ironiei e că atunci nu ştiam că hotelul ăla păcătos era plin de perverşi şi de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopaţi.
Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe fereastră nu se vedea decît cealaltă aripă a hotelului. Asta era perspectiva pe care o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărît să-mi pese dacă am o vedere frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrîn, să fi avut vreo şaizeci şi cinci de ani. Era şi mai jalnic decît camera. Unul dintre tipii ăia cheli, care-şi aduc tot părul dintr-o parte ca să-şi acopere chelia. Decît să fac una ca asta, aş prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă slujbă pentru un bătrîn de şaizeci şi cinci de ani. Să cari valize şi s-aştepţi să-ţi pice cîte un bacşiş. Îmi închipui că prea deştept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.
După ce-a ieşit, am rămas un timp cu paltonul şi cu toate cele pe mine, uitîndu-mă pe fereastră. N-aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteţi închipui ce se petrecea în aripa cealaltă. Şi nici nu se sinchiseau să lase storurile. Am văzut un tip cu părul cărunt şi cu un aer respectabil, în izmene, făcînd lucruri pe care, dacă vi le-aş spune, nu le-aţi crede. Întîi şi-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos o întreagă garderobă de femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi cu toc înalt, sutien şi o centură, din alea de care atîrnau elastice, şi aşa mai departe. Pe urmă, şi-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi, cum umblă femeile, şi să fumeze şi să se admire în oglindă. Şi era singur. Dacă nu cumva mai era cineva în baie ― dar, de unde stăteam eu, nu se vedea baia. Un etaj mai sus, am văzut un bărbat şi o femeie împroşcîndu-se cu apă, pe care o luau în gură. Se poate să nu fi fost apă, ci alcool, că n-am putut să-mi dau seama ce aveau în pahare. În orice caz, întîi a luat el o gură şi a stropit-o pe ea, şi pe urmă a făcut şi ea la fel, împroşcîndu-l pe el ― făceau cu schimbul, lua-i-ar naiba! Păcat că nu i-aţi văzut! Rîdeau ca istericii, de parc-ar fi făcut lucrul cel mai cu haz de pe lume. Nu glumesc, hotelul colcăia de perverşi. Cred că eram singurul tip normal din tot hotelul ― şi asta nu înseamnă mare lucru. Era cît pe-aci să-i trimit o telegramă amicului Stradlater, să vină la New York cu primul tren. Cred c-ar fi domnit în hotelul ăsta.
Nenorocirea e că atunci cînd te uiţi la porcăriile astea nu-ţi mai poţi lua ochii de la ele. Şi, pe urmă, fata aia cu apa arăta destul de bine. Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sînt cel mai mare obsedat sexual. Uneori îmi vin în minte nişte ticăloşii foarte mari, de la care nu m-aş da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia. Înţeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parşiv, să te-mbeţi cu o fată şi s-o împroşti cu apă sau cu alcool pe faţă şi ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai şi te gîndeşti bine, e o porcărie. Cred că, dacă nu-ţi place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiureşti cu ea, iar dacă într-adevăr îţi place, înseamnă că-ţi place şi faţa ei, şi atunci nu se poate să faci porcării d-astea şi s-o împroşti cu apă. Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar cînd încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu' vreo doi ani o fată care era şi mai stricată decît mine! Mamă, ce stricată era! Totuşi, un timp ne-am distrat destul de bine, aşa, într-un fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu ştiu niciodată ce naiba se întîmplă cu mine. Îmi tot impun reguli de conduită şi le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunţ să mă mai aiuresc cu fete de care, de fapt, dacă stau şi mă gîndesc bine, mi-e silă. Şi totuşi, nu m-am ţinut de legămînt. L-am călcat în aceeaşi săptămînă ― de fapt, în aceeaşi seară. Am petrecut toată noaptea sărutîndu-mă cu o fată îngrozitor de artificială, una Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înţelege. Zău că nu!
În timp ce stăteam aşa la fereastră, am început să mă gîndesc ce-ar fi să-i dau un telefon drăguţei Jane ― vreau să spun, să-i dau un telefon interurban, la B.M., unde învăţa, în loc s-o chem pe maică-sa, şi să aflu cînd se întoarce acasă. Bineînţeles că nu era frumos să telefonezi studentelor noaptea, dar aveam un plan. Voiam să spun oricui mi-ar fi răspuns că sînt unchiul ei şi că mătuşă-sa tocmai suferise un accident mortal de maşină şi trebuie să vorbesc imediat cu Jane. Totul ar fi mers ca pe roate. Singurul motiv pentru care n-am chemat-o e că n-aveam chef. Şi dacă n-ai chef, nu poţi trage bărbi cum trebuie.
După un timp, m-am aşezat într-un fotoliu şi am fumat vreo cîteva ţigări. Trebuie să recunosc că mă simţeam ca musca-n lapte. Apoi, deodată, mi-a venit o idee. Mi-am scos portofelul şi am început să caut o adresă primită de la un tip, unul de la Princeton pe care-l cunoscusem la o petrecere în vară. În cele din urmă, am găsit-o. Prinsese o culoare ciudată de la portofelul meu, dar scrisul tot se mai desluşea. Era adresa unei fete, care ― după spusele amicului de la Princeton ―, fără să fie ceea ce se cheamă o damă, călca pe de lături din cînd în cînd. O adusese odată la o petrecere la Princeton, şi după aia aproape că-l dăduseră afară din şcoală. Era un fel de dansatoare care făcea striptease, sau ceva asemănător. În orice caz, m-am dus la telefon şi am chemat-o. O chema Faith Cavendish şi locuia pe strada 65 colţ cu Broadway, la "Stanford Arms Hotel", care trebuie să fi fost o cloacă.
O clipă am crezut că nu-i acasă sau mai ştiu eu ce. Nu răspundea nimeni. Apoi, în cele din urmă, cineva a ridicat receptorul.
― Alo? am zis.
Mi-am îngroşat vocea cît am putut, ca să nu-şi dea seama ce vîrstă am. De altfel, vocea mea era şi aşa destul de groasă.
― Alo, mi-a răspuns o voce de femeie, nu prea prietenoasă.
― Domnişoara Faith Cavendish?
― Cine-ntreabă? a răspuns ea. Cine naiba mă cheamă la ora asta?
M-am cam speriat.
― Ştiu că-i tîrziu, i-am zis cu o voce de om matur. Dar sper c-o să mă iertaţi. Eram foarte dornic să dau de dumneavoastră.
I-am spus toate astea pe un ton cît se poate de politicos. Zău că da!
― Dar cine e la telefon?
― Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Sînt un prieten de-al lui Eddie Birdsell. Eddie mi-a spus că dacă vin la New York să mă întîlnesc neapărat cu dumneavoastră, să bem un pahar împreună.
― Cine? Cum zici că-l cheamă pe prietenul dumitale?
Mamă, era ca o panteră! Aproape că urla la mine!
― Edmund Birdsell. Eddie Birdsell... i-am spus.
Nu-mi mai aminteam dacă numele lui era Edmund sau Edward. Îl întîlnisem o singură dată la o petrecere nenorocită.
― Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, Jack ! Şi dacă-ţi închipui că-mi face plăcere să mă trezească cineva din somn în mijlocul...
― Eddie Birdsell. De la Princeton, i-am spus.
Se vedea clar că repeta în gînd numele, căutînd să şi-l amintească.
― Birdsell, Birdsell... de la Princeton... de la colegiul Princeton?
― Da, i-am spus.
― Eşti de la Princeton?
― Mai mult sau mai puţin!
― A... Şi ce mai face Eddie? m-a întrebat. Să ştii că-i o oră foarte curioasă să dai cuiva telefon. Auzi la ce oră să sune!
― E bine. M-a rugat să vă transmit toate cele bune din partea lui.
― Mulţumesc. Transmite-i şi dumneata toate cele bune din partea mea. E un băiat drăguţ. Ce mai face?
Devenise, brusc, nemaipomenit de prietenoasă.
― Păi, ştiţi... Tot aia şi tot aia! i-am răspuns.
De unde naiba să ştiu eu ce face? Abia îl cunoşteam. Mici măcar nu ştiam dacă mai e la Princeton.
― N-aţi vrea să ne întîlnim să luăm un cocktail împreună?
― Dumneata ai idee cît e ceasul? mi-a replicat. Dar, în orice caz, îmi dai voie să te întreb cum te cheamă? Căpătase brusc un accent britanic. După voce pari mai degrabă tînăr.
Am rîs.
― Mulţumesc de compliment, i-am zis cît se poate de amabil. Mumele meu e Holden Caulfield.
Ar fi trebuit să-i dau un nume fals, dar nu mi-a venit nici unul în minte.
― Ascultă, domnule Cawffle, n-am obiceiul să fixez întîlniri în mijlocul nopţii. Sînt o fată care munceşte!
― Mîine-i duminică, i-am spus.
― Bine, dar oricum. Trebuie să mă odihnesc. Să fiu frumoasă ! Ştii cum e!
― Şi eu care credeam c-o să bem măcar un cocktail împreună. Nu e chiar atît de tîrziu!
― Eşti foarte drăguţ, mi-a spus. De unde suni? Unde eşti?
― Eu? Într-o cabină telefonică!
― Aşa! a spus ea, după care a urmat o lungă pauză. Ascultă, mi-ar face mare plăcere să ne întîlnim odată, domnule Cawffle. Ai o voce foarte simpatică. Dar acum e tîrziu.
― Aş putea să vin la dumneavoastră.
― În mod normal aş fi răspuns: perfect. Vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să vii să bem un pahar, dar colega mea de cameră e bolnavă. A zăcut toată seara fără să poată închide ochii. Şi abia acum a adormit. Şi, mă rog...
― Vai, îmi pare rău!
― Unde ai tras? Poate că putem să ne întîlnim mîine să luăm un cocktail împreună.
― Nu, mîine nu pot, i-am spus. Nu puteam decît azi.
Ce cretin am fost. Nu trebuia să spun asta.
― Îmi pare rău.
― Am să-i transmit lui Eddie salutări din partea dumneavoastră.
― Da? Sper c-o să te distrezi la new York. E un oraş măreţ!
― Ştiu asta. Mulţumesc, noapte bună!
Şi am închis telefonul.
Mamă, de data asta chiar c-am ratat o ocazie. Aş fi putut măcar s-aranjez să luăm un cocktail împreună sau altceva.
Capitolul 10
ERA ÎNCÂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ŞTIU EXACT CÎT ERA ceasul, dar în orice caz nu prea tîrziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc cînd nu sînt obosit. Aşa că am deschis geamantanele, am scos o cămaşă curată, apoi m-am dus în baie şi m-am spălat şi mi-am schimbat cămaşa. Ştiţi ce voiam să fac? Aveam de gînd să mă duc jos şi să văd ce naiba se petrecea în "Salonul albastru". "Salonul albastru" era numele barului din hotel.
În timp ce-mi schimbam cămaşa, era cît pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap şi bun-simţ. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era mică şi oricum n-ar fi fost trează şi, cu atît mai puţin, lîngă telefon. M-am gîndit că, dacă răspundea unul dintre părinţi, aş fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Şi-ar fi dat seama că sînt eu. Mama ştie întotdeauna cînd sînt eu. Are un al şaselea simţ. Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puţin de vorbă cu Phoebe.
Păcat că n-o cunoaşteţi, nu cred c-aţi văzut niciodată o fetiţă mai frumoasă sau mai isteaţă ca ea. E isteaţă foc! Vreau să spun că, de cînd a început să meargă la şcoală, a luat mereu numai note mari pe toată linia. De fapt, eu sînt singurul imbecil din familie. Frate-meu D.B. e scriitor şi aşa mai departe, iar frate-meu Allie ― ăla care a murit şi de care v-am povestit ― era un geniu. Eu sînt într-adevăr singurul imbecil. Dar ar trebui s-o cunoaşteţi pe Phoebe. Are păr roşu, cam cum avea Allie, şi vara îl poartă foarte scurt. Şi îl dă după urechi. Are urechi mici şi frumoase. Iarna îl lasă să crească, şi uneori mama îi face codiţe, alteori îl poartă aşa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam ţîr, ca mine, dar e frumoasă şi-i stă bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central Park, şi era, aşa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sînt sigur că v-ar plăcea. Vreau să spun că, dacă-i vorbeşti despre ceva, înţelege exact ce vrei să spui. Adică poţi s-o iei oriunde. Dacă, de pildă, o duci la un film prost, îşi dă imediat seama că-i prost. Şi dac-o duci la unul bun, îşi dă seama că-i bun. Odată, D.B. şi cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Ştie tot filmul pe dinafară, pentru că am dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Şi uite, de exemplu, cînd Donat, încercînd să se ascundă de poliţişti şi aşa mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoţia, Phoebe întreabă în gura mare, în acelaşi timp cu scoţianul din film: "Poţi înghiţi scrumbia?" Ştie tot dialogul pe dinafară. Şi cînd profesorul din film, care de fapt e un spion neamţ, ridică degetul mic, căruia îi lipseşte o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe i-o ia înainte şi ridică degetul ei mic şi mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei cusur este că uneori e puţin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Şi ştiţi ce mai face? Scrie întruna cărţi, numai că le lasă la jumătate. Toate sînt despre o puştoaică pe care o cheamă Hazel Weatherfied ― dar Phoebe scrie "Hazle". Hazle Weatherfield e o fetiţă-detectiv. La început s-ar părea că e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin şi e întotdeauna "un domn înalt, frumos şi are vreo 20 de ani". Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plăcea şi dumneavoastră. Era deşteaptă chiar şi cînd era numai de-o şchioapă! Cînd era mică, mică de tot, şi mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi, mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pînze şi-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam şi pe Phoebe cu noi. Îşi punea mănuşi albe şi mergea între noi ca o doamnă adevărată. Şi cînd discutam cîte ceva cu Allie, despre vreun lucru, aşa, în general, Phoebe asculta. Cîteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar ne amintea imediat că-i cu noi. Me întrerupea, dîndu-i lui Allie sau mie un ghiont, şi ne spunea: "Cine? Cine a spus asta? Bobby sau doamna?" Şi noi îi spuneam cine şi ea făcea: "Aha!" şi pe urmă continua să asculte şi aşa mai departe. Şi pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că şi Allie era topit după ea. Acum are zece ani şi nu mai e chiar atît de mică, dar toţi sînt nebuni după ea, toţi cei care au cap.
În orice caz, e un om cu care îţi face plăcere oricînd să vorbeşti la telefon. Dar mi-era prea frică să nu răspundă bătrînii şi să afle că sînt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, şi aşa mai departe. Mi-am pus deci cămaşa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul şi am coborît în hol, să văd care-i situaţia.
Dar holul era aproape gol, cu excepţia unor tipi care semănau a codoşi şi a unor blonde care semănau a dame.
Dar se auzea orchestra în "Salonul albastru", aşa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuşi, mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La New York, cînd ai bani, ai orice. Zău că da.
Orchestra era o porcărie. Formaţia Buddy Singer. Suflători mulţi, dar proşti. Afară de asta, în local se aflau foarte puţini clienţi de vîrsta mea. De fapt, de vîrsta mea nu era nici unul. Majoritatea erau nişte bătrîni, care încercau să facă impresie, şi damele lor. Masa de lîngă mine, însă, făcea excepţie. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urîte şi purtau nişte pălării după care se vedea cît de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blondă, nu arăta chiar atît de rău. Într-un fel, era chiar drăguţă blonda. Dar, tocmai cînd începusem s-o fixez, a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky şi sifon şi i-am spus să mi le servească separat, l-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codeşti şi te bîlbîi, simte imediat că n-ai douăzeci şi unu de ani şi refuză să-ţi servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.
― Vă rog să mă scuzaţi, mi-a zis, nu cumva aveţi vreo legitimaţie pe care să scrie vîrsta? Poate un permis de conducere sau altceva?
M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, şi i-am spus:
― Vrei să spui că par minor?
― Vă rog să mă scuzaţi, dar avem dispoziţii care...
― Bine, bine, i-am zis, înjurînd în sinea mea. Adu-mi o coca-cola.
Dădu să plece, dar l-am oprit:
― N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?
L-am rugat foarte frumos.
― Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o picătură de rom sau de orice?
― Îmi pare foarte rău... mi-a zis şi a şters-o.
N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alcoolice minorilor, îşi pierd slujba. Şi eu sînt un amărît de minor.
Am început din nou să fixez zîneie de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două erau crimă şi pedeapsă. Nu m-am uitat totuşi prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indiferent. Şi totuşi, ştiţi ce-au făcut cînd m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar fi fost sărmane cu duhul. Probabil îşi închipuiau că sînt prea tînăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat îngrozitor ― ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai ştiu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sînt zile, aşa, cînd am un chef nebun să dansez, şi asta era una din ele. Aşa că, deodată, m-am aplecat puţin spre masa lor şi am întrebat:
― Nu vreţi să dansaţi, fetelor?
Nu le-am întrebat golăneşte, sau mai ştiu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Şi din nou au început să chicotească. Pe cuvîntul meu dacă nu erau tîmpite din naştere.
― Haideţi, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rînd. Ei? Ce părere aveţi? Haideţi!
Zău că aveam chef să dansez.
În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, şi ne-am îndreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leşinat de rîs. Trebuie să fi fost la mare ananghie să-mi bat capul cu asemenea femei.
Dar, pînă la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mîna întîi. Nu ştiu dacă avusesem vreodată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc. Proastele astea dansează uneori dumnezeieşte! Şi, pe de altă parte, dansezi cu cîte o fată într-adevăr deşteaptă şi tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atît de prost, că mai bine râmîi cu ea la masă şi bei pîn' te-mbeţi.
― Bine mai dansezi! i-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios. Am dansat odată cu o dansatoare şi pot să-ţi spun că dansezi de o mie de ori mai bine decît ea. Ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?
― Cum?
Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.
― Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?
― Nu cred. Nu. Nu ştiu...
― Sînt dansatori. Ea e dansatoare. Da' nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoare, dar nimic mai mult. Ştii cînd poţi spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Ce-ai spus?
Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.
― Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Îhî.
― Uite, aşa, punînd mîna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu ce ― atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.
Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Aşa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar, şi atîta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer şi orchestra lui împuţită cîntau "E ceva ce nu se poate explica..." şi nici chiar ei nu reuşeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dansam fără figuri ― nu pot să sufăr tipii care se dau în spectacol pe ringul de dans ―, dar variam totuşi destul de mult paşii şi ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închipuiam că şi ei îi place dansul, pînă cînd mi-a spus o tîmpenie cît capul ei de mare:
― Aseară l-am văzut pe Peter Lorre , actorul de cinema, în carne şi oase. Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaş!
― Aţi avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.
Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abţine să n-o sărut în creştetul capului ei pătrat ― chiar lîngă cărare. Dar s-a supărat foc.
― Hei! Ce te-a apucat?
― Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a patra, fir-ar a naibii de clasă! Şi dansezi aproape tot atît de bine ca ea, care dansează mai bine decît oricine, viu sau mort.
― Bagă, te rog, de seamă cum vorbeşti!
Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.
― De unde sînteţi, fetelor? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.
― De unde sînteţi voi, fetelor? am întrebat-o din nou.
― Cum?
― De unde sînteţi? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.
― De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns.
Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.
― Conversaţia cu dumneata e pasionantă! i-am spus. Ştii?
― Ce?
Am renunţat. Oricum, n-ar fi înţeles. Era prea subtil pentru ea.
― Vrei să dansăm un jitterbug , dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără ţopăială sau mai ştiu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cîntă una mai iute, în afară de babalîci şi de graşi, toţi se întorc la mese, aşa că o s-avem destul loc, ce zici?
― Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, cîţi ani ai?
Nu ştiu de ce, dar asta m-a cam enervat
― Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sînt înalt pentru vîrsta mea.
― Ascultă. Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbeşti! Dacă mai vorbeşti aşa, să ştii că mă întorc la prietenele mele la masă.
M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cînte, şi bucata era iute. Am început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, uşor, nu ţopăia, era grozavă. Nu trebuia decît s-o atingi şi te urma întocmai. Iar cînd se rotea, îşi rotea fundul de ţi-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea mea. Cînd s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De cîte ori se întîmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea. Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.
Nu m-au invitat să stau la masa lor ― din lipsă de educaţie, desigur ―, dar tot m-am aşezat. Pe blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai ştiu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urîte le chema Marty şi Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai aşa, de banc. Apoi am încercat să duc o conversaţie cît de cît inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le suceşti o mînă şi tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă ― era una mai proastă ca alta. Şi toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi aşteptat să apară dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil îşi închipuiau că vedetele, cînd vin la New York, trag direct la "Salonul albastru", în loc să se ducă la "Stork Club" sau la "El Morocco" sau într-alta parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle şi, mă rog, tot restul. Lucrau toate trei la acelaşi birou de asigurare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă puteai să scoţi un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urîte, Marty şi Laverne, erau surori, dar cînd le-am întrebat s-au simţit groaznic de jignite. Era clar că nici una nu voia să semene cu cealaltă şi, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.
Am dansat cu fiecare, pe rînd. Una din urîte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă, Marty, era crimă şi pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că tîrai după tine Statuia Libertăţii, totuna era. Mă gîndeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi să-mi bat puţin joc de ea, aşa încît i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.
― Unde? m-a întrebat emoţionată la culme. Unde?
― Ei, l-ai pierdut! A ieşit chiar acum. De ce nu te-ai uitat cînd ţi-am spus?
S-a oprit din dans şi a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.
― Ei, taci! a exclamat ea.
O amărîsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sînt unii oameni de care n-ar trebui să-ţi baţi joc nici chiar dacă merită.
Totuşi, cînd ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Cooper tocmai ieşise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite. Şi o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de rîs, nu alta.
Se apropia ora închiderii, aşa că, pînă să nu se închidă, am comandat repede două pahare de alcool pentru fiecare din ele şi două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuţită şi plină de pahare. Urîta ― cea pe care o chema Laverne ― tot făcea bancuri că nu beau decît coca-cola. Avea un umor grozav. Ea şi Marty beau Tom Collins ― şi încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne nu ştiau că există băuturi mai bune! Blonda ― Bernice ― bea bourbon cu apă. Şi trebuie să vă spun că trăgea serios la măsea! Şi toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema. Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuşi mai mult decît celelalte două, dar spunea numai lucruri vulgare şi plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta "camera fetiţelor" şi că bietul clarinetist amărit şi bătrîn din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales cînd se ridică în picioare şi începe să sufle, scoţînd nişte acute tăioase. Şi numea clarinetul lui "beţişor de lemn dulce". Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urîtâ, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii şi să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo ţipă. De patru ori m-a întrebat ― spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De cîte ori o întrebam cîte ceva, exclama: "Cum?" Şi asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.
Deodată, după ce şi-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City . Am încercat să le conving să mai stea puţin, dar n-au vrut. Aşa că le-am spus la revedere şi le-am promis c-am să le caut la Seattle, dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.
Cu ţigările şi tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propune să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă aşeza la masa lor. Bineînţeles că nu le-aş fi lăsat să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuşi, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neştiutoare şi, pe urmă, aveau pălării atît de caraghioase, atît de jalnice. Şi faptul că voiau să se trezească în zori ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de cîte ori văd pe cineva, o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington, pînă la New York şi pînă la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentaţia aia nenorocită de la Radio City ― şi încă prima reprezentaţie ―, mă apucă disperarea şi-mi vine să urlu. Le-aş fi plătit şi o sută de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.
Am părăsit "Salonul albastru" imediat după ele. Oricum închideau, şi orchestra plecase de mult. Şi, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictiseşti de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi sau dacă nu-ţi dau băuturi adevărate şi te ţin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde să poţi sta la nesfîrşit fără să comanzi de băut şi să bei pînă te faci arşice sau fără să ai lîngă tine o fată care să te facă să-ţi pierzi minţile.
Capitolul 11
DEODATĂ, PE CÎND MĂ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HOTELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit în minte şi n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am aşezat pe unul din fotoliile greţoase din hol şi am început să mă gîndesc la ea şi la Stradlater în maşina ticălosului de Ed Banky şi, cu toate că eram cît se poate de convins că nu se întîmplase nimic între ei ― doar o cunoşteam bine pe Jane ―, tot nu reuşeam să mă gîndesc la altceva. O cunoşteam foarte bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame, îi plăceau grozav şi celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, şi, după ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineaţă şi golf aproape în fiecare după-masă, toată vara. Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai ştiu eu ce ― nu, asta nu ―, dar ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapărat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoşti.
Ştiţi cum ne cunoscusem? Cîinele ei doberman venea mereu să-şi facă nevoile în grădina noastră şi mama se enerva grozav. Aşa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane şi a făcut un tărăboi nemaipomenit. Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare cînd e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întîmplat că, după cîteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lîngă bazinul de înot, şi am salutat-o. Ştiam că locuieşte lîngă noi, dar pînă atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, şi-aşa mai departe. În orice caz, în ziua aceea cînd am salutat-o, m-a tratat cu o indiferenţă totală. Mi-au ieşit ochii încercînd s-o conving că mi-e absolut egal unde-şi face cîinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să şi le facă şi în salon, că totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit şi, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor pînă am reuşit s-o conving să deschidă măcar ochii cînd loveşte mingea. În orice caz, pînă la urmă, datorită mie a făcut mari progrese. Sînt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aş spune de ce performanţe sînt în stare, probabil că nici nu m-aţi crede. Odată, era cît pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgîndit în ultima clipă. Am socotit că, urînd filmele cum le urăsc, aş fi un ipocrit dacă i-aş lăsa să mă vîre într-un documentar.
Jane era o fată curioasă, n-aş putea spune că era propriu-zis frumoasă. Şi totuşi, mă înnebunea. E drept c-avea o gură pe care o mişca prea mult, adică atunci cînd vorbea şi o emoţiona cîte ceva gura ei părea că se dezlănţuie în cincizeci de direcţii deodată ― gura, cu buze cu tot. Şi asta mă distra grozav. Şi n-o închidea niciodată de tot, gura, vreau să spun. O ţinea tot timpul întredeschisă, dar mai ales cînd juca golf şi se pregătea să dea o lovitură sau cînd citea cîte o carte. De altfel citea mereu cărţi foarte bune. Poezii şi tot felul de lucruri de-astea. E singura persoană, în afară de familia mea, căreia îi arătasem mănuşa aceea de baseball a lui Allie cu poeziile. Nu-l cunoştea pe Allie, nu-l întîlnise niciodată, căci asta era prima vacanţă pe care o petrecea în Maine ― înainte de asta fusese mereu la Cape Cod ―, dar i-am povestit multe despre el. O interesau lucrurile de felul ăsta.
Mama n-o prea plăcea, vreau să spun că mamei i se păruse întotdeauna că Jane şi cu mama ei se uită de sus la ea, şi mai ştiu eu ce, şi d-asta n-o salutau niciodată. Mama se întîlnea mereu cu ele prin oraş, fiindcă Jane venea foarte des cu maică-sa la piaţă, în "La Salle"-ul lor decapotabil. Mama nici măcar n-o găsea frumoasă. Eu însă da. Mie îmi plăcea cum arăta. Asta e!
Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată cînd era cît pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sîmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din cînd în cînd fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul rînd. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, cînd se iveşte ocazia, îmi place să tachinez fetele pînă le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci cînd îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, ştiu că le place ―, dar îţi vine greu să începi, cînd le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cît pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decît dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă cînd a întrebat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întîmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului, şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă, parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecînd tabla cu degetul. Doar atît. Nu ştiu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lîngă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar, ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plîngă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele beţivanului ― încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tînără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mîna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întîmpla acolo. Sînt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întîmplă.
N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne ţineam mereu de mînă. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mînă. Cu alte fete, cînd te ţii de mînă, ai impresia că mîna lor parc-ar muri într-a ta sau îşi închipuie că tot timpul trebuie să-şi mişte mîna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai ştiu eu ce. Jane era altfel. Ne duceam la cîte o porcărie de film şi, de îndată ce ne aşezam, ne luam de mînă şi nu ne mai dădeam drumul pînă la sfîrşit, cînd se isprăvea filmul. Şi fără să schimbăm poziţia sau să facem mare caz de asta. Cu Jane nici măcar nu-ţi făceai probleme dacă mîna ţi-e transpirată sau nu. Singurul lucru de care-ţi dădeai seama era că eşti fericit. Zău că da.
Şi mi-am mai adus aminte de ceva. În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat gata. Rula jurnalul de actualităţi sau ceva asemănător şi, deodată, am simţit o mînă pe ceafă, mîna ei. Era un gest foarte neaşteptat. Vreau să spun că era foarte tînără şi aşa mai departe şi aproape toate fetele pe care le vezi mîngîind pe cineva pe ceafă au douăzeci şi cinci sau treizeci de ani şi, de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tînără de tot şi te apucă de ceafă, e un gest atît de frumos, că te dă gata.
În orice caz, la asta mă gîndeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla greţos din hol. Da, la Jane. Şi de cîte ori îmi aminteam că ieşise cu Stradlater în maşina blestematului de Ed Banky, simţeam că-mi pierd minţile. Ştiam că n-o să-l lase să-şi atingă scopul, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.
În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Şi deodată am simţit nevoia imperioasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, şi eu nu eram obosit deloc. Aşa că m-am urcat în cameră şi mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverşii de peste drum, dar nu mai era nici o lumină nicăieri. Am coborît cu ascensorul, am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la "Ernie". "Ernie" e un cabaret din Greenwich Village pe care-l frecventa destul de des frate-meu D.B. înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obişnuia să mă ia şi pe mine din cînd în cînd. Ernie e un negru mare şi gras care cîntă la pian. E îngrozitor de snob şi aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu eşti un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cîntat, cîntă grozav. Cîntă atît de bine, că uneori te şi enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cîntă la pian, dar uneori parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, cînd cîntă, se simte în felul lui de a cînta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decît dacă eşti cineva.
Capitolul 12
TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar fi vărsat cineva maţele în el. De cîte ori mă duc undeva tîrziu noaptea, dau de cîte un taxi greţos. Şi, în plus, cu toate că era sîmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din cînd în cînd, foarte rar, vedeai cîte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinîndu-se îmbrăţişaţi, sau cîte un grup de scandalagii cu tipele lor, rîzînd ca nebunii de ceva care aş fi putut face prinsoare că nu era deloc de rîs. New York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Şi m-am gîndit că el poate ştie ce s-a întîmplat cu raţele.
― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a parcului?
― Cum? Ce?
― Balta. Balta aia mititică, unde sînt raţele. Nu se poate să n-o ştii.
― A, da. Şi ce-i cu asta?
― Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?
― Unde să se ducă, cine?
― Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?
Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.
― De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tîmpenie ca asta?
― Te rog nu te supăra, i-am zis.
Se supărase sau, mă rog...
― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.
Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:
― Peştii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.
― Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.
― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.
De cîte ori vorbea, părea supărat pe ceva.
― Iarna-i mai grea pentru peşti decît pentru raţe, ce Dumnezeu! Gîndeşte-te! Ce Dumnezeu!
Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:
― Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, cînd îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?
― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!
― Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.
― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.
Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stîlp sau mai ştiu eu ce.
― Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămîn aşa toată iarna.
― Da? Şi atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.
―Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sînt ei făcuţi. Înţelegi?
Şi din nou se întoarse să se uite la mine.
― Aha, i-am spus.
Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuţi cu el.
― N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.
― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?
― Nu mi-e somn!
Cînd am coborît în faţă la "Ernie" şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că problema îl frămînta.
― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor ― aşa, de cum vine iarna!"
― Nu, dar...
― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din puşcă şi dispărînd în noapte.
Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din cîţi am întîlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.
Cu toate că se făcuse atît de tîrziu, la "Ernie" era o înghesuială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi. Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decît şcolile pe care le frecventez eu. Localul era atît de plin, încît aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte, fiindcă Ernie cînta la pian. Şi cînd se aşeza el la pian, era lucru sfînt, zău că da. Nimeni nu cînta ca el. Lîngă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau pe vîrfuri, să-l vadă pe Ernie cîntînd. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un reflector care îl lumina în aşa fel, încît toată lumea să-i poată vedea faţa cînd cînta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cînta cînd am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cînta notele de sus cu nişte triluri tîmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfîrşit. Greaţă să ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care rîd ca nebunii la cinema cînd nu-i nimic de rîs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cînta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, avînd în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama cînd cîntă bine sau nu. Şi nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sînt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atît de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gîndul să rămîn iar singur, mi-aş fi luat haina de la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.
În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stîlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci ― şi nu se ridică niciodată, măgarii ―, trebuia să te caţări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La "Ernie" îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa cîţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.
În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stînga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amîndoi foarte nasol. Păreau de vîrsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din cîţi am auzit vreodată. Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărît, dar era groaznic de nasoală, şi mai urîtă decît el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales cînd sînt cu cîte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cît de colo că vine de la Yale ― purta un costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student la Yale era cu o fată "a-ntîia". Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rînd că erau amîndoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: "Vai, ce groaznic... Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici." Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.
Începusem să mă simt deprimat, stînd aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decît să beau şi să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sînt fratele lui D.B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.
Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:
― HoldenCaulfield!
O chema Lillian Simmons. Frate-meu D.B. îi făcuse cîndva curte. Avea sîni imenşi.
― Bună, i-am zis.
Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.
― Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons.
Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă din ce spunea.
― Ce mai face fratele tău cel mare?
Asta era de fapt tot ce voia să ştie.
― Bine. E la Hollywood.
― La Hollywood? Minunat! Ce învîrteşte acolo?
― Nu ştiu. Scrie, i-am spus.
N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cît de colo că i se părea nemaipomenit că D.B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sînt oameni care în viaţa lor n-au citit nici măcar un rînd din ce a scris D.B., şi asta mă-nfurie.
― Pasionant, spuse Lillian.
Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete cînd dau mîna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.
― Eşti singur, puiule? m-a întrebat Lillian.
Blocase toată circulaţia, dar se vedea cît de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.
― Eşti singur, puiule? m-a întrebat din nou.
Stăteam în picioare, dar ea nici gînd să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore întregi în picioare.
― Nu-i aşa că-i frumuşel? l-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguţ.
Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.
― Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.
― Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întîlnire.
Era clar că nu voia altceva decît să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D.B. ce drăguţ se purtase.
― Bine, şmecherule. Bravo ţie. Cînd l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.
Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoştinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Politeţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunînd "Îmi pare bine de cunoştinţă" unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.
Fiindcă i-am spus c-am o întîlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aştept pînă ce Ernie va cînta ceva cît de cît cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons şi cu marinarul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, cînd mi-am luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.
Capitolul 13
M-AM ÎNTORS PE JOS LA HOTEL. PATRUZECI ŞI UNA DE STRĂZI. O plăcere! Şi să nu credeţi c-am luat-o pe jos fiindcă aveam chef să umblu, sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să mă mai urc în taxi. Uneori te apucă sila de taxiuri, aşa cum te apucă sila de ascensoare. Şi simţi deodată nevoia să mergi pe jos, oricît de departe te-ai duce sau oricît de sus te-ai urca. Pe vremea cînd eram puşti, mi se întîmpla foarte des să urc pe jos douăsprezece etaje pînă la apartamentul nostru. Douăsprezece etaje.
Nici nu se mai vedea că ninsese. Nu era aproape nici un pic de zăpadă pe trotuar. Dar era ger, aşa că mi-am scos din buzunar şapca roşie de vînătoare şi mi-am pus-o pe cap fără să-mi pese cum arăt. Am lăsat chiar şi clapele peste urechi. Tare aş fi vrut să ştiu cine-mi şterpelise mănuşile la Pencey, că-mi îngheţaseră mîinile de tot. Nu c-aş fi făcut mare lucru dac-aş fi ştiut. Sînt un tip foarte laş. Fac tot ce pot ca să nu se vadă, dar sînt laş. Uite, de pildă, dac-aş fi descoperit cine-mi furase mănuşile, probabil că m-aş fi dus în camera hoţului şi i-aş fi spus: "Ce-ar fi să-mi dai mănuşile înapoi?" Şi hoţul care le furase ar fi spus, probabil, cu o voce cît se poate de nevinovată: "Care mănuşi?" Şi atunci ştiţi ce aş fi făcut? M-aş fi dus, probabil, la dulapul lui şi-aş fi găsit mănuşile. Ascunse undeva în nişte afurisiţi de galoşi sau într-altă parte. Le-aş fi scos, le-aş fi arătat tipului şi aş fi spus: "Vrei să spui că astea sînt mănuşile tale?" Şi hoţul mi-ar fi aruncat o privire mieroasă, care s-ar fi vrut plină de nevinovăţie, şi ar fi spus: "N-am văzut mănuşile astea în viaţa mea. Dacă-s ale tale, ia-le. N-am nevoie de scîrbele astea." Şi pe urmă probabil c-aş fi stat acolo încă cinci minute cu mănuşile alea blestemate în mînă şi cu sentimentul că ar fi trebuit să-i dau un pumn, să-i mut falca. Numai că n-aş fi avut curajul s-o fac. Aş fi stat acolo ca un prost, străduindu-mă să par puternic. Şi, în loc să-i ard una să mă ţină minte, i-aş fi spus, poate, ca să-l enervez, ceva foarte usturător şi plin de dispreţ. În orice caz, să admitem că i-aş fi spus ceva foarte usturător şi plin de dispreţ, probabil că s-ar fi ridicat, s-ar fi apropiat de mine şi mi-ar fi spus: "Ascultă, Caulfield, vrei să spui că sînt hoţ?" Şi atunci, în loc să-i spun: "Ai dreptate, eşti un hoţ, un măgar şi un împuţit", nu i-aş fi spus probabil decît: "Ştiu un singur lucru, că mi-am găsit afurisitele alea de mănuşi în galoşii tăi". Şi tipul şi-ar fi dat imediat seama că n-am de gînd să-l mardesc şi probabil c-ar fi spus: "Ascultă, să fim clari. Ai spus că sînt hoţ sau nu?" Şi atunci, probabil c-aş fi spus: "Nimeni n-a pronunţat cuvîntul hoţ. Ştiu doar că mi-am găsit mănuşile în galoşii tăi nenorociţi." Şi asta ar fi putut să meargă aşa ore în şir. Pînă la urmă, aş fi ieşit din cameră fără să-i dau nici măcar un pumn, şi probabil că m-aş fi dus jos, la spălător, unde aş fi fumat pe ascuns o ţigară şi aş fi încercat în faţa oglinzii să iau un aer dur. În orice caz, la asta m-am gîndit tot drumul pînă la hotel. N-are nici un haz să fii laş. Dar poate că nu sînt chiar sută la sută laş. Nu ştiu. Cred că sînt laş doar într-o anumită măsură, fiind un tip căruia puţin îi pasă dacă-şi pierde mănuşile. Din păcate, nu sînt rău de pagubă şi asta, cînd eram puşti, o înnebunea pe mama. Unii caută zile întregi cîte un lucru pe care l-au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atît de mult, încît, dacă l-aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sînt laş decît într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l pocneşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i-aş da unuia brînci pe fereastră sau i-aş tăia capul cu toporul decît să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atît să încasez ― deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere ―, dar ce mă sperie cînd mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amîndoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Cînd stai şi te gîndeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e. Să nu credeţi că mă amăgesc. Cu cît mă gîndeam mai mult la mănuşile şi la laşitatea mea, cu atît mă întristam mai tare, aşa că pe drum am hotărît să mă opresc să mai beau ceva. La "Ernie" nu băusem decît trei pahare, şi ultimul nici măcar nu-l băusem tot. De fapt, dacă am o calitate e că beau bine. Pot să beau o noapte întreagă, şi nici măcar nu se vede, mai ales cînd am chef de băut. Odată, pe cînd eram la şcoală la Whooton, am cumpărat împreună cu un alt băiat, unul Raymond Goldfarb, o jumătate de litru de scotch şi l-am băut sîmbătâ noapte în capelă, unde nu ne vedea nimeni. El s-a făcut praf, dar la mine nici nu s-a văzut. Doar că am devenit foarte calm şi indiferent. E drept că, înainte de a mă culca, am vărsat. Dar n-am făcut-o fiindcă simţeam neapărat nevoia. M-am forţat.
În orice caz, înainte de a ajunge la hotel, am vrut să intru într-un bar care avea un aspect cam jalnic, dar tocmai atunci au ieşit doi tipi beţi morţi, care m-au întrebat unde e metroul. Unul din ei părea sud-american, şi, în timp ce-i explicam pe unde s-o ia, îmi tot sufla tot damful în obraz. Pîn' la urmă, nici n-am mai intrat în păcătosul ăla de bar. M-am întors pur şi simplu la hotel.
Holul era cu desăvîrşire gol. Duhnea cum duhnesc cincizeci de milioane de chiştoace de trabuc la un loc. Zău că da. Nu mi-era somn, dar mă simţeam cam prost. Eram trist, trist de tot. Aproape c-aş fi vrut să mor.
Apoi, deodată, m-am trezit vîrît într-o porcărie îngrozitoare.
Nici n-am apucat să mă urc bine în lift, că liftierul mi-a şi spus:
―Te-ar interesa cumva o mică distracţie, tinere? Sau e prea tîrziu pentru dumneata?
― Cum adică? l-am întrebat.
Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă.
― Nu te-ar interesa o fetiţă pentru astă-seară?
― Pe mine? am întrebat.
Era o replică foarte tîmpită. Dar e jenant cînd vine unul aşa, din senin, şi te întreabă un lucru ca ăsta.
― Cîţi ani ai, şefule? m-a întrebat liftierul.
― De ce? Douăzeci şi doi.
― Ahaa! Ei, ce zici? Te interesează? Cinci dolari o dată, cinşpe dolari toată noaptea.
S-a uitat la ceasul de la mînă şi a precizat:
― Pîn' la prînz. Cinci dolari o dată, cinşpe pînă la prînz.
― S-a făcut, i-am spus.
În principiu, sînt împotriva acestor lucruri, dar eram atît de amărît, încît nu mai aveam nici măcar puterea să gîndesc. Asta-i nenorocirea. Cînd eşti foarte trist, nu mai ai puterea să gîndeşti.
― Ce înseamnă s-a făcut? O dată, sau pînă la prînz? Trebuie să ştiu.
― O dată.
― Bun. În ce cameră eşti?
M-am uitat la drăcia roşie atîrnată de cheie, pe care scrie numărul camerei.
― 1222, i-am zis.
Începuse să-mi pară rău că mă băgasem în povestea asta, dar era prea tîrziu.
― Bun. Atunci îţi trimit o fată peste un sfert de ceas.
Mi-a deschis uşa ascensorului şi am ieşit.
― Hei, i-am zis, arată bine? Nu cumva să-mi trimiţi vreo hoaşcă.
― Ferească sfîntul. N-avea nici o grijă, şefule!
― Cui plătesc?
― Ei, mi-a răspuns. M-am dus, şefule.
Şi mi-a trîntit uşa liftului în nas.
Am intrat în cameră şi mi-am udat părul, dar e greu să te piepteni cînd eşti tuns scurt. Apoi am făcut o probă să văd dacă nu-mi pute gura după atîtea ţigări şi după tot whisky-ul pe care-l băusem la Ernie. Proba e foarte simplă: ţii mîna sub gură şi sufli înspre nări. Nu mi s-a părut că pute prea tare, dar totuşi m-am spălat pe dinţi. Apoi mi-am pus o cămaşă curată. Ştiam că nu e cazul să mă pun la fix pentru o prostituată sau aşa ceva, dar asta îmi dădea, cel puţin, o ocupaţie. Eram cam nervos. Începusem, ce-i drept, să fiu destul de excitat, şi, mă rog, dar totuşi eram puţin nervos. Şi dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu sînt fată mare. Zău că sînt. Am avut, ce e drept, destule ocazii să devin bărbat, dar n-am ajuns niciodată pînă la capăt. Întotdeauna intervine cîte ceva. De pildă, cînd eşti acasă la o fată, se întîmplă întotdeauna ca părinţii să se întoarcă cînd nu trebuie ― sau te temi c-au să se întoarcă. Dacă eşti cu o fată în maşina cuiva şi stai pe bancheta din spate, în faţă sînt întotdeauna alţi doi, şi fata care stă în faţă moare de curiozitate să ştie ce se petrece în toată maşina. Vreau să spun că există veşnic în faţă cîte o fată care se întoarce să vadă ce naiba se întîmplă. De fiecare dată intervine cîte ceva. Totuşi, de vreo două ori era cît pe ce să se întîmple. Mai ales odată, mi-aduc foarte bine aminte. A intervenit însă ceva ― nici nu mai ştiu ce. Problema e că, de cele mai multe ori, cînd aproape c-ai ajuns să te culci cu o fată ― bineînţeles dacă fata nu-i prostituată sau mai ştiu eu ce ―, îţi spune mereu să te opreşti. Şi nenorocirea e că eu mă opresc. Majoritatea nici nu se gîndesc să se oprească. Dar eu nu pot altfel. Nu ştii niciodată dacă vor într-adevăr să te opreşti sau dacă le e îngrozitor de frică sau dacă-ţi spun să te opreşti numai pentru ca vina ― dacă totuşi mergi pînă la capăt ― să fie a ta şi nu a lor. Totuşi, continui să mă opresc. Nenorocirea e că mi-e milă de ele. Adică majoritatea fetelor sînt atît de proaste şi de neajutorate! După ce le săruţi şi le mîngîi un pic, le vezi cum încep să-şi piardă capul. Orice fată, cînd începe să se încălzească, îşi pierde uzul raţiunii. Nici eu nu pricep de ce le ascult cînd îmi spun să mă opresc. Şi după ce le duc acasă începe să-mi pară rău că m-am oprit, dar totuşi continui să mă opresc.
Deci, în timp ce-mi schimbam cămaşa, mă gîndeam că, într-un fel, asta va fi ocazia aşteptată. Mă gîndeam că, dacă tot e prostituată, măcar să învăţ ceva de la ea, că poate mîine, poimîine mă însor, sau mai ştiu eu ce! Uneori mă îngrijorează toată povestea asta. Cînd eram la şcoală la Whooton, am citit o carte în care era un personaj foarte rafinat, foarte manierat şi foarte stricat. Îl chema Monsieur Blanchard, mi-aduc aminte perfect. Cartea era împuţită, dar tipul nu era rău. Avea un mare château pe Riviera, în Europa, şi ştiţi ce făcea în timpul liber? Bătea femeile cu ciomagul. De fapt, era un desfrînat şi aşa mai departe, dar femeile mureau după el. Undeva în carte, spunea că trupul femeii e ca o vioară şi că trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine. Cartea era o porcărie ― îmi dau seama ―, dar totuşi n-am reuşit să uit povestea cu vioara. De fapt, de asta voiam să capăt oarecare experienţă, în caz c-am să mă însor vreodată. Caulfield şi Vioara lui magică. Mamă! E vulgar, îmi dau seama că-i vulgar, dar totuşi nu vulgar din cale-afară. Mi-ar plăcea să mă pricep la asemenea lucruri. Şi, dacă vreţi să ştiţi, cînd sînt cu cîte o fată, jumătate din timp mă chinuiesc s-ajung să găsesc ce caut. Înţelegeţi ce vreau să spun! Uite, de exemplu, fata de care v-am povestit, aceea cu care era cît pe-aci să mă culc. Mi-a trebuit aproape o oră să-i scot blestematul ăla de sutien. Şi cînd, în cele din urmă, am reuşit să i-l scot, cred c-ar fi fost în stare să mă scuipe în ochi.
Am continuat să mă plimb prin cameră, aşteptînd prostituata. Speram să fie frumoasă. Dar, de fapt, mi-era totuna. Tot ce doream era să se isprăvească mai repede. În cele din urmă, a bătut cineva la uşă, şi, ducîndu-mă să deschid, m-am împiedicat de un geamantan care-mi stătea în cale şi am căzut peste el şi aproape că mi-am rupt un picior. De altfel, întotdeauna aleg clipa cea mai nepotrivită ca să mă împiedic de cîte un geamantan, sau ceva de felul ăsta.
Cînd am deschis uşa, prostituata era în prag. Avea o haină sport şi era cu capul gol. Părul ei era un fel de blond, dar se vedea cît de colo că era vopsit. Totuşi, nu era hoaşcă.
― Bună seara! i-am zis.
Mamă, ce manierat eram!
― Dumneata eşti tipul de care mi-a spus Maurice? m-a întrebat.
Nu părea cine ştie ce prietenoasă.
― Cine-i Maurice? Liftierul?
― Îhî, mi-a răspuns.
― Da, eu sînt. Nu vreţi să intraţi? am invitat-o.
Pe măsură ce trecea timpul, deveneam tot mai indiferent. Zău că da.
A intrat în cameră, şi-a scos imediat haina şi a aruncat-o pe pat. Sub haină avea o rochie verde. Apoi s-a aşezat pe un colţ al fotoliului din faţa biroului şi a început să-şi bîţîie piciorul. S-a aşezat picior peste picior şi a reînceput să-şi bîţîie piciorul. Era foarte nervoasă pentru o prostituată. Zău că da. Cred că era nervoasă pentru că era îngrozitor de tînără. Cred că avea vîrsta mea. M-am aşezat lîngă ea pe fotoliu şi i-am oferit o ţigară.
― Nu fumez, mi-a zis.
Avea o voce mică, mititică. Abia auzeai ce spunea. Şi pe urmă, nu spunea niciodată mulţumesc cînd îi ofereai ceva. Pesemne că n-o învăţase nimeni.
― Dă-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Jim Steele, i-am zis.
― Ai ceas? m-a întrebat ea.
Bineînţeles că nici nu-i păsa cum naiba mă cheamă.
― Dar ia ascultă, cîţi ani ai?
― Eu? Douăzeci şi doi.
― Uite cum minte.
Curios că mi-a spus asta. Vorbea ca o puştoaică. Aveam impresia că o prostituată adevărată trebuie să spună: "Pe dracu!" sau "Lasă tromboanele!", nu "Uite cum minte".
― Dar dumneata cîţi ani ai?
― Destui ca să ştiu ce trebuie să fac! mi-a răspuns.
Avea haz.
― Ai ceas? m-a întrebat ea din nou, după care s-a ridicat în picioare şi şi-a scos rochia, trăgînd-o peste cap.
Cînd şi-a scos rochia am avut o senzaţie ciudată. Adică şi-a scos-o atît de brusc, şi aşa mai departe. De fapt, ştiu că atunci cînd o femeie se dezbracă în faţa ta, trebuie să te simţi excitat, dar eu nu simţeam nimic. Simţeam altceva, dar nu asta. Mă simţeam mai degrabă trist decît excitat.
― Ascultă, ai ceas sau n-ai?
― Nu. N-am.
Mamă, ce prost mă simţeam!
― Cum te cheamă? am întrebat-o.
Nu mai avea pe ea decît un combinezon roz. Mă simţeam îngrozitor de stînjenit. Zău că da.
― Sunny, mi-a răspuns. Dar hai să-i dăm drumul.
― N-ai vrea să stăm puţin de vorbă? am căutat eu s-o întorc.
Era o copilărie, dar aveam o senzaţie foarte ciudată.
― Te grăbeşti tare?
S-a uitat la mine ca la un nebun.
― Despre ce naiba vrei să vorbim?
― Nu ştiu. Despre nimic deosebit. M-am gîndit numai aşa, că poate ai chef să stăm puţin de vorbă.
S-a aşezat din nou pe fotoliul din faţa biroului. Dar era clar că nu-i plăcea situaţia. Începu din nou să-şi bîţîie piciorul ― mamă, tare mai era nervoasă.
― N-ai vrea o ţigară? i-am spus.
Uitasem că nu fumează.
― Nu fumez. Ascultă. Dac-ai de gînd să vorbeşti, poftim, vorbeşte. Dar repede, că am treabă.
Nu-mi venea însă în minte nici un subiect de conversaţie. O clipă m-am gîndit s-o întreb cum de a ajuns prostituată şi tot restul, dar mi-a fost frică s-o fac. Şi pe urmă, tot nu mi-ar fi spus.
― Nu eşti din new York, nu-i aşa? am întrebat-o în cele din urmă.
Era singurul lucru care-mi venise în minte.
― Nu. De la Hollywood, mi-a răspuns.
Apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de pat, unde-şi aruncase rochia.
― N-ai cumva un umeraş? Nu vreau să-mi mototolesc rochia. Abia am scos-o de la curăţat.
― Ba da, am, i-am răspuns repede.
Eram bucuros că-mi găsisem o ocupaţie. Am luat rochia şi am atîrnat-o pe un umeraş în dulap. Curios! M-am simţit puţin trist cînd am atîrnat-o. M-am gîndit la fata asta, cum s-a dus la magazin şi şi-a cumpârat-o, şi nimeni din magazin n-a bănuit că-i o prostituată, şi aşa mai departe. Vînzătorul şi-a închipuit, probabil, că-i o fată ca oricare alta. Şi asta, nu ştiu de ce, m-a întristat îngrozitor.
M-am aşezat din nou şi am încercat să continui discuţia. Dar fata nu prea avea chef de vorbă.
― Lucrezi în fiecare seară? am întrebat-o ― dar, după ce am rostit aceste cuvinte, mi s-au părut îngrozitoare.
― Îhî, mi-a răspuns.
Se plimba prin cameră. La un moment dat, a luat meniul de pe birou şi l-a citit.
― Dar ziua ce faci?
Fata a schiţat un gest, de parc-ar fi vrut să dea din umeri. Era destul de slabă.
― Dorm. Mă duc la cinema. Puse meniul la loc pe birou, apoi se uită la mine: Hei, ce ai de gînd? Crezi că am toată...
― Ascultă, i-am spus. Astă-seară nu prea mă simt în apele mele. Am avut o noapte foarte agitată. Zău că da. Uite, îţi plătesc, dar sper că n-ai să te superi dacă o lăsăm baltă! Te superi?
Nenorocirea era că n-aveam nici un chef să mă culc cu ea. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, mă simţeam mai degrabă trist decît excitat. Mă întrista fata. Mă întrista rochia ei verde din dulap şi tot restul ― şi, pe urmă, nu cred c-aş fi vreodată în stare să fac amor cu o fiinţă care zace toată ziua într-un tîmpit de cinema. Zău că nu.
S-a apropiat de mine cu o expresie ciudată, de parcă n-ar fi crezut nici o vorbă din ce spuneam.
― Ce s-a întîmplat? m-a întrebat.
― Nimic.
Mamă, ce nervos eram.
― Dar m-am operat de curînd.
― Da? Unde?
― La, cum îi spune, la clavicord .
― Da? Unde naiba-i ăsta?
― Clavicordul? i-am spus. Păi, la coloana vertebrală. Vreau să spun că-i jos la coloană.
― Da? Asta-i groaznic!
Apoi mi s-a aşezat pe genunchi.
― Eşti dulce, mi-a zis.
Mă făcuse să mă simt atît de nervos, încît minţeam de îngheţau apele.
― Sînt în convalescenţă! i-am zis.
― Semeni cu un actor de cinema. Cu ăla... cum îl cheamă...Nu se poate să nu ştii. Cum naiba-l cheamă?
― Mu ştiu, i-am zis.
Nu voia deloc să mi se ridice de pe genunchi.
― Nu se poate să nu ştii. A jucat în filmul ăla cu Melvine Douglas! Ăla care era fratele mai mic al lui Melvine Douglas! Ăla care cade din barcă. Nu se poate să nu ştii despre cine-i vorba.
― Nu, nu ştiu! Mă duc cît se poate de rar la cinema.
Atunci s-a înfuriat. Şi a-nceput să vorbească urît, şi aşa mai departe.
― Nu vrei să renunţi? i-am zis. N-am nici o dispoziţie acum. Doar ţi-am spus că m-am operat de curind.
Nu s-a ridicat de pe genunchii mei nici atunci, dar s-a uitat îngrozitor de urît la mine.
― Ascultă, mi-a zis, cînd m-a chemat nebunul de Maurice, dormeam. Dacă-ţi închipui că... şi pentru că...
― Ţi-am spus că-ţi plătesc c-ai venit, că te-ai deranjat. Zău că-ţi plătesc. Am bani destui. Dar abia am suferit o operaţie foarte serioasă...
― Atunci de ce naiba i-ai mai spus lui Maurice că vrei o fată? Dacă ţi-au făcut operaţia asta păcătoasă la... cum îi zice... Cum ziceai că-i zice?
― Credeam c-o să mă simt mai bine. Dar m-am pripit. Vorbesc serios. Îmi pare rău. Nu vrei să te ridici puţin să-mi scot portofelul? Vorbesc serios!
Era supărată foc, dar mi s-a ridicat totuşi de pe genunchi, ca să mă pot duce la dulap să-mi iau portofelul. Am scos o hîrtie de cinci dolari şi i-am întins-o.
― Mulţumesc, i-am zis. Mulţumesc de un milion de ori.
― Asta-i o hîrtie de cinci. Şi costă zece.
Voia să mă fraierească. Se vedea cît de colo. Mă temusem de la început c-o să se întîmple aşa. Serios!
― Maurice mi-a spus cinci, cincisprezece pînă mîine la prînz şi cinci pentru o dată.
― Nu. Zece.
― Mi-a spus cinci. Îmi pare rău ― zău că da ―, dar atîta am de gînd să dau.
Fata a ridicat din umeri, aşa cum făcuse mai înainte, şi pe urmă mi-a spus, foarte acră:
― Vrei, te rog, să-mi dai rochia? Sau ţi-e greu?
Arăta ca o stafie puştoaica. Pînă şi vocişoara ei reuşea, într-un fel, să te sperie. Dac-ar fi fost o prostituată bătrînă şi grasă, fardată şi aşa mai departe, n-ar fi semănat atît de tare a stafie.
M-am dus şi i-am adus rochia. S-a îmbrăcat. S-a aranjat şi pe urmă şi-a luat haina sport de pe pat.
― La revedere, puchinosule, mi-a spus.
― La revedere, i-am răspuns eu.
Nu i-am mulţumit, nu i-am spus nimic... Şi îmi pare bine.
Capitolul 14
DUPĂ CE A PLECAT SUNNY, AM RĂMAS UN TIMP ÎN FOTOLIU şi am fumat vreo două ţigări. Afară începuse să se facă ziuă. Mamă, ce nenorocit eram. Nici nu vă închipuiţi ce tristeţe mă apucase. Şi atunci ştiţi ce-am făcut? Am început să vorbesc aşa, de unul singur, închipuindu-mi că vorbesc cu Allie. Aşa fac uneori cînd sînt foarte amărît. Şi îi tot spun să se ducă acasă, să-şi ia bicicleta şi să m-aştepte în faţa casei lui Bobby Fallon. Bobby Fallon locuia destul de aproape de noi, cînd stăteam în Maine acum nu ştiu cîţi ani. În orice caz, uite ce s-a întîmplat: Într-o zi, Bobby şi cu mine trebuia să mergem cu bicicleta la Lake Sedebego. Voiam să ne luăm şi de mîncare şi puştile cu capse şi tot ― eram mici şi credeam că putem împuşca ceva cu ele. În orice caz, Allie m-a auzit vorbind cu Bobby şi ne-a spus că vrea şi el să meargă, dar eu nu l-am lăsat. I-am spus că-i prea mic. Aşa că, uneori, cînd mi se întîmplă să fiu foarte trist, îi spun cu glas tare: "Bine. Du-te acasă, ia-ţi bicicleta şi aşteaptă-mă în faţa casei lui Bobby. Grăbeşte-te!" Nu vreau să spun că nu-l luam cu mine cînd mă duceam undeva. Îl luam. Însă în ziua aceea nu l-am luat. Dar nu s-a supărat ― nu se supăra niciodată. Numai că eu tot mi-aduc aminte de întîmplarea asta cînd sînt cu moralul foarte jos.
În cele din urmă însă, m-am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. După ce m-am băgat în pat, m-am gîndit să-mi fac rugăciunea, şi aşa mai departe, dar n-am fost în stare. Nu pot să mă rog oricînd vreau. În primul rînd, fiindcă sînt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte poveşti din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cît timp a trăit i-au folosit cît i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decît Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peşterile de îngropăciune şi care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decît toţi Apostolii la un loc. Cînd învăţam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe acelaşi culoar cu mine şi cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker , şi aşa mai departe, şi citea Biblia de dimineaţa pînă seara. Era un puşti de treabă şi îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, şi mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pămînt. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, şi aşa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie să-i iubim şi noi. Şi eu îi răspundeam că ştiu că i-a ales El, dar că-i alesese la întîmplare. N-avusese timp să umble prea mult şi să analizeze pe toată lumea. I-am spus că nu-l condamn pe Isus. De fapt, nu era vina Lui dacă n-avusese timp să-i verifice. Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Childs dacă crede că Iuda ― ăla de-l trădase pe Cristos ― a nimerit în iad după ce s-a sinucis. Childs mi-a răspuns că e sigur de asta. Şi tocmai aici nu eram de acord cu el. I-am spus că fac prinsoare pe o mie de dolari că Cristos nu l-ar fi trimis pe Iuda în iad. Dac-aş avea o mie de dolari, aş face prinsoare şi azi. Apostolii, da, sînt convins că l-ar fi trimis în iad ― cît ai clipi din ochi ―, dar Cristos nu, aş putea pune mîna-n foc că nu. Childs mi-a spus atunci că nenorocirea e că nu mă duc niciodată la biserică. Şi ce-i drept, e drept, nu mă duc. În primul rînd, pentru că părinţii mei au religii deosebite, şi pe urmă, pentru că noi, toţi copiii din familie, sîntem atei. Dacă vreţi să ştiţi, eu pe pastori nu pot să-i văd în ochi. Toţi pastorii de prin şcolile pe unde am învăţat, cînd ţineau predici, aveau voci îngrozitor de cucernice. Şi mie tare mi-e silă de asta. Nu înţeleg de ce naiba nu vorbesc ca oamenii. Par atît de falşi cînd vorbesc.
În orice caz, cînd m-am culcat, n-am reuşit să mă rog nici măcar un pic. Ori de cîte ori începeam cîte o rugăciune, mi-aduceam aminte de Sunny cum îmi spusese că sînt un puchinos. În cele din urmă, m-am ridicat în capul oaselor şi am mai fumat o ţigară. Avea un gust infect. De cînd plecasem de la Pencey, cred că fumasem vreo două pachete.
Şi în timp ce stăteam aşa şi fumam, am auzit o bătaie în uşă. În sinea mea speram că nu bate la mine, deşi îmi dădeam foarte bine seama că bătuse la uşa mea. Nu ştiu cum de mi-am dat seama, dar mi-am dat. Am ştiut şi cine e. Am un al şaselea simţ.
― Cine e acolo? am întrebat.
Eram destul de speriat. Sînt foarte laş cînd e vorba de situaţii d-astea.
Nu mi-a răspuns nimeni. Dar din nou a bătut la uşă. Mai tare.
În cele din urmă, m-am ridicat din pat, în pijama, şi am deschis. Nici măcar n-a fost nevoie să aprind lumina, căci se făcuse ziuă. În uşă stăteau Sunny şi Maurice, liftierul cel bubos.
― Ce s-a întîmplat? Ce vreţi? i-am întrebat.
Mamă, ce-mi tremura vocea.
― Mai nimic, îmi răspunse Maurice. Cinci dolari.
Vorbea pentru amîndoi. Sunny stătea lîngă el cu gura căscată.
― I-am plătit. I-am dat cinci dolari. N-ai decît s-o întrebi, i-am zis.
Mamă, ce-mi mai tremura vocea!
― E zece dolari, şefule! Doar ţi-am spus! Zece, o dată, şi cinşpe, o noapte. Doar ţi-am spus!
― Nu, nu aşa mi-ai spus. Mi-ai spus cinci dolari o dată. E adevărat că mi-ai spus cincisprezece pînă la prînz. Dar te-am auzit clar cînd ai spus că...
― Lasă-ne să intrăm, şefule.
― Pentru ce? l-am întrebat.
Doamne, biata mea inimă bătea să-mi spargă pieptul. Măcar de-aş fi fost îmbrăcat! E îngrozitor să fii în pijama într-o situaţie ca asta.
― Hai, şefule, să terminăm odată, mi-a spus Maurice.
Apoi m-a împins cu laba lui împuţită. Cît pe-aci să cad peste scuipătoare. Era cît o matahală, porcu'. În clipa următoare, m-am trezit cu amîndoi în mijlocul camerei. Se purtau de parcă hotelul ăsta blestemat ar fi fost proprietatea lor. Sunny s-a aşezat pe pervazul ferestrei, iar Maurice s-a aşezat în fotoliul cel mare şi şi-a descheiat gulerul ― purta uniforma de liftier. Mamă, ce nervos eram!
― Hai, şefule, scoate banii, că trebuie să mă întorc la lucru.
― Ţi-am spus de cel puţin zece ori că nu-ţi datorez nici un cent. I-am dat fetei cei cinci dolari care...
― Lasă barba! Scoate banii.
― De ce să-i mai dau încă cinci dolari? i-am spus.
Vocea mi se gîtuise aproape de tot.
― Încerci să mă jecmăneşti.
Maurice îşi descheie vestonul uniformei de sus pînă jos. Pe dedesubt nu avea decît un guler detaşabil, dar fără cămaşă, fără nimic. Avea un pîntec mare, umflat şi păros.
― Nimeni nu încearcă să te jecmănească, mi-a spus. Scoate banii, şefule!
― Nu.
Auzind asta, Maurice se ridică de pe fotoliu şi veni către mine. Arăta ca un om foarte, foarte obosit sau foarte, foarte plictisit. Doamne, ce frică mi-era. Mi-aduc aminte că parcă stăteam cu braţele încrucişate. Cred că n-ar fi fost atît de îngrozitor dac-aş fi fosf îmbrăcat, în loc să fiu în pijamaua aia afurisită.
― Scoate banii, şefule, mi-a zis cînd a ajuns lîngă mine.
Asta-i tot ce ştia să spună. "Scoate banii, şefule!" E clar: era cretin.
― Nu.
― Şefule, ai să mă sileşti să te iau mai tare. N-aş fi vrut, dar n-am încotro, mi-a zis. Ne datorezi cinci dolari.
― Nu vă datorez nimic, i-am răspuns. Iar dacă mă atingi, urlu de scol tot hotelul. Pe toţi îi scol. Şi poliţia, şi restul.
Vocea-mi tremura ca naiba.
― Dă-i drumul, urlă cît te ţine gura. De ce nu urli? mă sfida Maurice. Vrei să afle părinţii c-ai petrecut noaptea cu o curvă? Un băiat de familie ca tine?
În felul lui, era destul de şiret, nemernicul. Zău că era.
― Lasă-mă-n pace. Dac-ai fi spus zece era altceva. Dar mi-ai spus clar că...
― Ai de gînd să ne dai banii sau nu?
Mă înghesuia în uşa aceea blestemată. Aproape că mă acoperise cu pîntecele lui păros şi scîrbos.
― Lasă-mă-n pace. Căraţi-vă dracului de aici! i-am zis.
Continuam să stau cu braţele încrucişate. Doamne, ce neisprăvit eram.
Sunny, care pînă atunci tăcuse, deschise şi ea gura:
― Ascultă, Maurice, vrei să-ţi aduc portofelul lui? E chiar acolo pe cum-îi-zice...
― Daa, adu-l!
― Nu te atinge de portofelul meu!
― L-am şi luat, a exclamat Sunny, fluturindu-mi în faţă o hîrtie de cinci dolari. Vezi? n-am luat decît cei cinci dolari pe care mi-i datorezi, nu sînt hoaţă.
Şi deodată, am început să plîng. Aş fi dat orice să nu plîng, dar nu m-am putut ţine.
― Nu, nu sînteţi hoţi, am zis, numai că-mi furaţi cinci...
― Taci, mi-a zis Maurice, dîndu-mi un brînci.
― Lasă-l în pace! interveni Sunny. Hai să plecăm! Am luat banii pe care ni-i datora, aşa că, hai să mergem! Hai, vino!
― Vin, zise Maurice.
Dar nu pleca deloc.
― Vorbesc serios, Maurice. Lasă-l în pace.
― Da' ce! Îi fac eu ceva? spuse el cît se poate de nevinovat.
Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Mi-a dat un bobîrnac peste pijama, n-am să vă spun unde, dar m-a durut îngrozitor. I-am spus că-i un cretin împuţit şi ticălos.
― Ce-ai spus? m-a întrebat atunci, ducînd mîna la ureche, de parc-ar fi fost surd. Ce-ai spus că sînt?
Continuam să plîng. Eram groaznic de furios şi de enervat.
― Eşti un cretin împuţit, i-am zis. Un cretin şi un pungaş, şi în doi ani ai s-ajungi numai piele şi os şi ai să opreşti oamenii pe stradă, să le ceri de pomană. Ai să-ţi ştergi mucii pe haina ta împuţită şi jegoasă şi ai să...
Atunci m-a atins, nici măcar n-am încercat să mă dau la o parte sau să mă feresc, n-am mai simţit decît lovitura grozavă pe care mi-o dăduse în burtă.
Nu mi-am pierdut cunoştinţa sau mai ştiu eu ce, fiindcă-mi aduc aminte că de pe podea m-am uitat după ei şi i-am văzut ieşind şi închizînd uşa în urma lor. Am rămas destul de multă vreme pe jos, aşa cum s-a întîmplat cînd cu Stradlater. Numai ca de astă dată am crezut că mor. Zău că da. Aveam impresia că mă înec sau, mă rog, ceva asemănător. Nenorocirea era că abia puteam să răsuflu. Cînd, în cele din urmă, m-am ridicat, m-am dus spre baie încovoiat de durere şi ţinîndu-mă cu mîinile de burtă.
Dar sînt într-o ureche. Pe Dumnezeul meu că sînt. Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în stomac. Mă împuşcase Maurice şi mă duceam acum la baie, să trag un gît de whisky sau de altceva, ca să-mi potolească nervii şi să prind putere să intru serios în acţiune. Mă vedeam ieşind din baia aceea păcătoasă, îmbrăcat, cu revolverul în buzunar, clătinîndu-mă puţin pe picioare. Apoi, n-aş fi luat ascensorul, aş fi coborît pe scară. M-aş fi ţinut de balustradă şi din cînd în cînd mi-ar fi picurat sînge din colţul gurii. Aş fi coborît cîteva etaje ― ţinîndu-mă de burtă şi cu sîngele curgîndu-mi şiroaie ―, apoi aş fi chemat ascensorul. Şi cînd Maurice ar fi deschis uşa, ar fi dat cu ochii de mine, ar fi văzut revolverul din mîna mea şi ar fi început să urle cu vocea lui stridentă să-l las în pace. Dar tot l-aş fi împuşcat. Şase gloanţe drept în pîntecele lui umflat şi păros. Pe urmă, aş fi aruncat revolverul în puţul ascensorului ― după ce aş fi şters toate amprentele, şi aşa mai departe. Apoi m-aş fi tîrît îndărăt în cameră şi i-aş fi telefonat lui Jane şi ea ar fi venit să-mi panseze rana. O şi vedeam ţinîndu-mi ţigara să fumez, în timp ce sîngele mi-ar fi curs şiroaie, şi aşa mai departe.
Ah! filmele astea blestemate. Sînt în stare să te nenorocească. Zău că da. Vorbesc serios.
Am stat în baie aproape un ceas. Am făcut un duş, şi aşa mai departe. Apoi m-am întors în cameră şi m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp pînă s-adorm ― nici măcar nu eram obosit ―, dar, în cele din urmă, tot am aţipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tîmpiţi de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sînge.
Capitolul 15
N-AM DORMIT PREA MULT ŞI CRED CÂ NU ERA DECÎT VREO zece cînd m-am trezit. Am aprins o ţigară şi îndată după aceea am simţit că mi-e foame. Nu mai mîncasem nimic de la cele două chiftele pe care le înghiţisem cînd am fost la cinema la Agerstown cu Brossard şi cu Ackley. Şi asta se întîmplase de mult. Mi se părea că trecuseră vreo cincizeci de ani de atunci. Telefonul era chiar lîngă mine şi am vrut să sun să-mi trimită o gustare în cameră. Dar mi-era teamă să n-o trimită cu Maurice. Dacă vă închipuiţi că muream de dorul lui vă-nşelaţi. Aşadar, am stat în pat şi am mai fumat o ţigară. M-am gîndit s-o chem pe Jane, să văd dacă se-ntorsese acasă, şi aşa mai departe, dar nu prea aveam chef.
Pînă la urmă, am sunat-o pe Sally Hayes. Sally învăţa la pensionul Mary A. Woodruff şi ştiam că se întorsese acasă, fiindcă-mi scrisese cu cîteva săptămîni în urmă. Nu pot spune că eram mort după ea, dar o cunoşteam de ani de zile şi cu mintea mea cea proastă credeam că-i deşteaptă, pentru că ştia o grămadă de lucruri despre teatru şi piese şi literatură şi toate lucrurile astea. Cînd cineva ştie atît de multe despre lucrurile astea, îţi trebuie timp ca să-ţi dai seama dacă e prost sau nu. În cazul lui Sally, mi-au trebuit ani de zile ca să descopăr acest lucru. Cred că mi-aş fi dat seama mult mai repede dacă nu ne-am fi sărutat atît. Nenorocirea cu mine e că, de cîte ori fac curte unei fete, am impresia că-i deşteaptă. De fapt, între lucrurile astea nu există nici cea mai mică legătură, cu toate acestea eu continuu să judec aşa.
Deci, i-am dat un telefon. Întîi mi-a răspuns fata din casă. Pe urmă tatăl ei şi, în cele din urmă, a venit şi ea la telefon.
― Sally? i-am zis.
― Da, cine-i acolo? m-a întrebat.
Era îngrozitor de prefăcută. Şi doar îi spusesem lui taică-su cine o caută.
― Holden Caulfield. Ce mai faci?
― Holden! Da' tu?
― Foarte bine! Ascultă, spune-mi ce-i cu tine? Vreau să spun, cum merge cu şcoala?
― Bine. Adică... ştii tu.
― Bun. Uite ce voiam să te întreb. Eşti liberă azi? E drept că-i duminică, dar chiar şi duminica există întotdeauna cîte un matineu, două. D-alea în scopuri de binefacere. Nu vrei să mergi cu mine?
― Ba da, ar fi minunat.
Minunat! Tare nu pot să sufăr acest cuvînt. Sună îngrozitor de fals. O clipă am fost cît pe-aci să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Dar am continuat să stăm de vorbă, adică ea vorbea, că eu nu reuşeam să plasez nici un cuvînt. Întîi mi-a povestit de un băiat de la Harvard ― probabil un boboc, dar asta bineînţeles că nu mi-a mai spus ― care o înnebunea cu atenţiile şi-i telefona zi şi noapte ― auzi, zi şi noapte, să mor de rîs! Pe urmă mi-a spus de alt băiat, cadet la West Point , care era gata să sară în foc pentru ea. Mare lucru. I-am dat întîlnire la două, sub ceasul din holul hotelului "Biltmore". I-am spus să nu întîrzie, fiindcă spectacolul începe probabil la două treizeci. Întîrzia întotdeauna. Apoi am pus receptorul în furcă. Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.
După ce am stabilit să mă întîlnesc cu Sally, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi mi-am făcut valiza. Totuşi, înainte de a ieşi din cameră, m-am uitat o clipă pe fereastră, să văd ce mai fac perverşii de vizavi, dar aveau toţi storurile trase. Dimineaţa erau cît se poate de pudici şi de modeşti. Pe urmă, am coborît cu ascensorul şi am achitat nota la recepţie. Pe Maurice nu l-am văzut pe nicăieri. De altfel, nici nu mi-am pierdut vremea să caut o asemenea lepădătură.
Am ieşit şi am luat un taxi, dar n-aveam nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Nici n-aveam unde. Era abia duminică. Acasă nu mă puteam duce pînă miercuri sau, în orice caz, pînă marţi. Şi n-aveam nici un chef să mă duc la alt hotel, să vină unul să-mi facă creierii pilaf. Aşa că i-am spus şoferului să mă ducă la Grand Central Station . Era lîngă hotelul "Biltmore", unde trebuia să mă întîlnesc la două cu Sally, şi m-am gîndit să dau valizele să mi le pună într-o casetă mare de fier, de la care îţi dă o cheie ― şi pe urmă să mă duc să mănînc ceva. Mi-era cam foame. În timp ce eram în taxi, mi-am scos portofelul şi mi-am numărat banii. Nu mai ţin minte exact cît îmi rămăsese, dar nu era în nici un caz o avere. În două săptâmîni amărîte, cheltuisem o sumă cu care ai fi putut răscumpăra un rege. Zău că da. De fapt, sînt înfiorător de mînă-spartă. Şi ce nu cheltuiesc, pierd. De cele mai multe ori, aproape că uit să iau restul la bar sau la restaurant, sau mai ştiu eu ce. Pe părinţii mei asta-i înnebuneşte. Într-un fel, îi înţeleg. Tata-i foarte bogat, nu ştiu exact cît cîştigă ― că nu discută niciodată cu mine despre asta ―, dar îmi închipui că destul de mult. E consilierul juridic al unei corporaţii. Ăştia-s băieţi care cîştigă bani cu carul. Şi mai e un motiv pentru care cred că are bani ― finanţează mereu spectacole pe Broadway. Dar piesele cad, şi mama se înfurie groaznic de fiecare dată cînd tata bagă bani într-un spectacol. De cînd s-a prăpădit frate-meu Allie, mama se simte cam prost cu sănătatea. E foarte nervoasă. Ăsta-i încă un motiv pentru care mi-era groază să-i spun că mă dăduseră din nou afară.
După ce-am băgat valizele într-o casetă de fier, la gară, am intrat la bufet să mănînc ceva. Am luat o gustare, foarte substanţială pentru mine ― o oranjadă, ochiuri cu slănină, pîine prăjită şi cafea. De obicei, nu beau decît o oranjadă. Nu sînt ceea ce se cheamă un mîncăcios. Zău că nu. D-asta sînt ca un ţîr. La drept vorbind, ar trebui să ţin regim şi să mănînc o grămadă de făinoase şi alte porcării d-astea care te îngraşă, dar nici nu mă gîndesc. De obicei, cînd nu sînt acasă, nu mănînc decît un sandviş cu şvaiţer şi un pahar cu lapte şi cafea de malţ. Nu prea e cine ştie ce, dar laptele ăsta cu malţ conţine o grămadă de vitamine. H.V. Caulfield. Holden Vitamină Caulfield.
În timp ce mîncam ochiurile, au intrat două călugăriţe cu geamantane şi s-au aşezat lîngă mine la bar. Văzîndu-le, m-am gîndit că se mută la vreo altă mînăstire sau ceva de felul ăsta şi aşteaptă trenul. Nu ştiau ce naiba să facă cu geamantanele, aşa că le-am dat o mînâ de, ajutor. Erau geamantane din alea ordinare ― imitaţie de piele, sau aşa ceva. Ştiu că n-are nici o importanţă, dar mie tare nu-mi place cînd cineva are geamantane ordinare. Ştiu că sună groaznic, dar sînt în stare să urăsc un om de la prima vedere dacă are geamantane ieftine. Mi s-a întîmplat odată ceva cînd eram la Elkton Mills, de care n-am uitat nici azi. Am locuit cîtva timp în aceeaşi cameră cu un băiat, unul Dick Slagle, care avea nişte geamantane foarte ordinare şi, în loc să le ţină pe poliţă, le ascundea sub pat, ca să nu le vadă cineva lîngă ale mele. Asta mă întrista cumplit, şi-mi venea să le arunc pe fereastră sau mai ştiu eu ce sau, la urma urmei, să fac schimb cu dînsul. Ale mele, care fuseseră cumpărate la "Mark Cross", erau de box veritabil şi aveau fel de fel de rahaturi d-astea şi trebuie să fi costat bani buni. Dar s-a întîmplat un lucru ciudat. În cele din urmă, pentru ca Slagle să nu mai aibă complexe de inferioritate, am pus geamantanele mele sub pat în loc să le pun pe poliţă. Şi ştiţi ce-a făcut atunci? A doua zi după ce pusesem geamantanele sub pat, le-a scos şi le-a pus la loc pe poliţă. Şi ştiţi de ce a făcut asta? Mi-a trebuit cîtva timp să descopăr. A făcut-o pentru că voia să se creadă că geamantanele mele ar fi ale lui. Zău că da. Era un tip foarte ciudat în privinţa asta. Uite, de pildă, îşi bătea mereu joc de ele, adică de geamantanele mele. Spunea că sînt prea noi, prea burgheze. Ăsta era cuvîntul lui preferat. Îl auzise undeva sau îl găsise în vreo carte. Tot ce aveam eu era burghez. Îngrozitor de burghez. Pînă şi stiloul meu era burghez. Îmi cerea mereu să i-l împrumut, dar cu toate astea era burghez. Am fost colegi de cameră doar două luni, apoi am cerut amîndoi să ne despartă. Dar partea nostimă e că, după ce ne-am despărţit, îi duceam cîteodată dorul fiindc-avea un nemaipomenit simţ al umorului şi uneori, cînd stăteam împreună, ne distram grozav. Nu m-aş mira să-mi fi dus şi el dorul. La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sînt burgheze, şi mie puţin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumeşte. Adevărul e că-i foarte greu să locuieşti cu altul în cameră cînd ai geamantane mult mai fine ca ale lui ― cînd ale tale sînt într-adevăr de calitate bună, şi ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deştept şi aşa mai departe şi are simţul umorului, puţin îi pasă care sînt mai bune. Şi totuşi, îi pasă. Zău că-i pasă. Ăsta-i şi unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul şi cretinul de Stradlater. Cel puţin geamantanele lui erau tot atît de bune ca ale mele.
Stăteam deci lîngă cele două călugăriţe şi, după un timp, am intrat în vorbă cu ele. Cea de lîngă mine avea un coşuleţ de paie, din alea în care fetele din Armata Salvării şi călugăriţele obişnuiesc să strîngă bani în preajma Crăciunului. Le întîlneşti pe la colţuri de stradă şi mai ales pe Fifth Avenue, în faţa magazinelor universale, şi aşa mai departe. Oricum, vecina mea a scăpat coşuletul pe jos şi eu m-am aplecat să-l ridic. Am întrebat-o dacă strînge bani pentru scopuri de binefacere şi mi-a răspuns că nu. Coşul nu încăpuse în geamantan, aşa că-l ducea în mînă. Zîmbetul ei era destul de atrăgător. Avea nasul mare şi ochelari cam urîţi, cu un fel de ramă de metal, dar avea o faţă foarte blîndă.
― Voiam să spun că dacă făceaţi colectă aş fi putut să contribui şi eu cu ceva. Luaţi totuşi banii şi, cînd va fi cazul, adăugaţi-i la ceilalţi.
― Vai, ce drăguţ din partea dumitale, mi-a spus cea cu coşuleţul, în timp ce cealaltă, prietena ei, se uita la mine.
Pînă atunci citise o cărticică neagră, sorbind din cafea. Cartea semăna a Biblie, numai că era cam subţire. Dar semăna totuşi a Biblie. Nu consumaseră nici una, nici alta decît o cafea cu pîine prăjită. Asta m-a întristat. Nu-mi place să mănînc ouă cu slăninuţă, şi altul lîngă mine să bea doar cafea şi să mănînce pîine prăjită.
Le-am dat zece dolari pentru scopurile lor de binefacere. Au primit banii, dar m-au întrebat de o mie de ori dacă sînt sigur că mă pot lipsi de ei şi tot soiul de lucruri d-astea. Le-am spus c-am bani destui la mine, dar am impresia că nu prea m-au crezut. În cele din urmă, i-au luat însă. Mi-au mulţumit amîndouă atît de mult, încît începusem să mă simt prost. Am schimbat vorba, abordînd teme mai generale şi întrebîndu-le unde se duc. Mi-au spus că sînt învăţătoare, că tocmai veniseră de la Chicago şi că vor preda la o şcoală clericală pe Strada 168 sau 186 sau mai ştiu eu ce altă stradă, la mama dracului, în partea de nord a oraşului. Cea de lîngă mine, care purta ochelari cu rame de fier, mi-a spus că preda engleza şi că prietena ei preda istoria şi constituţia americană. Şi atunci, ca un măgar ce sînt, am început să mă întreb ce o fi gîndind cea de lîngă mine, care preda engleza ― ea fiind călugăriţă si aşa mai departe ― atunci cînd citea anumite cărţi obligatorii de literatură engleză. Nu mă gîndeam numai la cele propriu-zis deşucheate, ci la cele în care era vorba de amor, şi aşa mai departe. Uite, de pildă, Eustacia Vye, din Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy, nu era cine ştie ce păcătoasă sau mai ştiu eu ce, dar, oricum, chiar şi aşa, tot nu poţi să nu te întrebi ce crede o călugăriţă cînd citeşte despre biata Eustacia. Dar bineînţeles că n-am întrebat-o nimic. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că engleza e materia la care sînt eu cel mai tare.
― Serios? vai, ce bine-mi pare! mi-a spus cea cu ochelari, care preda engleza. Ce-ai citit anul ăsta? M-ar interesa foarte mult să ştiu.
Zău că era simpatică.
― Păi, mai tot anul i-am studiat pe anglo-saxoni. Beowulf şi Grendel şi Lord Randal, fiul meu şi toate celelalte. Dar, din cînd în cînd, trebuia să mai citim şi altfel de cărţi, pentru cultura generală. Am citit Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy şi Romeo şi Julieta şi Iuliu...
― A, Romeo şi Julieta! Ce frumos! Ţi-a plăcut?
Zău că nu vorbea ca o călugăriţă.
― Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Au fost cîteva lucruri ici-colo care mi-au plăcut mai puţin, dar, în general, e foarte emoţionant.
― Ce nu ţi-a plăcut? Nu-ţi aminteşti?
La drept vorbind, era cam delicat să discuţi despre Romeo şi Julieta cu ea. Vreau să spun că pe alocuri piesa este destul de indecentă, şi dînsa era călugăriţă, dar, mă rog, mi-a cerut să vorbesc, aşa c-am discutat un timp despre piesă.
― Ştiţi, de fapt, nu prea mă-nnebunesc după Romeo şi Julieta, i-am zis, adică îmi plac ei, dar... nu ştiu. Uneori devin de-a dreptul enervanţi.... Vreau să spun că mi-a părut mult mai rău cînd a murit Mercuţio decît cînd au murit Romeo şi Julieta. La drept vorbind, mie Romeo nici nu-mi place după ce moare Mercuţio, străpuns de spada tipului ăluia ― vărul Julietei ― cum îl cheamă?
― Tybalt.
― Da, Tybalt, am încuviinţat eu. Mereu uit cum îl cheamă. Vina e a lui Romeo. Vreau să spun că el, adică Mercuţio, mi-a plăcut cel mai mult din toată piesa. Nu ştiu exact de ce. Totuşi, Montague-ii şi Capuleţii sînt foarte bine ― mai ales Julieta ―, dar Mercuţio... nu ştiu cum să spun... Era foarte deştept şi plin de haz, şi tot la un loc. Pe mine mă înfurie grozav cînd un om, mai ales cînd e deştept şi are haz şi o grămadă de calităţi, moare din vina altuia. Romeo şi Julieta cel puţin mor din vina lor.
― La ce şcoală înveţi? m-a întrebat.
Pesemne că voia să schimbe subiectul.
I-am spus că-nvăţ la Pencey. Auzise de Pencey. Mi-a spus că-i o şcoală foarte bună. Am lăsat-o să spună. Apoi, cealaltă călugăriţă, cea care preda istoria şi constituţia, a spus c-ar fi timpul să plece. Am luat nota şi am vrut să plătesc ceea ce consumaseră, dar nu m-au lăsat. Cea cu ochelari mi-a spus să-i dau nota înapoi.
― Ai fost mai mult decît generos, mi-a spus. Eşti un băiat foarte drăguţ.
Zău că era simpatică. Mi-aducea puţin aminte de mama lui Ernest Morrow, pe care o întîlnisem în tren. Mai ales cînd zîmbea.
― Ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu dumneata, mi-au spus.
Le-am răspuns că şi mie-mi făcuse plăcere să stau de vorbă cu ele şi să nu credeţi că minţeam. Dar cred că mi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă nu mi-ar fi fost teamă tot timpul c-or să mă întrebe dacă-s catolic. Aşa sînt catolicii, încearcă totdeauna să afle dacă eşti şi tu catolic. Mie asta mi se întîmplă foarte des, poate pentru că numele meu de familie e irlandez, şi majoritatea celor care sînt de origine irlandeză sînt catolici. De fapt, tata a fost, cîndva, catolic, numai că s-a lăsat cînd s-a însurat cu mama. Dar catolicii vor să afle dacă eşti catolic, chiar dacă nu-ţi cunosc numele de familie. Cînd eram la Whooton, am făcut cunoştinţă cu un băiat care era catolic, unul Louis Shaney. Fusese primul băiat cu care făcusem cunoştinţă acolo. Stătusem unul lîngă altul pe scaun în faţa infirmeriei, în prima zi de şcoală. Aşteptînd să ne vină rîndul la vizita medicală, intrasem în vorbă şi începusem să discutăm despre tenis. Pe amîndoi ne pasiona tenisul. Mi-a spus că se duce în fiecare vară la campionatele naţionale de la Forest Hills. I-am spus că şi eu mă duc, şi pe urmă am discutat o grămadă despre anumiţi jucători de clasă. Pentru un puşti de vîrsta lui ştia foarte multe despre tenis. Zău că ştia. Apoi, după un timp, în mijlocul discuţiei, m-a întrebat:
― Nu cumva ai observat unde e catedrala catolică din oraş?
După felul cum pusese întrebarea am priceput că, de fapt, încerca să afle dacă sînt catolic sau nu. Zău că da. Nu c-ar fi avut prejudecăţi sau mai ştiu eu ce, dar voia să ştie. Îi făcuse plăcere să discute cu mine despre tenis şi toate cele, dar era clar că i-ar fi făcut şi mai mare plăcere dac-ar fi aflat că sînt catolic şi aşa mai departe. Genul ăsta de lucruri mă scoate din minţi. Nu vreau să spun că ne-a omorît discuţia, sau mai ştiu eu ce ― nu ―, dar nici bine nu i-a făcut. D-asta am fost mulţumit că cele două călugăriţe nu m-au întrebat dacă-s catolic. Dacă m-ar fi întrebat asta, n-ar fi omorît discuţia, dar ar fi schimbat cursul. Nu vreau să spun cu asta că-i condamn pe catolici. Nici gînd. Dac-aş fi catolic, poate c-aş fi şi eu curios ca ei. Dacă vreţi, într-un fel treaba asta e puţin ca povestea cu geamantanele de care v-am spus. Stinghereşte desfăşurarea normală a discuţiei. Doar atît.
Cînd s-au ridicat să plece, mi-am dat în petic şi am făcut ceva foarte nepoliticos. Fumam, şi cînd m-am ridicat să-mi iau rămas bun de la ele le-am suflat din greşeală fumul în nas. N-am făcut-o într-adins, totuşi am făcut-o. M-am scuzat ca un nebun. Au fost cît se poate de drăguţe şi de amabile, dar, oricum, a fost un moment foarte penibil.
După ce au plecat, a început să-mi pară rău că le dădusem numai zece dolari pentru colectă. Dar aveam întîlnire să merg la un matineu cu Sally Hayes şi trebuia să păstrez nişte bani pentru bilete şi tot restul. Totuşi, mi-a părut rău. Lua-i-ar naiba de bani. Întotdeauna ajungi să-ţi pierzi buna dispoziţie din pricina lor.
Capitolul 16
CÎND AM ISPRĂVIT DE MÎNCAT, NU ERA DECÎT ORA douăsprezece şi eu n-aveam întîlnire cu Sally decît la două, aşa că m-am hotărît să fac o plimbare. Cele două călugăriţe mă obsedau. Îmi tot venea în minte coşuleţul de paie prăpădit cu care umblau să stringă bani cînd n-aveau ore la şcoală. Încercam să mi-o închipui pe mama sau pe altcineva, pe mătuşă-mea, sau pe nebuna aia de mamă a lui Sally Hayes stînd în faţa unui magazin universal şi adunînd bani pentru săraci, într-un coşuleţ de paie vechi şi jerpelit. Era greu să mi le închipui. Pe mama, la urma urmei, mi-o mai puteam închipui, dar pe celelalte două, deloc. Mătuşa-mea e o persoană destul de miloasă ― lucrează pentru Crucea Roşie şi alte lucruri d-astea ―, dar e foarte elegantă şi, cînd ia parte la acţiuni filantropice, e întotdeauna îmbrăcată impecabil şi fardată şi aşa mai departe. Nu mi-aş putea-o închipui făcînd filantropie dac-ar trebui să poarte haine cernite şi nici un pic de fard. Cît despre mama lui Sally Hayes, mamă Doamne. N-ar fi umblat cu cheta decît dacă fiecare din cei care i-ar fi dat bani ar fi sărutat-o şi în fund. Dacă oamenii s-ar fi mărginit să-i pună banii în coş şi să plece fără să-i spună o vorbă, fără să-i dea nici o atenţie, fără nimic, s-ar fi lăsat păgubaşă după mai puţin de o oră. S-ar fi plictisit. Ar fi dat coşul înapoi şi s-ar fi dus să mănînce într-un restaurant de lux. De asta-mi plăcuseră mie cele două călugăriţe. Se vedea cît colo că nu se duc niciodată să mănînce la restaurante de lux. Gîndul că nu se duc niciodată în asemenea localuri mă întrista îngrozitor. Ştiu că asta nu are o importanţă capitală, dar totuşi mă întrista.
M-am îndreptat spre Broadway, numai aşa, de plăcere, fiindcă nu mai fusesem pe acolo de ani de zile. În afară de asta, voiam să găsesc un magazin de discuri care să fie deschis duminica. Voiam să-i cumpăr lui Phoebe un disc care se chema Little Shirley Beans şi care se găsea foarte greu. Era despre o fetiţă care nu voia să iasă din casă fiindcă-i căzuseră doi dinţi din faţă şi-i era ruşine. Auzisem discul la Pencey. Îl avea un băiat care stătea la etajul de deasupra. Am încercat să-l cumpăr de la el, fiindcă ştiam că o să-i placă lui Phoebe la nebunie, dar tipul n-a vrut să mi-l vîndă. Era un disc grozav, foarte vechi, pe care cîntăreaţa aceea neagra, Estelle Fletcher, îl imprimase acum vreo douăzeci de ani. Îl cînta în stil Dixieland , foarte păcătos, ca la tavernă, fără sentimentalism de prost-gust. O cîntăreaţa albă l-ar fi cîntat ca un copilaş, ar fi pus accentul pe sentimentalism, dar Estelle Fletcher îşi cunoştea foarte bine meseria şi era unul dintre cele mai bune discuri din cîte am auzit vreodată. Mă gîndeam să caut discul într-unul din magazinele deschise duminica, să-l cumpăr şi să-l iau cu mine în parc. Era duminică, şi duminica, Phoebe obişnuia să se ducă în parc cu patinele cu rotile. Ştiam pe unde se plimba de obicei.
Nu era chiar atît de frig ca în ajun, dar soarele tot nu apăruse şi nu era o vreme prea plăcută pentru plimbare. Şi totuşi, mi s-a întîmplat un lucru foarte simpatic. În faţa mea mergea o familie care se vedea cît de colo că ieşise de la biserică ― mama, tata şi un puşti de vreo şase ani. Păreau cam săraci. Tatăl purta o plărie gris-perle dintr-acelea pe care le poartă oamenii săraci cînd vor să pară eleganţi. Mergea discutînd cu nevastă-sa, fără să se sinchisească de puşti. Puştiul era foarte simpatic. Mergea pe partea carosabilă a drumului, nu pe trotuar, dar totuşi la margine. Mergea de parcă ar fi urmat o linie dreaptă, aşa cum fac de obicei copiii, şi cînta ca pentru el. M-am apropiat puţin, ca să aud ce cînta. Era un cîntec pe care-l ştiam: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Avea o voce tare frumoasă. Se vedea cît de colo că nu cîntă decît aşa, pentru plăcerea lui. Maşinile treceau cu un zumzet surd şi se auzea scîrţîit de frîne-n dreapta şi-n stînga, părinţii nici nu-l băgau în seamă, iar el îşi vedea de drum, mergînd pe lîngă trotuar şi cîntînd Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul.
Pe Broadway ― o lume şi o înghesuială nebună. Deşi era duminică în jurul orei douăsprezece, pe Broadway era o aglomeraţie nebună. Toată lumea se ducea la cinema ― la "Paramount" sau la "Astor", la "Strand" sau la "Capitol" sau într-altă sală absurdă. Şi toţi erau gătiţi, fiindcă era duminică, şi asta făcea ca totul să pară şi mai jalnic. Cel mai groaznic însă era faptul că se vedea de la o poştă că toţi voiau să se ducă la cinema. Nu puteam să mă uit la ei, îmi făcea rău. La urma urmei, aş putea să înţeleg pe cineva care se duce la cinema neavînd altceva mai bun de făcut, dar cînd cineva vrea cu tot dinadinsul să se ducă şi, mai mult încă, să se grăbească să ajungă cît mai repede acolo, asta mă deprimă cumplit. Mai ales cînd văd milioane de oameni stînd la coadă ― o coadă lungă pînă în celălalt colţ al străzii ― şi aşteptînd cu o răbdare de înger să cumpere bilete şi aşa mai departe. Mamă, nu ştiam cum să ies mai repede de acolo. Am avut noroc. Am găsit Littile Shirley Beans în primul magazin de discuri în care am intrat. M-au uşurat de cinci dolari, fiindcă discul era aproape epuizat, dar nu mi-a părut rău. Mamă, ce fericit mă simţeam deodată. Aproape că nu mai aveam răbdare s-ajung în parc, s-o caut pe Phoebe şi să i-l dau.
Ieşind din magazin, am trecut pe lîngă un drugstore. Am intrat cu gîndul să-i dau amicei Jane un telefon să mă interesez dacă luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus la o cabină telefonică şi am sunat-o. Din nenorocire, a răspuns maică-sa, aşa c-a trebuit să închid. N-aveam nici un chef să încep o conversaţie nesfîrşită cu ea. În general, nu-mi prea place să vorbesc la telefon cu mamele fetelor. Totuşi, ar fi trebuit cel puţin s-o întreb dacă Jane se întorsese acasă. N-aş fi murit dintr-atît. Dar n-aveam chef, şi asemenea lucruri nu se fac dacă n-ai chef.
Trebuia să cumpăr bilete pentru teatrul ăla nefericit, aşa c-am luat un ziar şi m-am uitat să văd ce spectacole sînt în ziua aia. Nu se dădeau decît vreo trei piese, că era duminică. Aşa că m-am dus şi am cumpărat două bilete, pentru fotoliu de orchestră, la piesa O ştiu eu pe dragostea mea. Era un spectacol care se dădea în scopuri filantropice sau aşa ceva. Eu unul nu mă prăpădeam să văd piesa, dar ştiam că Sally, regina snoabelor, va înnebuni cînd îi voi spune că am luat bilete la o piesă în care joacă soţii Lunt . Sally moare după spectacole cărora le merge vestea că ar fi ultrarafinate şi serioase şi aşa mai departe şi în care joacă soţii Lunt. Eu însă nu. Dacă-i vorba pe asta, mie nici nu-mi place teatrul. Nu e chiar atît de rău ca cinematograful, dar totuşi nu cred că e cazul să înnebuneşti de entuziasm după el. În primul rind că nu pot să sufăr actorii. Nu joacă niciodată natural. Îşi închipuie că joacă natural. Unii dintre cei buni se poartă oarecum ca în viaţă, dar n-au nici un haz. Şi dacă un actor e într-adevăr mare, se vede de la o poştă că ştie că-i mare şi asta strică totul. Uite, de exemplu, Laurence Olivier. L-am văzut în Hamlet. D.B. ne-a luat pe Phoebe şi pe mine să-l vedem anul trecut. Ne-a invitat întîi la restaurant şi pe urmă ne-a dus la cinema. Mai văzuse o dată filmul, şi, după cîte ne povestise la masă, ardeam de nerăbdare să-l văd. Dar nu prea mi-a plăcut. Nu-mi dau deloc seama de ce-l consideră lumea pe Laurence Olivier atît de grozav. E adevărat că are o voce nemaipomenită şi e al naibii de frumos, şi-ţi face plăcere să-l priveşti cînd se mişcă sau cînd se bate în duel, dar nu e deloc aşa cum îmi spusese D.B. că ar fi Hamlet. Semăna mult mai mult cu un blestemat de general decît cu un tip trist şi ţăcănit. Partea cea mai bună din film e atuncea cînd fratele Ofeliei ― cel care se bate în duel cu Hamlet la sfîrşit de tot ― pleacă undeva departe, şi taică-su îi dă fel de fel de sfaturi. Şi în timp ce taică-su îi dă fel de fel de sfaturi, Ofelia se tot joacă cu frate-su, îi scoate pumnalul din teacă, îl tachinează şi aşa mai departe, în timp ce el se străduieşte din răsputeri să dea impresia că-l interesează bărbile lui taică-su. A fost o scenă frumoasă. Mi-a plăcut la nebunie. Dar asemenea scene n-au fost multe. Singurul lucru care i-a plăcut lui Phoebe a fost scena în care Hamlet îşi mîngîie cîinele pe cap. După părerea ei, asta era nostim şi simpatic, şi aşa şi era. De fapt, ştiţi ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Cînd le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea.
După ce am cumpărat bilet la piesa cu soţii Lunt, am luat un taxi pînă la Central Park. Ar fi trebuit să merg cu metroul sau cu altceva de felul ăsta, că începuseră să mi se rărească banii, dar voiam să ies cît mai repede de pe Broadway-ul ăsta nenorocit.
În parc era groaznic. Nu era prea frig, dar soarele nu ieşise din nori, şi pe jos nu se vedea altceva decît murdărie de cîine, scuipat şi trabucuri aruncate de bătrîni, iar băncile păreau ude. Totul era deprimant şi, din cînd în cînd, fără nici un motiv, mergînd aşa, te treceau fiori, nici n-ai fi zis că vine Crăciunul. Părea mai degrabă că nu mai vine nimic, niciodată. M-am dus totuşi pînă la aleea acoperită cu pergole, fiindcă acolo mergea Phoebe cînd era în parc. Îi place să patineze lîngă platforma fanfarei. Ciudat! Ăsta-i locul unde-mi plăcea şi mie să patinez cînd eram mic.
Dar cînd am ajuns acolo, n-am văzut-o nicăieri. Erau cîţiva copii care patinau şi doi băieţi care jucau baseball cu o minge moale, dar de Phoebe nici urmă. Am văzut totuşi o puştoaică de vîrsta ei, care stătea singură pe o bancă şi-şi strîngea patina. M-am gîndit că poate o cunoaşte şi-mi spune unde s-o găsesc sau, mă rog, măcar ceva, aşa că m-am dus şi m-am aşezat lîngă ea, pe bancă, şi-am întrebat-o:
― Nu cumva o cunoşti pe Phoebe Caulfield?
― Pe cine? m-a întrebat.
Purta pantaloni lungi şi vreo douăzeci de pulovere. Se vedea că le tricotase maică-sa, căci erau îngrozitor de lăbărţate.
― Phoebe Caulfield. Locuieşte pe strada 71. E în clasa a patra la...
― Dumneata o cunoşti pe Phoebe?
― Da. E sora mea. Nu cumva ştii unde e?
― E în clasa domnişoarei Callon, nu-i aşa? spuse fetiţa.
― Nu ştiu. Ba da, cred că da.
― O fi la muzeu. Noi am fost sîmbăta trecută.
― Care muzeu? am întrebat-o.
Fata păru că dă din umeri.
― Nu ştiu, spuse. La muzeu!
― Da, dar la care? La ăla unde-s tablouri, sau la ăla unde-s indieni?
― La ăla unde-s indieni.
― Mulţumesc frumos.
M-am ridicat să plec, dar deodată mi-am amintit că era duminică.
― Dar azi e duminică, i-am spus puştoaicei, care şi-a ridicat privirea şi mi-a spus:
― Aha, atunci nu-s acolo!
Se chinuia îngrozitor să-şi strîngă patina. M-avea mănuşi, n-avea nimic, şi mîinile îi erau îngheţate şi roşii. Am ajutat-o să şi-o fixeze. Mamă, nu mai ţinusem de ani de zile o cheie de patine-n mînă. Totuşi, nu mi s-a părut curios. Uite, dacă peste cincizeci de ani îmi dai o cheie de patine şi e întuneric beznă, eu tot ştiu ce e. După ce i-am strîns patina, mi-a mulţumit. Era o fetiţă foarte simpatică şi politicoasă. Doamne, tare-mi plac copiii care-s drăguţi şi politicoşi cînd le strîngi patinele sau cînd le faci vreun alt serviciu. Majoritatea sînt aşa. Zău că sînt. Am întrebat-o dacă nu vrea să bea o ciocolată cu lapte sau altceva, dar mi-a spus "nu, mulţumesc". Mi-a spus că trebuie să se întîlnească la patinaj cu prietena ei. Ăştia micii au întotdeauna cîte o prietenă care-i aşteaptă. Asta mă distrează grozav.
Cu toate că era duminică şi eram sigur că Phoebe şi clasa ei nu-s acolo, cu toate că era atît de umed şi de urît afară, am întins-o pe jos pînă la Muzeul de istorie naturală. Ştiam că ăsta-i muzeul de care vorbise fetiţa cu cheia. Cunoşteam pe dinafară tot tipicul în legătură cu vizitarea muzeului. Phoebe mergea la aceeaşi şcoală la care urmasem şi eu cînd eram puşti şi ne duceam mereu la muzeu. Aveam o învăţătoare, domnişoara Aigletinger, care ne căra la muzeu aproape în fiecare sîmbătâ. Uneori ne uitam la animale, alteori ne uitam la obiectele făcute de indieni pe vremuri. Olărie şi coşuri de paie şi alte lucruri d-astea. Cînd îmi amintesc de toate astea-mi face plăcere. Chiar şi azi. Mi-aduc aminte că, de obicei, după ce ne uitam la indieni, ne duceau în amfiteatrul cel mare să vedem un film. Un film despre Columb. Ni-l arătau mereu pe Columb cum a descoperit America, cum s-a zbătut să-i convingă pe Ferdinand şi pe Isabela să-i împrumute gologanii de care avea nevoie ca să cumpere corăbii şi cum, în cele din urmă, marinarii s-au răsculat împotriva lui şi aşa mai departe, nici unul din noi nu se sinchisea cine ştie ce de Columb, dar aveam întotdeauna la noi bomboane şi gumă de mestecat, şi sala aceea avea un miros foarte plăcut. Mirosea de parc-afară ar fi plouat, chiar dacă era senin, iar tu te aflai în singurul loc simpatic, uscat şi comod de pe pămînt. Tare-mi mai plăcea blestematul ăsta de muzeu. Mi-aduc aminte că, în drum spre sala de proiecţie, trebuia să treci prin Sala indiană. Sala indiană era lungă, lungă şi n-aveai voie să vorbeşti decît în şoaptă. Profesoara mergea înainte şi elevii veneau pe urmă, în rînd, cîte doi. Fiecare avea perechea lui. Eu mă nimeream de cele mai multe ori lîngă o fată pe care o chema Gertrude Levine. Voia mereu s-o ţin de mînă, şi mîna ei era întotdeauna umedă sau lipicioasă sau mai ştiu eu ce. Podeaua era de piatră, şi, dacă aveai bile în mînâ şi le scăpai din greşeală pe jos, săreau pe podea ca nebunele, făcînd un zgomot asurzitor, şi profesoara oprea clasa-n loc, ca să se întoarcă să vadă ce naiba se întîmplă. Totuşi, nu se supăra niciodată. Pe urmă, treceai pe lîngă o barcă de război indiană lungă, lungă cam cît trei blestemate de "Cadillac"-uri puse cap la cap. În barcă erau vreo douăzeci de indieni. Unii vîsleau, alţii stăteau în picioare şi se uitau, iar feţele lor erau pictate ca de război. În spatele bărcii era unul care semăna a stafie şi avea pe faţă o mască. Era vraciul. De cîte ori îl vedeam, mi se făcea părul măciucă ― dar totuşi îmi plăcea. Şi mai era ceva. Dacă, trecînd pe acolo, atingeai vreo vîslă sau alt obiect, paznicul spunea "nu puneţi mîna, copii!", dar o spunea întotdeauna cu blîndeţe, nu ca păcătoşii ăia de curcani. Pe urmă, treceai pe lîngă o vitrină mare, de sticlă, cu indieni, care frecau nişte beţe ca să facă foc, şi o indiană care ţesea o pătură. Indiana care ţesea pătura stătea atît de aplecată, că i se vedeau sînii, şi toţi trăgeau cu coada ochiului cît puteau, chiar şi fetele, fiindcă erau mici şi nu aveau sîni mai mari ca noi. Şi la urmă, chiar la intrarea dinspre sala de spectacol, chiar lîngă uşi, era un eschimos. Pescuia într-un lac îngheţat, stînd aplecat deasupra unei copci. Lîngă el avea vreo doi peşti, pe care îi prinsese tocmai atunci. Mamă, muzeul ăsta era plin de vitrine. Şi sus la etaj erau şi mai multe vitrine cu cerbi care beau apă la izvor, sau cu păsări care zburau să-şi petreacă iarna în sud. Păsările din faţă erau împăiate şi atîrnate de o sîrmă, cele din fund erau doar pictate pe perete, dar toate păreau că zboară de-adevărat şi, dacă plecai capul şi te uitai la ele de jos în sus, păreau şi mai grăbite să zboare spre sud. Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămîneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburînd spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bînd apă la izvor, şi femeia indiană cu sînii goi ţesînd aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrîn sau, mă rog... nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certîndu-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lîngă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel ― nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.
În timp ce mă îndreptam spre muzeu, am scos şapca roşie de vînătoare din buzunar şi mi-am pus-o pe cap. Ştiam că n-am să mă întîlnesc cu nimeni cunoscut, şi afară era destul de umed. Am mers şi-am tot mers şi, în timp ce mergeam, mă gîndeam la Phoebe, care se ducea sîmbăta la muzeu, aşa cum mă dusesem şi eu la vremea mea. Mă gîndeam că vede aceleaşi lucruri pe care le văzusem şi eu şi că va fi mereu alta de fiecare dată cînd se va duce la muzeu. Nu pot spune că gîndul ăsta mă întrista, dar nici nu mă înveselea cine ştie ce. Există anumite lucruri care ar trebui să rămînă aşa cum sînt. Ar trebui să le poţi vîrî într-o vitrină de muzeu şi să le laşi acolo. Ştiu că-i imposibil, dar, oricum, e păcat. În orice caz, tot drumul pînă la muzeu numai la asta m-am gîndit.
Am trecut pe lîngă un teren de joc, m-am oprit şi m-am uitat la nişte copii mititei de tot care se dădeau în leagăn. Unul din ei era cam grăsuţ, aşa că am apăsat cu mîna în partea unde stătea cel mai slăbuţ ca să creez un echilibru, dar, dîndu-mi seama că n-aveau chef de mine, i-am lăsat în pace.
Apoi s-a întîmplat un lucru curios. Cînd am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ai fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima ― cu toate că străbătusem tot parcul ăsta blestemat şi mă gîndisem cu plăcere să intru înăuntru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la "Biltmore".
Nu prea aveam chef să mă duc la "Biltmore". Dar îmi fixasem întîlnire cu Sally.
Capitolul 17
CÎND AM AJUNS LA "BILTMORE", AM VÂZUT CA ERA ÎNCĂ devreme, aşa că m-am aşezat pe una din canapelele de piele de lîngă ceasul din hol şi am început să mă uit la fete. Majoritatea şcolilor luaseră vacanţă şi în holul hotelului cred că erau un milion de fete care stăteau sau se plimbau aşteptînd băieţii cu care aveau întîlnire. Fete care stăteau picior peste picior, fete cu picioarele unul lîngă altul, fete cu picioare grozave, fete cu picioare urîte, fete care păreau de treabă, fete care, cunoscute mai de aproape, trebuie să fi fost nişte javre. Era plăcut să stai şi să te uiţi la ele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar în acelaşi timp era trist, căci ajungeai să te întrebi ce naiba o să se întîmple cu toate fetele astea. Ce-or să păţească după ce vor termina şcoala sau universitatea. Cele mai multe probabil că se vor căsători cu nişte tîmpiţi. Cu tipi din ăia care îţi bat toată ziua capul cu maşinile lor păcătoase, explicîndu-ţi cît consumă la suta de mile, cu tipi care, dacă-i baţi la golf sau chiar la un joc mai simplu şi mai tîmpit, cum ar fi tenisul de masă, se supără ca nişte copii. Cu tipi foarte meschini. Cu tipi care nu citesc în viaţa lor o carte. Cu tipi foarte plicticoşi... Dar aici ar trebui s-o iau mai încet. Adică să nu mă grăbesc să spun de unii sau de alţii că-s plicticoşi. Nu-i prea înţeleg pe tipii ăştia plicticoşi. Zău că nu. Cînd eram la Elkton Hills, am stat vreo două luni într-o odaie cu un băiat, Harris Macklin. Era foarte deştept şi, mă rog, avea multe calităţi, dar era unul dintre oamenii cei mai plicticoşi din cîţi am cunoscut vreodată. Avea o voce îngrozitor de enervantă şi vorbea întruna, nu se oprea niciodată şi, ceea ce e şi mai groaznic, nu spunea niciodată nimic care să te intereseze. Dar avea totuşi o calitate. Fluiera grozav, măgarul; pot spune că n-am întîlnit niciodată pe nimeni care să fluiere atît de bine. Îşi făcea patul sau atîrna cîte ceva în dulap ― veşnic avea cîte ceva de atîrnat în dulap, mă înnebunea, nu alta ― şi fluiera. Atunci cînd nu te ameţea cu vocea lui enervantă. Ştia să fluiere şi muzică clasică, dar de obicei fluiera bucăţi de jazz. Lua cîte o bucată foarte ritmată, cum ar fi, de exemplu, Tin Roof Blues, şi, în timp ce-şi aşeza lucrurile în dulap, o fluiera atît de uşor şi de frumos, că te-nnebunea. Bineînţeles că nu i-am spus niciodată că fluieră grozav, că nu te apuci să-i spui cuiva aşa, dintr-o dată: "Ascultă, să ştii că fluieri grozav". Dar, cu toate că uneori mă plictisea de-mi venea să urlu, am stat două luni cu el în aceeaşi cameră fiindcă fluiera bine ― mai bine decît toţi cei pe care i-am auzit fluierînd vreodată. Aşa că nu mă pricep la tipii ăştia plicticoşi. Poate că nu trebuie să-ţi pară rău cînd se mărită cîte-o fată drăguţă cu unul d-ăştia. Majoritatea nu fac nici un rău nimănui şi poate că în fond fluieră grozav sau, mă rog, au cîte un talent d-ăsta. Cine naiba ştie? Eu, în orice caz, nu.
În cele din urmă, Sally a apărut şi ea pe scări şi am coborît s-o întîmpin. Arăta grozav. Zău că da. Avea un palton negru şi un fel de beretă neagră. Nu purta aproape niciodată pălărie, dar bereta aceea îi stătea bine. Partea nostimă e că am simţit că m-aş însura cu ea de cum am văzut-o. Sînt de-a dreptul nebun, nici nu-mi plăcea cine ştie ce, şi totuşi am simţit deodată c-o iubesc şi că vreau să mă căsătoresc cu ea. Zău că sînt nebun. Recunosc.
― Holden! a exclamat ea. Ce bine-mi pare că te văd! Nu ne-am mai văzut de secole.
Vorbea îngrozitor de tare, aşa că te simţeai întotdeauna puţin jenat cînd te întîlneai cu ea în public. Lumea o scuza fiindcă era nemaipomenit de frumoasă, dar pe mine mă enerva întotdeauna îngrozitor.
― Şi mie îmi pare bine că te văd, i-am zis, şi zău că nu minţeam. Cum o mai duci?
― Grozav, minunat. Am întîrziat?
I-am spus că nu, dar de fapt întîrziase cu vreo zece minute. Numai că mie nu-mi păsa. Toate rahaturile alea, toate caricaturile din Saturday Evening Post şi aşa mai departe, reprezentînd tipi care aşteaptă la colţ de stradă, furioşi fiindcă le-a întîrziat iubita, sînt prostii. Dacă fata-i frumoasă cînd vine la întîlnire, cine se mai sinchiseşte c-a întîrziat? Nimeni.
― Ar trebui să ne grăbim, i-am zis, spectacolul începe la trei fără douăzeci.
Am coborît împreună treptele spre staţia de taxiuri.
― Ce vedem? m-a întrebat.
― Nu ştiu. Pe soţii Lunt. E singurul spectacol la care am găsit bilete.
― Soţii Lunt! Vai, grozav!
Ce vă spuneam! Cînd a auzit că-i vorba de soţii Lunt, a înnebunit.
În drum spre teatru, ne-am sărutat un pic în taxi. La început nu voia, fiindcă avea ruj pe buze şi aşa mai departe, dar am fost seducător al naibii, aşa că n-a avut încotro. De două ori, cînd păcătosul ăla de taxi a frînat brusc, mai-mai era să cădem de pe banchetă. Şoferii ăştia blestemaţi nu se uită niciodată pe unde merg. Jur că nu. Şi pe urmă, ca să vedeţi ce nebun sînt, după ce-am îmbrăţişat-o puţin mai strîns, am început să-i spun că o iubesc şi aşa mai departe. Bineînţeles că era o minciună, dar cînd i-am spus-o eram convins de ce spuneam. Sînt nebun. Pe dumnezeul meu că da.
― Vai, scumpule, şi eu te iubesc, mi-a răspuns.
Apoi imediat, fără nici o tranziţie, mi-a spus:
― Făgăduieşte-mi c-ai să laşi să-ţi crească părul. Părul scurt nu mai e la modă. Şi tu ai un pâr atît de frumos!
Frumos, aiurea!
Spectacolul nu era chiar atît de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viaţa mea. Totuşi, dacă stai bine să te gîndeşti, era o porcărie. Reprezenta cinci sute de mii de ani din viaţa unei perechi. La începutul piesei sînt tineri şi aşa mai departe, şi părinţii fetei nu vor s-o lase să se mărite cu el, dar pînă la urmă tot se căsătoresc. Şi pe urmă încep să îmbătrînească. Bărbatul pleacă la război, şi nevasta are un frate beţiv. Nu prea reuşeam să mă concentrez. Adică mi-era perfect indiferent dacă vreunul din membrii acelei familii trăieşte sau moare. Doar erau actori. Cei doi soţi erau destul de simpatici ― foarte spirituali şi aşa mai departe ―, da', cu toate astea, nu reuşeau să mă intereseze. Mai întîi pentru că tot timpul beau ceai sau altceva. De cîte ori îi vedeai, apărea şi un valet care le băga o tavă de ceai sub nas sau nevasta servea ea însăşi ceai cuiva. Şi tot timpul intra sau ieşea cîte cineva ― te apuca ameţeala numai uitîndu-te la cei care se tot aşezau şi se sculau. Alfred Lunt şi Lynn Fontane îi jucau pe bătrînii soţi şi erau foarte buni, numai că mie nu mi-au plăcut cine ştie ce. Dar trebuie să recunosc că erau altfel decît ceilalţi actori. Nu se purtau nici ca oamenii obişnuiţi, nici ca actorii. E greu de explicat. Se purtau mai degrabă de parcă ar fi ştiut că sînt celebrităţi şi aşa mai departe. Vreau să spun că jucau bine, dar jucau prea bine. Cînd unul isprăvea cîte un monolog, celălalt spunea repede ceva, luîndu-i vorba din gură. Voiau să dea impresia că se poartă ca-n viaţă, unde oamenii vorbesc şi se întrerup mereu unii pe alţii. Dar, din nenorocire, prea vorbeau şi se întrerupeau ca-n viaţă. Îşi jucau rolurile cam în felul în care cînta Ernie la pian în barul acela din Greenwich Village. Dacă faci ceva prea bine, după un timp, dacă nu bagi de seamă, începi să-l faci ostentativ. Şi atunci, nu mai e atît de bine. Dar, în orice caz, soţii Lunt erau singurii actori din piesă care păreau să aibă cap. Asta trebuie să recunosc.
După primul act, am ieşit ca toţi papiţoii să fumez o ţigară. Să-i fi văzut pe toţi. În viaţa mea n-am văzut atîta poză. Toţi fumau ca nebunii şi vorbeau despre piesă tare, ca să-i audă şi ceilalţi şi să afle ce deştepţi sînt. Un cretin de actor de cinema stătea lîngă noi şi fuma. Nu ştiu cum îl cheamă, dar joacă întotdeauna în filmele de război pe tipul care moare de frică înainte de asalt. Era cu o blondă superbă şi amîndoi voiau să pară foarte blazaţi şi aşa mai departe, de parcă nici n-ar fi observat că oamenii se uită la ei. Modeşti, ai dracului! Pe mine mă amuzau grozav. Sally nu deschidea gura decît ca să-i ridice în slăvi pe soţii Lunt, fiindcă era ocupată să zîmbească în dreapta şi în stînga şi să se fîţîie. Apoi, deodată, a văzut, în partea cealaltă a foaierului un papiţoi pe care-l cunoştea, purta un costum de flanelă gri foarte închis şi o vestă cadrilată. Ţinuta Ivy League . Ce mai, era grozav! Stătea lîngă perete, fumînd cu un aer îngrozitor de plictisit. Sally repeta întruna: "Oare de unde-l cunosc eu pe băiatul ăsta?" De cîte ori mă duceam în cîte un loc cu ea, cunoştea pe cîte cineva. Sau, în orice caz, îşi închipuia că cunoaşte. Atîta mi-a spus că-l cunoaşte, că pînă la urmă m-am plictisit îngrozitor şi i-am zis:
― Dacă-l cunoşti, de ce nu te duci la el, să-i sări de gît? O să fie încîntat.
Dar cînd i-am spus asta, s-a supărat. În cele din urmă, papiţoiul a observat-o şi a venit să-i spună bună ziua. Păcat că n-aţi văzut cum s-au salutat! Parcă nu s-ar mai fi văzut de douăzeci de ani. Ai fi putut crede că, fiind copii, mîncaseră dintr-aceeaşi strachină, sau aşa ceva. Prieteni vechi. Ţi se făcea pur şi simplu greaţă. Partea nostimă e că se întîlniseră probabil o singură dată în viaţă la o petrecere d-aia cu pretenţii. În sfîrşit, după ce-au isprăvit cu sentimentalismul lor greţos, Sally a făcut prezentările. Îl chema George şi nu mai ştiu cum ― nici măcar nu mi-amintesc ― şi învăţa la Andover. Şcoală serioasă, nu glumă. Păcat că nu l-aţi văzut cînd l-a întrebat Sally cum îi place piesa. Era genul de tip care pozează tot timpul şi care, atunci cînd răspunde la o întrebare, are nevoie de spaţiu. S-a dat cu un pas înapoi, călcînd drept pe piciorul doamnei din spatele lui. Cred că i-a fracturat toate degetele. Apoi a declarat că piesa în sine nu-i o capodoperă, dar că soţii Lunt sînt, bineînţeles, nişte îngeri, îngeri. Mama lui! Îngeri, să mor de rîs. Pe urmă, a început să discute cu Sally despre o grămadă de cunoştinţe comune. A fost cea mai insipidă, cea mai snoabă conversaţie din cîte am auzit vreodată. Se gîndeau cît puteau de repede la cîte o localitate, apoi se străduiau să găsească cîte un cunoscut care stătea acolo şi îi pomeneau numele. La sfîrşitul antractului, mi se făcuse de-a dreptul greaţă. Zău că da. La următorul antract, au continuat discuţia lor tîmpită şi politicoasă. Pomeneau de alte locuri şi de alţi oameni. Dar cel mai groaznic era că nemernicul avea o voce pretenţioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob. Suna ca o voce de fată. În plus, măgarul a încercat, fără măcar să clipească, să se bage pe fir. Cînd am ieşit de la teatru, am crezut chiar c-o să fie atît de neruşinat încît să se urce cu noi în taxi, fiindcă s-a ţinut de noi, pe jos, pînă la al doilea colţ. Pe urmă însă, ne-a spus că trebuie să se întîlnească cu nişte tipi la un cocktail. Îi şi vedeam pe toţi cu vestele lor cadrilate stînd într-un bar, criticînd spectacole, cărţi şi femei, cu vocile lor obosite, de snobi. Cînd văd ţipi d-ăştia, mi se face rău.
Cînd, după ce l-am ascultat pe măgarul acela ipocrit de la Andover vreo zece ceasuri, ne-am urcat în sfîrşit în taxi, începusem s-o urăsc pe Sally. Eram hotărît s-o duc acasă şi gata. Zău că da ― dar deodată mi-a zis:
― Am o idee minunată!
Întotdeauna avea idei minunate.
― Ascultă, la ce oră trebuie să fii la masă? Te grăbeşti tare? Te aşteaptă la o oră precisă?
― Pe mine? nu. Am timp destul, i-am răspuns.
Mamă, niciodată n-am grăit un adevăr mai mare.
― Da' de ce?
― Hai să mergem să patinăm la Radio City!
Astea-s ideile ei minunate.
― Să patinăm la Radio City? Acum?
― Numai o oră, o oră jumătate. Nu vrei? Dacă nu vrei...
― N-am spus că nu vreau. Dacă vrei tu, singur că mergem.
― Adevărat? Să nu spui numai aşa, dacă nu vrei, că mie mi-e totuna.
Se şi vedea că-i era totuna.
― Poţi închiria nişte fustuliţe de patinaj o frumuseţe, mi-a spus ea. Jeannette Cultz a închiriat una săptămîna trecută.
Va să zică, d-asta era aşa înnebunită să meargă la patinaj. Murea să se îmbrace într-o fustuliţă d-alea care abia dacă-ţi acoperă fundul.
Aşa că ne-am dus, şi după ce ne-au dat patinele, i-au dat lui Sally o rochiţă albastră în care putea să-şi rotească fundul cît voia. Totuşi, trebuie să recunosc că-i stătea bine. Grozav de bine. Şi să nu credeţi că nu-şi dădea seama. Mergea mereu înaintea mea ca să văd ce fund simpatic are. Şi trebuie să recunosc că era simpatic.
Partea nostimă e că noi doi patinam cel mai prost de pe toată pista aceea nenorocită, şi cînd spun cel mai prost aşa e! Şi, slavă Domnului, erau destui neştiutori pe acolo. Gleznele lui Sally se îndoiau atît de tare, încît aproape ajungeau să atingă gheaţa. Asta îi dădea un aspect foarte idiot şi, în plus, cred c-o şi dureau îngrozitor picioarele. Ale mele mă dureau de-mi venea să urlu. Cred că arătam amîndoi superb. Şi, în plus, mai erau şi cel puţin 200 de gură-cască, care n-aveau nimic mai bun de făcut decît să stea şi să se uite la oameni cum cad grămadă.
În cele din urmă i-am spus:
― Nu vrei să intrăm şi să bem ceva?
― Asta-i cea mai bună idee din cîte ai avut azi! mi-a răspuns.
Era moartă de durere. Fusese un calvar. Zău că mi-a părut rău de ea.
Ne-am scos patinele alea nenorocite şi am intrat în bar, unde puteai să stai în ciorapi, să bei şi să-i priveşti pe cei care patinau. Ne-am aşezat. Sally şi-a scos mănuşile, şi eu i-am dat o ţigară. Nu părea prea fericită. Cînd a venit chelnerul, am comandat o coca-cola pentru ea ― că nu bea alcool ― şi un whisky cu sifon pentru mine, dar măgarul n-a vrut să-mi dea whisky, aşa c-am băut şi eu tot coca-cola. Apoi am început să aprind chibrit după chibrit. Aşa fac eu cînd sînt într-o anumită stare de spirit. Las chibritul să ardă pînă-mi ajunge flacăra la deget, apoi îl arunc în scrumieră. E un tic nervos.
Deodată, aşa din senin, Sally m-a întrebat:
― Ascultă, vreau să ştiu precis, vii sau nu vii să mă ajuţi să împodobesc pomul în seara de ajun? Trebuie să ştiu.
Era încă enervată din cauză că o duruseră gleznele cînd patinase.
― Păi nu ţi-am scris c-o să viu? M-ai întrebat de vreo douăzeci de ori. Sigur c-o să viu.
― Trebuie să ştiu, mi-a zis.
Şi începu să-i treacă în revistă pe toţi cei care erau în bar.
Brusc, am renunţat să mai aprind chibrituri şi m-am aplecat peste masă, apropiindu-mă de ea. Voiam să-i spun nişte lucruri.
― Ascultă, Sally!
― Ce e? m-a întrebat.
Se uita la o fată din partea cealaltă a barului.
― Ţi s-a întîmplat vreodată să te saturi de toţi şi de toate? am întrebat-o. Adică ţi s-a întîmplat vreodată să-ţi fie teamă că totul se duce naibii dacă nu faci ceva? Adică ţie îţi place şcoala?
― Mă plictiseşte îngrozitor!
― Bine, dar nu ţi-e silă de ea? Ştiu că-i plicticoasă, dar vreau să ştiu dacă ţi-e silă de ea.
― Nu pot să spun că mi-e chiar silă. Oricum, trebuie să...
― Mie mi-e silă. Mamă, ce silă mi-e! i-am spus. Dar nu mi-e silă numai de şcoală. Mi-e silă de tot. De viaţa din New York şi de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii şi lumea care urlă la tine să cobori prin spate. Mi-e silă să fiu prezentat unor papiţoi care spun de soţii Lunt că-s îngeri. Mi-e silă să mă plimb în sus şi-n jos cu ascensorul, cînd de fapt vreau să ies în stradă. Mi-e silă de probele fără sfîrşit, cînd îmi fac pantaloni la Brooks, şi de oamenii care...
― Te rog să nu mai ţipi, mi-a spus Sally, ceea ce era foarte nostim, fiindcă nu ţipam deloc.
― Uite, să luăm de exemplu maşinile, i-am zis, cu o voce foarte scăzută. Majoritatea oamenilor se prăpădesc după maşini. Fac drame dacă maşina lor are cea mai mică zgîrietură şi vorbesc mereu de cît consumă la suta de mile, şi, cum îşi cumpără o maşină nouă, încep să se şi gîndească să o schimbe cu un tip şi mai nou. Mie nu-mi plac nici măcar maşinile vechi, Adică nu mă interesează. Aş prefera de o mie de ori să am un păcătos de cal. Caii, cel puţin, au ceva uman! Cu un cal, poţi să... ce naiba...
― Să mor dacă înţeleg despre ce vorbeşti, m-a întrerupt Sally. Sari de la una la...
― Vrei să-ţi spun ceva? Dacă n-ai fi fost tu, poate că nu m-aş fi aflat acum la New York, aici. Dacă n-ai fi fost tu, m-aş fi aflat undeva la mama dracului. În fundul pădurii sau într-alt loc. De fapt, am rămas aici numai din pricina ta.
― Eşti drăguţ, mi-a zis.
Dar se vedea cît de colo că ţine neapărat să schimbe subiectul.
― Aş vrea să văd ce-ai face dac-ai învăţa la o şcoală de băieţi. Ar trebui să încerci odată, i-am spus. Mişună tot soiul de ipocriţi cu pretenţii, care nu fac altceva decît să-nveţe cît trebuie ca să ajungă destul de deştepţi într-o zi, să fie în stare să-şi cumpere un păcătos de "Cadillac". Şi trebuie mereu să laşi impresia că te interesează grozav dacă echipa de fotbal a şcolii cîştigă sau pierde. Şi, în fond, singurul lucru pe care-l faci e să discuţi toată ziua despre fete, despre alcool şi despre amor, şi toţi se susţin unii pe alţii şi formează o gaşcă păcătoasă şi împuţită. Cei din echipa de baschet au gaşca lor, catolicii au gaşca ior, blestemaţii ăia de intelectuali o au pe a lor, cei care joacă bridge, pe a lor. Pînă şi abonaţii de la clubul acela nenorocit care se cheamă "Cea mai bună carte a lunii" au gaşca lor. Şi dacă-ncerci să ai o discuţie mai inteligentă cu ei...
― Ia ascultă, mă opri Sally. Sînt mulţi băieţi care profită de pe urma şcolii mult mai mult decît atît.
― Sînt de acord. Unii da. Dar, pentru mine şcoala e ce ţi-am spus. Înţelegi? Asta voiam să-ţi explic. Asta-i exact ce voiam să-ţi explic, i-am zis. Eu nu trag nici un fel de foloase din nimic. Nu sînt în stare. Sînt într-o formă proastă, împuţită.
― Să ştii că eşti.
Şi, deodată, mi-a venit o idee.
― Ascultă, i-am spus. Am o idee. Ce-ar fi să ieşim naibii de aici? Uite la ce m-am gîndit. Cunosc un tip din Greenwich Village care ne poate împrumuta maşina lui pentru vreo două săptămîni. Am fost colegi de şcoală şi-mi mai datorează şi acum zece dolari. Uite ce putem face. Mîine dimineaţă facem o excursie în Massachusetts şi în Vermont şi prin împrejurimi. E nemaipomenit de frumos acolo, zău că da.
Mă înfierbîntasem îngrozitor şi, cu cît mă gîndeam mai tare la asta, cu atît mă înfierbîntam mai rău. Am întins mîna şi am apucat mîna lui Sally. Tîmpit mai eram!
― Vorbesc serios, am continuat. Am vreo sută optzeci de dolari la bancă. Pot să-i scot mîine dimineaţă cînd se deschide, şi pe urmă mă duc să iau maşina de la tipul de care-ţi spuneam. Vorbesc serios. Am putea să stăm la cabanele alea turistice pe care le găseşti la tot pasul pe şosea. Am sta acolo cît ne-ar ţine banii. Pe urmă, după ce ne-ar lăsa banii, aş putea să găsesc ceva de lucru şi am putea să locuim undeva, pe marginea unui pîrîu şi aşa mai departe şi mai tîrziu ne-am căsători, sau aşa ceva. Iarna aş tăia singur lemnele de care am avea nevoie şi tot. Zău! Am putea s-o ducem minunat! Ce spui? Hai, zău! Ce părere ai? Pleci cu mine? Te rog!
― Nu se face un lucru ca ăsta, mi-a zis Sally.
Părea îngrozitor de furioasă.
― De ce nu? De ce naiba nu se face?
― Te rog să nu mai ţipi la mine.
Vorbea aiurea, fiindcă nici măcar nu ţipam la ea.
― De ce nu se poate? Spune, de ce?
― Fiindcă nu se poate, d-asta! În primul rînd pentru că, de fapt, sîntem nişte copii! Şi te-ai gîndit măcar o clipă ce faci dacă nu găseşti o slujbă cînd ne lasă banii? Am muri de foame. Toată povestea-i atît de absurdă, încît nici măcar...
― Nu-i adevărat, nu-i absurdă. Găsesc eu de lucru. N-avea nici o grijă. Nu-i nevoie să-ţi faci griji. Ce te-a apucat? Nu vrei să mergi cu mine? Dacă nu vrei, spune.
― Nu-i vorba de asta. Nu-i deloc vorba de asta, mi-a explicat Sally.
Într-un fel, începusem s-o urăsc.
― O s-avem timp, slavă Domnului, să facem lucrurile astea ― toate lucrurile astea. Vreau să spun după ce termini şcoala şi aşa mai departe şi daca ne căsătorim şi tot restul... or să fie mii de locuri minunate pe care să le vizităm. Tu nu faci decît să...
― Nu, n-or să fie mii de locuri minunate, nici gînd! O să fie cu totul altfel, i-am răspuns.
Începusem iar să mă întristez îngrozitor.
― Ce-ai spus? N-am auzit! Întîi urli la mine, şi pe urmă...
― Am spus că n-o să fie nici un loc minunat unde să mergem după ce termin şcoala şi tot restul. Deschide urechile. O să fie cu totul altfel. O să trebuiască să coborîm cu ascensorul şi să avem o grămadă de bagaje şi de lucruri. O să trebuiască să telefonăm, să ne luăm rămas bun de la toate cunoştinţele şi pe urmă să le trimitem vederi de la hotelurile unde o să stăm. Şi o să lucrez într-un birou şi o să cîştig o grămadă de bani şi o să mă duc la slujbă cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue şi o să citesc ziarele şi o să joc tot timpul bridge şi o să mă duc la cinema, să văd o groază de documentare şi forspanuri şi jurnale de actualităţi cretine. Jurnale de actualităţi. Mamă, Doamne. Sînt întotdeauna pline de curse tîmpite de cai şi de cucoane care sparg sticle de şampanie la botezul unui vas, sau de cimpanzei cu pantalonaşi care se plimbă pe bicicletă. N-o să fie deloc acelaşi lucru. Dar tu nu înţelegi nimic din ce-ţi spun.
― Poate că nu înţeleg! Dar poate că nu înţelegi nici tu, mi-a replicat Sally.
Ajunsesem să ne urîm de moarte. Era clar că n-avea nici un rost să încerc să duc o discuţie inteligentă cu ea. Îmi părea îngrozitor de rău că începusem discuţia.
― Hai să ieşim de aici, i-am zis. Şi, dacă vrei să ştii, mă doare-n fund de ce crezi tu.
Mamă, ce s-a înfuriat cînd i-am spus asta. Ştiu că n-ar fi trebuit să vorbesc aşa, şi poate că în mod normal n-aş fi vorbit aşa, dar mă înfuriase îngrozitor. De obicei, nu spun grosolănii fetelor. Mamă, ce s-a înfuriat. M-am scuzat ca un disperat, dar n-a vrut să-mi primească scuzele. Plîngea. Şi asta m-a speriat puţin, fiindcă mi-era teamă să nu se ducă să-i povestească lui taică-su câ-i spusesem că mă doare-n fund de ce crede ea. Taică-su era un tip lung, sinistru şi tăcut şi care nu prea se prăpădea după mine. I-a spus odată lui Sally că sînt mult prea gălăgios.
― Zău că-mi pare rău, tot repetam eu.
― Îţi pare rău. Îţi pare rău. Asta-i foarte nostim, mi-a zis ea.
Avea ochii plini de lacrimi. Şi, deodată, a început să-mi pară într-adevăr rău c-o jignisem.
― Hai să mergem, te duc acasă. Zău.
― Mă pot duce şi singură, mulţumesc. Trebuie să fii nebun să-ţi închipui c-am să te las să mă duci acasă. Nici un băiat nu mi-a spus ce mi-ai spus tu, niciodată, în viaţa mea.
De fapt, dacă stai să te gîndeşti bine, toată povestea era mai degrabă caraghioasă şi, de aceea, am făcut un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l fac. Am început să rîd. Şi am un rîs foarte zgomotos şi cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întîmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aş apleca spre mine şi mi-aş spune să tac naibii din gură. Rîsul meu a înfuriat-o pe Sally şi mai rău.
Am mai stat un timp cu ea, scuzîndu-mă şi încercînd s-o conving să mă ierte, dar n-am reuşit. Îmi tot spunea să plec şi s-o las în pace. Aşa că, în cele din urmă, am plecat. M-am dus la garderobă să-mi iau pantofii şi celelalte lucruri şi am plecat fără ea. N-ar fi trebuit s-o las acolo, dar eram sătul pînă-n gît.
La drept vorbind, nici măcar nu ştiu de ce am început toată povestea. Vreau să spun povestea cu excursia în Massachusetts şi în Vermont şi aşa mai departe. De fapt, cred că nici n-aş fi luat-o cu mine, chiar dacă ar fi vrut să meargă. Nu era genul de fată cu care să pleci. Dar ce e mai îngrozitor e că atunci cînd îi propusesem să plece cu mine fusesem sincer. E îngrozitor. Pe cuvîntul meu că sînt nebun.
Capitolul 18
IEŞIND DE LA PATINOAR, AM SIMŢIT CĂ MI SE FACE FOAME, aşa că am intrat într-un drugstore, unde am mîncat un sandviş cu şvaiţer şi am băut un lapte cu malţ. Apoi am intrat într-o cabină telefonică. Mă gîndeam s-o sun din nou pe Jane să văd dacă se întorsese acasă. Vreau să spun c-aveam toată seara liberă şi mă gîndeam s-o sun şi, dacă o găsesc acasă, s-o invit să mergem undeva să dansăm. Nu dansasem niciodată cu ea, dar o văzusem dansînd odată. Părea să fie o dansatoare foarte bună. Era la o petrecere la 4 Iulie la club. Pe atunci n-o cunoşteam încă bine, şi mă gîndisem că nu e cazul s-o invit la dans. În seara aceea, era cu un tip respingător, unul Al Pike, care învăţa la Choate. Nu-l cunoşteam nici pe el prea bine, dar îl întîlneam mereu la piscină. Purta chiloţi de baie din lastex alb şi sărea mereu de la trambulină, făcînd toată ziua aceeaşi figură cretină. Era singura figură pe care o ştia, dar îşi închipuia că-i un as în materie. Era tot numai muşchi şi nici un pic de creier. Deci ăsta era tipul cu care am văzut-o pe Jane în seara aceea. Nu înţelegeam deloc de ce. Zău că nu. Mai tîrziu, după ce am început să ies cu ea, am întrebat-o cum de-i venise să iasă cu un papiţoi încrezut ca Al Pike. Dar Jane mi-a spus că nu-i încrezut, că are complexe de inferioritate. Părea că îi e într-adevăr milă de el sau, mă rog... Nu inventase povestea numai aşa. Era convinsă de ce spune. Ciudate mai sînt şi fetele astea. De cîte ori pomeneşti de cîte un băiat care-i un măgar ― meschin şi încrezut şi tot restul ― şi le spui cum e, îţi răspund că are complexe de inferioritate. O fi avînd complexe, nu spun nu, dar eu cred că asta nu-l împiedică să fie măgar. Ah, fetele astea. Nu ştii niciodată ce gîndesc. Am aranjat odată o întîlnire între colega de cameră a unei fete, Roberta Walsh, şi un prieten de-al meu. Pe el îl chema Bob Robinson şi ăsta chiar că avea complexe de inferioritate. Se vedea că-i e ruşine de părinţii lui, fiindcă spuneau "ei este" şi "ele este" şi alte lucruri d-astea şi fiindcă nu erau bogaţi. Dar nu era un măgar sau mai ştiu eu ce. Era un băiat de treabă şi foarte drăguţ. Numai că fata ― cea care stătea în aceeaşi cameră cu Roberta Walsh ― nu l-a plăcut deloc. I-a spus Robertei că-i prea încrezut ― şi motivul pentru care credea că-i încrezut era că băiatul spusese în treacăt că-i căpitanul echipei de dezbateri. Un lucru mic, care o făcuse să-l considere încrezut. Nenorocirea cu fetele astea e că atunci cînd le place un băiat, oricît ar fi de măgar, spun de el că are complexe de inferioritate, şi cînd nu le place, oricît ar fi de drăguţ sau oricît de mari ar fi complexele lui de inferioritate, spun despre el că-i încrezut. Şi asta se întîmplă şi cu cele deştepte.
În orice caz, am sunat-o din nou pe Jane, dar n-a răspuns nimeni, aşa c-am închis. Apoi mi-am răsfoit carneţelul cu adrese, să caut pe cineva care ar putea să fie liber în seara aceea. Dar, din nenorocire, nu însemnasem în carneţel decît vreo trei numere: al lui Jane, al domnului Antolini, care-mi fusese profesor la Elkton Mills, şi numărul tatei de la birou. Uit mereu să scriu numerele oamenilor în carnet. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? L-am sunat pe Carl Luce. Un băiat care absolvise "Whooton" după plecarea mea de-acolo. Avea vreo trei ani mai mult ca mine şi nu pot spune că mă prăpădeam după el, dar era un tip foarte intelectual ― avea cel mai înalt coeficient de inteligenţă din toată şcoala ― şi m-am gîndit că poate o să vrea să ia masa cu mine şi să avem o discuţie intelectuală. Era uneori foarte instructiv să stai de vorbă cu el. Aşa că i-am dat un telefon. Învăţa la Columbia University, dar locuia pe Strada 51, şi eram sigur c-o să-l găsesc acasă. Cînd am dat în sfîrşit de el, mi-a spus că nu e liber să ia masa cu mine, dar e de acord să ne întîlnim la zece să bem ceva la "Wicker Bar", pe Strada 54. Cred că s-a cam mirat să-mi audă vocea. Îi spusesem cîndva că-i un ipocrit cu fundul mare.
Pînă la zece mai era timp destul, şi, cum n-aveam ce face, m-am dus să văd un film la Radio City. Proastă inspiraţie! Dar cinematograful era aproape şi nu mi-a venit nici o altă idee în cap.
Am intrat la mijlocul spectacolului de varietăţi care se dădea în pauza dintre filme. Fetele din ansamblul "Rockettes" îşi ridicau picioarele pînă în tavan, aşa cum fac de obicei cînd stau toate în rînd şi se ţin de mijloc. Publicul aplauda frenetic şi un tip din spatele meu îi tot spunea nevesti-si: "Ştii ce-i asta? Precizie matematică!" Să mori de ris. După ansamblul "Rockettes", a urmat un tip în smoching, care avea patine cu rotile şi care a început să patineze pe sub o grămadă de măsuţe şi, în timp ce patina, spunea bancuri. Era un patinator foarte bun şi aşa mai departe, dar pe mine nu mă amuza, fiindc-am început să mi-l închipui antrenîndu-se să facă ceea ce făcea pe scenă. Totul mi se părea stupid. Dar cred că nu eram eu în dispoziţia care trebuie. După el a urmat o scenetă care se prezintă în fiecare an la Radio City în ajunul Crăciunului. Mii de îngeri încep să iasă din cutii şi de peste tot, şi nişte tipi cară crucifixe şi alte lucruri d-astea pe toată scena, şi toţi la un loc ― trebuie să fie citeva mii ― cîntă ca nebunii: Veniţi voi toţi cei credincioşi! Mare scofală. Da, ştiu că în principiu toate astea sînt considerate grozav de frumoase şi de religioase, dar să mă bată Dumnezeu dacă văd ceva frumos sau religios într-un mănunchi de actori care cară crucifixe de-a lungul şi de-a latul scenei. Cînd şi-au terminat numărul şi au început să intre din nou în cutii şi să dispară, se vedea cît de colo că abia aşteptau să se ducă să fumeze o ţigară sau ceva asemănător. Mai văzusem o dată spectacolul ăsta cu un an în urmă. Mă dusesem cu Sally Hayes, care se tot minunase ce frumoase sînt costumele şi tot restul. Şi eu i-am spus că dacă Isus ar fi văzut toate astea ― costumele de mascaradă şi tot restul ―, probabil că i s-ar fi făcut greaţă. Sally mi-a spus că sînt un necredincios şi că, vorbind aşa, comit un sacrilegiu. Şi probabil c-avea dreptate. Ceea ce i-ar fi plăcut într-adevăr lui Isus ar fi fost băiatul de la baterie. Îl ştiu de cînd aveam opt ani. Frate-meu Allie şi cu mine, cînd eram cu părinţii, ne schimbam locurile şi ne duceam în faţă să-l vedem mai bine. E cel mai bun toboşar din cîţi am auzit vreodată. E adevărat că de-a lungul unei bucăţi nu ajunge să bată toba decît de două, trei ori, dar nu pare niciodată plictisit cînd stă. Şi pe urmă, cînd bate, bate delicat, frumos, şi pe faţa lui se vede că pune suflet în ceea ce face. Odată, cînd ne-am dus la Washington cu tata, Allie i-a trimis o vedere, dar sînt convins că n-a primit-o. Nu eram foarte siguri cum să scriem adresa. După scheciul special de Crăciun a început păcătosul de film. Era atît de infect, încît mă fascina. Era despre un englez, unul Alec şi nu mai ştiu cum, care luptase pe front şi-şi pierduse memoria în spital, şi aşa mai departe. Şi pe urmă, ieşea din spital, în baston, şi şchiopăta prin toată Londra, fără să aibă nici cea mai mică idee cine naiba e. De fapt e duce, dar el nu ştie. Pe urmă, se urcă în autobuz şi face cunoştinţă cu o fată drăguţă, simpatică şi sinceră. Vîntul îi ia fetei pălăria şi el sare şi-o prinde şi pe urmă se suie în autobuz, se aşază lîngă ea şi încep să vorbească despre Charles Dickens, care se nimereşte să fie autorul lor preferat. El are sub braţ un Oliver Twist şi ea la fel. Să-ţi vină greaţă, nu alta. În orice caz, se îndrăgostesc pe loc unul de altul, pentru că sînt amîndoi morţi după Charles Dickens şi aşa mai departe şi el o ajută să-şi conducă editura. Căci fata e editoare. Dar afacerile nu-i merg prea strălucit pentru că are un frate beţiv, care-i iroseşte toţi banii. Frati-su e foarte înăcrit, fiindcă în timpul războiului fusese medic, şi acum nu mai poate opera că nu-l mai ţin nervii, şi atunci pileşte tot timpul. Dar e totuşi foarte spiritual şi aşa mai departe. În cele din urmă, Alec scrie o carte şi fata i-o publică şi amîndoi cîştigă o groază de bani. Şi, cînd sînt gata-gata să se căsătorească, apare o altă femeie, una Marcia, care fusese logodnica lui Alec înainte ca el să-şi fi pierdut memoria. Şi Marcia îl recunoaşte într-o librărie unde el dădea autografe. Dînsa îi spune că el, de fapt, e duce, dar el n-o crede şi nu vrea să meargă cu ea să-şi vadă mama. Maică-sa e oarbă ca un liliac. Dar cealaltă fată, cea simpatică, nobilă şi generoasă, îl convinge să se ducă. Şi el se duce, dar nu-şi recapătă memoria nici cînd bătrînul lui dog danez sare pe el dînd din coadă, şi nici cînd maică-sa îl pipăie cu degetele pe faţă şi-i aduce un ursuleţ de pe vremea cînd era puşti. Dar, într-o bună zi, nişte copii joacă cricket pe peluză şi-l pocnesc cu o minge în cap. Şi brusc, îşi recapătă memoria şi se duce în casă şi o sărută pe maică-sa pe frunte, după care îşi reia funcţia de duce şi uită cu totul de fata cea simpatică şi cu editură. V-aş povesti eu şi restul, dar simt că mi se face greaţă. Nu că m-aş teme c-am să vă stric plăcerea sau mai ştiu eu ce. Că n-am ce să stric. Zău! Fapt este că, la urmă, Alec se însoară cu fata simpatică, şi fratele beţiv îşi recapătă echilibrul nervos şi o operează pe mama lui Alec, care îşi recapătă vederea, şi pe urmă fratele beţiv şi Marcia se îndrăgostesc unul de altul. Şi totul se termină la o masă lungă la care iau parte cu toţii şi rîd de se prăpădesc văzînd bătrînul dog danez care intră în sufragerie cu o droaie de pui după el. Toţi crezuseră că era cîine şi, cînd colo, era o păcătoasă de căţea. Tot ce vă pot spune e să nu vă duceţi la filmul ăsta dacă nu vreţi să vă vărsaţi maţele.
Ce m-a înnebunit însă pe mine e că stăteam lîngă o cucoană care a plîns tot timpul filmului ăstuia nenorocit. Cu cît era mai ridicol, cu atît plîngea mai tare. Ai fi putut crede că plînge fiindcă-i foarte bună la suflet, dar am stat chiar lîngă ea şi am văzut cît era de bună. Avea cu ea un băieţel care se plictisea de moarte şi voia la toaletă, dar nu s-a îndurat să-l ducă. Îi tot spunea să stea liniştit şi să fie cuminte. Pînă şi o păcătoasă de lupoaică ar fi fost mai bună la suflet. Din zece inşi care plîng de li se umflă ochii la filme proaste, nouă sînt nişte ticăloşi, nişte oameni mici la suflet. Vorbesc serios.
După ce s-a terminat filmul, am pornit-o spre "Wicker Bar", unde trebuia să mă întîlnesc cu Carl Luce, şi, mergînd aşa pe stradă, am început să mă gîndesc la război şi la toate lucrurile astea. Aşa mi se întîmplă de fiecare dată cînd văd cîte un film de război. Nu cred oaş putea suporta să plec la război. Zău că nu. Dacă te-ar lua pur şi simplu şi te-ar împuşca sau mai ştiu eu ce. N-ar fi atît de rău, dar nenorocirea e că te ţin în armată pînă ţi se urăşte. Asta-i nenorocirea. Frate-meu D. B. a pierdut vreo patru ani în armată. A fost şi pe front ― a debarcat în Normandia şi aşa mai departe ―, dar, de fapt, cred că ura mai mult armata decît războiul. Pe vremea aceea, eram aproape sugaci, dar îmi amintesc că atunci cînd venea acasă în permisie nu făcea altceva decît să zacă tot timpul în pat. Aproape că nu venea niciodată în salon. Mai tîrziu, cînd a plecat în Europa, pe front, şi aşa mai departe, n-a fost rănit nici măcar o dată sau mai ştiu eu ce şi nici n-a trebuit să împuşte pe nimeni. Toată ziua nu făcea altceva decît să plimbe un general de cowboy cu o maşină de stat-major. Ne-a spus odată mie şi lui Allie că, dac-ar fi trebuit să împuşte pe careva, n-ar fi ştiut în ce direcţie să tragă. După părerea lui, armata era plină de javre aproape tot atît de ticăloase ca naziştii. Mi-aduc aminte că Allie l-a întrebat odată dacă nu-i folosise totuşi faptul că fusese pe front, fiindcă era scriitor, şi acu' o să aibă despre ce să scrie şi aşa mai departe. Atunci D. B. l-a pus pe Allie să-i aducă mănuşa de baseball şi pe urmă l-a întrebat cine a scris mai bine despre război: Rupert Brooke sau Emily Dickinson, şi Allie i-a răspuns că Emily Dickinson. Eu nu prea aveam nici o părere, fiindcă nu prea citesc poezie, dar în schimb ştiu c-aş înnebuni dac-ar trebui să fac armata şi să stau toată ziua cu alde Ackley şi Stradlater şi Maurice liftierul, să mărşăluiesc cu ei şi aşa mai departe. Am fost şi eu odată cercetaş o săptămînă, şi nu suportam nici măcar să mă uit în ceafa celui din faţa mea. Că ţi se tot spunea, mereu, să te uiţi în ceafa celui din faţă. Jur că, dacă mai e vreodată război, pe mine unul mai bine să mă ia şi să mă pună în faţa plutonului de execuţie. N-aş avea nimic împotrivă. Ce mă uimeşte totuşi la D. B. e că, deşi ura războiul, mi-a dat totuşi să citesc vara trecută Adio, arme. Mi-a spus că e o carte grozavă. Nu pot să înţeleg. Era în cartea asta un tip, locotenentul Henry, care era, cică, un tip simpatic, şi aşa mai departe. Nu pricep cum poate D. B. să urască atît de tare armata şi războiul, şi totuşi să-i placă un ipocrit ca ăla. Vreau să spun că nu pricep cum poate să-i placă o carte falsă ca asta, şi totuşi să-i placă cartea lui Ring Lardner sau cealaltă carte de care-i atît de entuziasmat, Marele Gatsby1. Cînd i-am spus asta, D. B. s-a supărat şi mi-a răspuns că sînt prea mic ca să-mi placă, dar eu nu cred c-are dreptate. I-am spus că-mi plac Ring Lardner şi Marele Gatsby şi alte cărţi ca astea. Şi zău că-mi plac. Mă-nnebunesc după Marele Gatsby. Drăguţul de Gatsby. Ce caracter! Mă distra grozav. În orice caz, dintr-un punct de vedere, îmi pare bine c-au inventat bomba atomică. Dac-o fi să mai fie vreodată un război, o să mă aşez dracului drept deasupra ei. Am să mă propun voluntar. Jur c-aşa am să fac.
Capitolul 19
ÎN CAZ CĂ NU LOCUIŢI LA NEW YORK, VREAU SĂ VÂ SPUN CĂ "Wicker Bar" se află într-un hotel pretenţios, care se cheamă "Seton Hotel". Obişnuiam să mă duc destul de des pe acolo, dar acum nu-l mai frecventez. Încetul cu încetul, am renunţat. Lumea pretinde că-i un bar foarte şic şi rafinat şi aşa mai departe, un loc unde snobii dau buzna pe uşi şi pe ferestre. Şi mai erau şi două franţuzoaice, Tina şi Janine, care veneau şi cîntau la pian şi din gură cam de trei ori pe noapte. Una dintre ele cînta la pian ― mizerabil ―, cealaltă cînta din gură, şi majoritatea bucăţilor erau fie foarte decoltate, fie în franţuzeşte. Cea care cînta din gură, Janine, înainte de a începe cîntecul, se apropia de amărîtul ăla de microfon şi spunea: "Şi acum, iată version a noastră despre vulevu franse. E povestea unei petite française care vine en mare oraş comme New York şi se îndrăgosteşte cu băieţel din Brookleene. Esperons che o se vă place." Şi după ce isprăvea cu şoptitul şi cu fiţele, cînta un cîntec tîmpit, jumătate pe englezeşte, jumătate pe franţuzeşte, care-i înnebunea de fericire pe toţi cretinii. Şi dacă stăteai acolo un timp şi-i auzeai pe toţi cum aplaudă şi aşa mai departe, ajungeai să urăşti tot universul. Zău că da. Barmanul era şi el o javră. Şi, pe deasupra, mai era şi un mare snob. Dacă nu erai un mare grangur sau o celebritate sau mai ştiu eu ce, aproape că nu-ţi vorbea. Iar dacă erai, devenea şi mai greţos. Venea la tine, zîmbind cu gura pînă la urechi, de parc-ar fi spus: "Ia uitaţi-vă ce băiat de treabă sînt", şi apoi te întreba: "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Connecticut?" sau "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Florida?" Infect local. Zău că da. Încetul cu încetul, am renunţat să mai pun piciorul pe acolo.
Am ajuns destul de devreme. M-am aşezat la bar ― localul era destul de aglomerat ― şi, pînă a apărut amicul Luce, am băut vreo două whisky-uri cu sifon. M-am ridicat în picioare cînd am făcut comanda, ca să vadă ce înalt sînt şi nu cumva să creadă că sînt un amărît de minor. Apoi am început să mă uit la cretinii din jur. Lîngă mine era un tip care o vrăjea de mama focului pe fata cu care venise. Îi tot spunea că are mîini aristocratice. Să mor de rîs, nu alta. În partea cealaltă a barului erau numai homosexuali. Nu semănau prea tare a homosexuali ― vreau să spun că n-aveau părul prea lung sau mai ştiu eu ce ―, dar se vedea cît de colo că sînt. În cele din urmă, a apărut şi Luce.
Luce. Ce tip. Fusese meditatorul meu cînd învăţam la Whooton. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie. Dar, de fapt, singurul lucru cu care m-am ales de la el au fost prelegerile acelea despre probleme sexuale, pe care le ţinea noaptea tîrziu cînd ne adunam o grămadă de băieţi la el în cameră. Ştia foarte multe în legătură cu problemele astea, mai ales despre perverşi şi aşa mai departe. Ne povestea despre tot felul de tipi respingători care aveau relaţii cu oi şi despre tipi care purtau chiloţi în căptuşeala de la pălărie şi tot soiul de lucruri d-astea. Şi despre pederaşti şi lesbiene. Luce cunoştea toţi pederaştii şi toate lesbienele din America. N-aveai decît să spui un nume ― oricare ― şi îţi spunea îndată dacă-i pederast sau nu. Uneori era greu să crezi că toţi oamenii de care spunea el ― actori de cinema sau mai ştiu eu ce ― sînt perverşi. Unii erau căsătoriţi, ce Dumnezeu! îi spuneai, de exemplu: "Cum adică, Joe Blow e pederast? Joe Blow? Tipul ăla înalt şi solid care joacă întotdeauna roluri de gangsteri şi de cowboy?" Şi Luce răspundea: "Evident", întotdeauna spunea "evident". Susţinea că n-are importanţă dacă tipul e însurat sau nu. Afirma că jumătate din tipii însuraţi de pe glob sînt perverşi şi nici nu-şi dau seama. Spunea că, dacă ai trăsăturile caracteristice şi aşa mai departe, poţi deveni pervers peste noapte. Băga pur şi simplu groaza în noi. Aşteptam îngrozit să devin şi eu pervers. Partea nostimă e că eram convins că amicul Luce e şi el pervers, în felul lui. Spunea mereu: "Ia încearcă-l p-ăsta de măsură", şi, pe urmă, te speria ameninţîndu-te cu degetul cînd treceai pe coridor. Şi de cîte ori se ducea la spălător lăsa uşa deschisă ca să vorbească cu tine în timp ce tu te spălai pe dinţi la chiuvetă. După mine, şi asta-i un fel de perversitate. Zău că e. Am cunoscut cîţiva perverşi la şcoală, şi toţi făceau lucruri d-astea. D-aia am avut bănuieli în legătură cu amicul Luce. Totuşi, era un tip foarte deştept. Zău că era.
Nu spunea niciodată bună ziua cînd te întîlnea. Primul lucru pe care mi l-a spus cînd s-a aşezat a fost că nu poate să stea decît cîteva minute. Mi-a spus c-are o întîlnire. Apoi a comandat un Martini sec. I-a spus barmanului să i-l facă foarte sec şi să nu-i pună măslină.
― Ascultă, i-am zis, am un pederast pentru tine. Acolo, la capătul barului. Nu te uita acum. L-am păstrat special pentru tine.
― Foarte spiritual, mi-a zis el. Ai rămas acelaşi Caulfield. Cînd ai de gînd să mai creşti?
Îl enervam îngrozitor. Zău că da. El, în schimb, mă amuza. Tipii de genul ăsta m-amuză uneori grozav.
― Cum o duci cu viaţa sexuală? l-am întrebat.
Avea oroare să-l întrebi lucruri d-astea.
― Calmează-te, pentru Dumnezeu, mi-a spus. Reazemă-te de scaun şi calmează-te.
― M-am calmat, i-am zis, cum e la Columbia? Îţi place?
― Sigur că-mi place. Dacă nu mi-ar fi plăcut nu m-aş fi dus acolo, mi-a răspuns.
Şi el reuşea să fie destul de enervant, uneori.
― Ce materie de specialitate ţi-ai ales? l-am întrebat. Perversitatea?
Bineînţeles că glumeam.
― Crezi c-ai haz?
― Nu. Am glumit. Ascultă, Luce, tu eşti un intelectual. Am nevoie de sfatul tău. Mă aflu într-o...
M-a întrerupt cu un mormăit puternic.
― Ascultă, Caulfield, dacă vrei să stăm aici, să bem un pahar, calm şi liniştit, şi să discutăm calm şi liniş...
― Bine, bine, i-am zis.
Se vedea cît de colo că n-avea chef să discute serios cu mine. Asta-i nenorocirea cu intelectualii ăştia. Nu vor să discute serios decît cînd au ei chef. Aşa că m-am apucat să discut subiecte de interes general.
― Da' zău, cum o duci cu viaţa sexuală? l-am întrebat. Mai eşti cu fata cu care erai la Whooton? Aceea care avea o frumuseţe de...
― Nu, Doamne fereşte.
― Dar de ce? Ce s-a întîmplat cu ea?
― Habar n-am. S-ar putea să fi ajuns chiar şi cea mai mare curvă din New Hampshire. Asta fiindcă m-ai întrebat, că de fapt n-am nici cea mai vagă idee.
― Să-ţi fie ruşine. După ce c-a fost drăguţă cu tine şi te-a lăsat să-ţi faci mendrele cu ea, ai putea măcar să nu mai vorbeşti aşa.
― Of, Doamne! a exclamat el. Ai cumva de gînd să mă bagi într-o conversaţie tipic caulfieldiană? Vreau să ştiu de la început.
― Nu, dar totuşi nu-i frumos. Dacă a fost drăguţă şi cumsecade şi te-a lăsat să...
― Trebuie neapărat să continuăm pe tema asta infectă?
Nu i-am mai spus nimic. Mi-era teamă că, dacă nu tac, se ridică de la masă şi mă lasă singur. Aşa că am mai comandat de băut. Aveam un chef nebun să mă-mbăt criţă.
― Şi acum cu cine umbli? l-am întrebat. Ai chef să-mi povesteşti?
― N-o cunoşti!
― Dar cine e? S-ar putea totuşi s-o cunosc.
― Locuieşte în Greenwich Village. O sculptoriţă, dacă ţii neapărat să ştii.
― Zău? Serios? Cîţi ani are?
― N-am întrebat-o niciodată, pentru numele lui Dumnezeu.
― Bine, dar aproximativ!
― Îmi închipui că spre patruzeci, mi-a zis Luce.
― Spre patruzeci? Serios? Şi-ţi place? l-am întrebat. Îţi plac femeile atît de bătrîne?
De fapt, l-am întrebat pentru că ştia într-adevăr o grămadă de lucruri în legătură cu amorul şi cu toate lucrurile astea. Era unul dintre puţinii oameni pe care-i cunoşteam şi care ştiau. N-avea decît paisprezece ani cînd şi-a pierdut virginitatea la Nantucket . Zău că da.
― Îmi plac femeile mature, dacă asta vrei să spui.
― Zău? De ce? Te întreb serios. Sînt mai bune la pat decît cele tinere?
― Ascultă, vreau să fie clar. Astă-seară refuz să răspund la întrebările caulfieldiene. Cînd naiba ai de gînd să te faci şi tu om în toată firea?
Un timp, n-am mai spus nimic. Renunţasem. Apoi, Luce a mai comandat un Martini şi i-a spus barmanului să-l facă şi mai sec.
― Ascultă. De cîtă vreme eşti cu sculptoriţa asta? l-am întrebat.
Zău că mă interesa.
― O cunoşteai cînd erai la Whooton?
― Nu. E în America doar de cîteva luni.
― Zău? Şi de unde e?
― Din Shanghai.
― Aiurea! Dumnezeule, o fi vreo chinezoaică?
― Evident.
― Auirea! Şi-ţi place? Îţi place că-i chinezoaica?
― Evident.
― De ce? M-ar interesa să ştiu, zău că da.
― Pur şi simplu pentru că pe mine filozofia orientală mă satisface mai mult decît cea occidentală. Asta pentru că m-ai întrebat.
― Serios? Ce înţelegi prin "filozofie"? Te referi la amor şi la tot restul? Vrei să spui că în China e mai bine? Da?
― Nu neapărat în China, ce Dumnezeu! Am spus filozofie orientală. Vrei neapărat să continuăm această conversaţie fără sens?
― Ascultă, vorbesc serios. Nu glumesc. De ce-i mai bine în Orient?
― E prea complicat să-ţi explic, zău, mi-a zis Luce. Ei consideră că amorul e o experienţă atît fizică, cît şi spirituală. Şi dacă-ţi închipui că am să...
― Aşa îl consider şi eu! Şi eu consider că e o... cum îi spune... o experienţă fizică şi psihică şi aşa mai departe. Zău că da. Dar depinde cu cine naiba o fac. Dacă e cineva pe care nici măcar nu...
― Nu mai urla aşa, Caulfield, ce Dumnezeu. Dacă nu poţi să-ţi controlezi vocea, mai bine lăsăm baltă toată...
― Bine, dar ascultă..., i-am zis.
Mă înfierbîntasem şi vorbeam într-adevăr puţin prea tare ― mi se întîmplă să vorbesc puţin cam tare cînd mă înfierbînt.
― Uite ce voiam să spun. Ştiu că trebuie să fie şi fizic şi spiritual şi artistic şi aşa mai departe. Dar voiam să spun că nu se poate face aşa, cu oricine ― cu orice fată pe care o săruţi ― şi să iasă totuşi cum trebuie, n-am dreptate?
― Hai s-o lăsăm baltă, mi-a răspuns Luce. Ai ceva împotrivă?
― Nu. Dar ascultă! Uite, de exemplu, tu şi cu fata asta chinezoaică. Ce-i aşa grozav în legătură cu asta?
― Isprăveşte, ţi-am spus.
Începusem să devin indiscret. Ştiu. Dar ăsta era unul dintre lucrurile enervante în legătură cu Luce. Cînd era la Whooton, te făcea să-i povesteşti lucrurile cele mai intime care ţi se întîmplau, dar dacă-l întrebai ceva despre viaţa lui, se supăra foc. Intelectualii ăştia nu vor niciodată să aibă discuţii intelectuale cu tine decît în cazul în care conduc ei discuţia. Au întotdeauna pretenţia să taci cînd vor ei şi să te duci în camera ta cînd ei se duc în camera lor. La Whooton, Luce se enerva îngrozitor ― şi asta se vedea cît de colo -dacă, după ce-şi termina prelegerea despre amor, cei care-l ascultasem mai rămîneam un timp să vorbim între noi. Adică ceilalţi băieţi şi cu mine. În camera altcuiva. Pe Luce asta-l enerva groaznic. După ce isprăvea să facă el pe deşteptul, voia să mergem fiecare în camerele noastre şi să nu mai discutăm nimic. Cred că îi era frică nu cumva să spună altul ceva mai inteligent ca el. Zău că mă amuza.
― Poate c-o să mă duc şi eu în China. Stau foarte prost cu amorul, i-am zis.
― Sigur că stai prost. Eşti necopt la minte.
― Da. Aşa e. Ştiu că-i aşa, am încuviinţat. Ştii care-i nenorocirea cu mine? N-ajung niciodată să doresc o fată cu adevărat ― vreau să spun, cu adevărat, adevărat ― decît dacă mi-e foarte dragă. Adică trebuie să-mi fie foarte dragă. Dacă nu, îmi piere naibii dorinţa şi tot restul. Şi asta-mi complică groaznic viaţa sexuală. Ce mai, stau mizerabil cu amorul.
― Sînt convins, pentru numele lui Dumnezeu. Doar ţi-am spus, cînd te-am văzut ultima oară, ce-ţi lipseşte.
― Adică să mă duc la un psihanalist şi aşa mai departe?
Asta mă sfătuise el data trecută. Tatăl lui era psihanalist.
― Treaba ta. Ce Dumnezeu. Pe mine nu mă priveşte ce faci cu viaţa ta.
Un timp, n-am mai spus nimic. Căzusem pe gînduri.
― Ce-ar fi să mă duc la taică-tu, să mă psihanalizeze şi aşa mai departe...?, l-am întrebat apoi. Ce mi-ar face? Adică ce mi-ar face?
― Nu ţi-ar face absolut nimic. Ar discuta pur şi simplu cu tine şi tu cu el. Ce Dumnezeu. Mai întîi te-ar ajuta să-ţi descurci firul gîndurilor.
― Ce anume?
― Firul gîndurilor. Mintea ta a luat-o razna ― ascultă, nu vreau să ţin un curs elementar de psihanaliză. Dacă te interesează, dă-i un telefon şi fixează-ţi o întîlnire cu el. Dacă nu te interesează, las-o baltă. La drept vorbind, mie mi-e perfect egal.
Am pus mîna pe umărul lui. Mă amuza.
― Eşti un măgar simpatic, i-am zis. Ştii asta?
S-a uitat la ceasul lui de mînă.
― Trebuie s-o şterg, mi-a zis, ridicîndu-se în picioare. Mi-a făcut plăcere să te văd.
Apoi a chemat chelnerul şi i-a cerut nota.
Cînd era pe punctul să plece, i-am spus:
― Ascultă, pe tine te-a psihanalizat vreodată taică-tu?
― Pe mine? De ce mă întrebi?
― Aşa, fără motiv. Te-a psihanalizat sau nu?
― Nu chiar. M-a ajutat într-o anumită măsură să-mi găsesc echilibrul, dar n-am avut nevoie de o analiză cuprinzătoare. Dar de ce mă întrebi?
― Fără nici un motiv. Mă gîndeam numai aşa.
― Bine. Ei, s-auzim de bine, mi-a spus.
Plătise, lăsase şi bacşiş şi tot şi se pregătea să plece.
― Mai ia un pahar. Numai unul, i-am zis. Te rog. Mă simt îngrozitor de singur. Vorbesc serios.
Dar mi-a spus că nu poate, că era în întîrziere. Apoi a plecat.
Luce ăsta. De fapt, era un porc, dar avea un vocabular grozav. Era băiatul cu cel mai bogat vocabular de la Whooton. Ştiu, fiindcă ne făcuseră odată un test.
Capitolul 20
AM RÂMAS ACOLO, PILINDU-MĂ DIN CE ÎN CE MAI TARE ŞI aşteptîndu-le pe Tina şi pe Janine să vină să-şi facă numărul, dar nu erau acolo. În schimb, a venit un tip cu părul ondulat şi cu mutră de pederast, care s-a apucat să cînte la pian, şi pe urmă a venit o fată nouă, una Valencia, care s-a apucat să cînte din gură. Nu era nimic de capul ei, dar oricum cînta mai bine decît Tina şi Janine, şi cîntecele ei erau cel puţin frumoase. Pianul era chiar lîngă bar, unde stăteam eu, aşa că Valencia stătea chiar lîngă mine. Am început s-o fixez, dar s-a făcut că nici nu mă vede. Cred că dacă n-aş fi fost beat criţă n-aş fi fixat-o aşa. După ce a isprăvit de cîntat, a şters-o atît de repede, încît nici măcar n-am apucat s-o invit să bea ceva cu mine, aşa c-a trebuit să chem chelnerul. L-am rugat s-o întrebe pe Valencia dacă nu vrea să bem ceva împreună. Mi-a spus c-o s-o întrebe, dar eu cred că n-a întrebat-o nimic. Oamenii nu transmit niciodată nimănui nimic.
Am stat la barul acela păcătos cam pînă la ora unu şi m-am îmbătat ca un porc. Mamă, ce m-am îmbătat. Aproape că nici nu mai vedeam. Totuşi, am avut mare grijă nu cumva să fac scandal sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să fiu observat, sau să risc să vină careva să mă-ntrebe cîţi ani am. Dar, mamă, ce se mai învîrtea barul cu mine. Şi cînd m-am pilit de-a binelea, am început din nou să-mi imaginez povestea aceea stupidă cu glontele în burtă. Eram singur la bar, cu un glonte în burtă. Mă ţineam cu mîna de burtă, pe sub haină, ca să nu se umple totul de sînge, căci nu voiam să ştie nimeni că sînt rănit. Ascundeam faptul că eram un biet nenorocit care pierde sînge. În cele din urmă, am simţit nevoia sâ-i dau un telefon lui Jane, să văd dacă nu se întorsese totuşi acasă. Am cerut nota şi am plătit. Apoi m-am ridicat de la bar şi m-am îndreptat spre cabinele telefonice. Continuam să mă ţin cu mîna pe sub haină ca să nu cumva să-mi curgă sînge. Mamă, ce beat eram.
Cînd am intrat în cabină, n-am mai avut nici un chef s-o sun pe Jane. Pesemne pentru că eram prea beat. Aşa că i-am dat un telefon lui Sally Hayes.
A trebuit să formez de vreo douăzeci de ori numărul pînă am nimerit. Mamă, ce chior eram.
― Alo, am zis, cînd mi-a răspuns cineva la păcătosul ăla de telefon.
Am cam urlat, e drept, dar eram beat criţă.
― Cine e? m-a întrebat o femeie cu voce glacială.
― Eu sînt. Holden Caulfield, vă... rog să mi-o daţi pe Sally.
― Sally doarme. La telefon e bunica ei. De ce suni la ora asta, Holden? Dumneata ştii cît e ceasul?
― Îhî! Vreau să vorbesc cu Sally. Foarte urgent... vă-vă rog!
― Sally doarme, tinere. Telefonează-i mîine. Noapte bună.
― Treziţi-o! Zău, treziţi-o.
Bravo, băiete!
Şi deodată, la capătul celălalt al firului se auzi o altă voce.
― Holden, eu sînt.
Era Sally.
― Ce te-a apucat?
― Sally, tu eşti?
― Da. Nu mai urla aşa. Eşti beat?
― Da. Ascultă. Ascultă-mă. Am să vin în seara de ajun! Bine? Am să împodobesc blestematul ăla de pom pentru tine. Bine? Bine, Sally?
― Bine. Eşti beat. Du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?
― Sally? Am să vin să... împodobesc pomul pentru tine. Bine? Bine?
― Bine. Dar acum du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?
― Cu nimeni. Sînt singur. Eu şi cu mine.
Mamă, ce beat eram! Atît de beat, încît tot mă mai ţineam de burtă să nu-mi scap maţele pe jos.
― M-au răpus! Banda lui Rocky m-a răpus! Ştiai? Ştiai, Sally?
― Nu te aud. Du-te şi te culcă. Trebuie să te las. Sună-mă mîine.
― Hei, Sally! Vrei să vin să împodobesc pomul? Da? Vrei? Da?
― Da. Noapte bună. Du-te acasă şi te culcă!
Şi mi-a închis telefonul.
― Noapte bună. noapte bună, Sally, mititico. Sally, scumpo, iubito, i-am zis.
Vă daţi seama ce beat eram? Am pus şi eu receptorul jos, spunîndu-mi că Sally se întorsese pesemne de undeva din oraş. Mi-o închipuiam undeva cu soţii Lunt, cu papiţoiul ăla de la Andover şi cu mai ştiu eu cine, înotînd într-un ceainic blestemat şi spunînd lucruri rafinate, zîmbind amabil şi fiind îngrozitor de artificiali. Îmi părea rău că telefonasem. Doamne, ce rău îmi părea. Cînd sînt beat, îmi pierd minţile.
Am rămas cîtva timp în cabina aceea blestemată, ţinîndu-mă de telefon să nu leşin. La drept vorbind, nu prea mă simţeam grozav. Pînă la urmă însă, am ieşit şi m-am dus la toaletă, împleticindu-mă ca un cretin, şi am umplut una din chiuvete cu apă rece. Apoi mi-am băgat capul în apă pînă la urechi, nici măcar nu m-am sinchisit să mă usuc. N-am făcut nimic. Am lăsat apa să picure. După aia, m-am dus la radiatorul de lîngă fereastră şi m-am aşezat pe el. Era plăcut şi cald. M-am simţit bine, fiindcă tremuram ca varga. E curios, dar, de cîte ori mă pilesc, tremur îngrozitor.
N-aveam nimic de făcut, aşa c-am stat pe radiator şi am început să număr pătrăţelele albe de faianţă de pe jos. Eram ud leoarcă. Cred că-mi picurase pe ceafă un galon de apă şi-mi udase cravata şi gulerul şi tot, dar nu-mi păsa. Eram prea beat ca să-mi pese. După un timp destul de scurt, tipul care o acompania pe Valencia la pian, ăla cu părul creţ şi cu mutră de pederast, a venit la toaletă să-şi pieptene buclele blonde. Am schimbat o vorbă, două, cu el, în timp ce se pieptăna, dar nu prea era prietenos.
― Spune-mi, te rog, o mai vezi pe Valencia cînd te întorci la bar? l-am întrebat.
― Sînt oarecare şanse, mi-a răspuns.
Era spiritual măgarul. Eu nu întîlnesc toată vremea decît măgari d-ăştia spirituali.
― Ascultă, transmite-i complimente din partea mea. Întreab-o dacă păcătosul acela de chelner i-a transmis ce i-am spus. Vrei?
― De ce nu te duci acasă, Mac? Cîţi ani ai?
― Optzeci şi şase. Ascultă. Transmite-i complimente din partea mea. Vrei?
― De ce nu te duci acasă, Mac?
― Eu, acasă? Nu mă cunoşti. Mamă, bine mai cînţi la pian, i-am zis.
Voiam doar să-l măgulesc. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, adevărul, cînta ca o cizmă.
― Ar trebui să cînţi la radio. Un bărbat frumos ca dumneata. Cu bucle blonde ca astea. N-ai cumva nevoie de un impresar?
― Du-te acasă, Mac, fii cuminte. Du-te acasă şi te culcă.
― N-am casă. N-am unde să mă duc. Dar, zău... n-ai nevoie de un impresar?
Nu mi-a răspuns. A ieşit. Isprăvise cu pieptănatul şi potrivitul buclelor, aşa că s-a cărat. Ca Stradlater. Toţi frumoşii ăştia-s la fel. După ce-şi piaptănă buclele lor împuţite, se duc şi te lasă mască.
Cînd, în sfîrşit, am coborît de pe radiator şi m-am dus la vestiar, plîngeam. Nu ştiu de ce, dar plîngeam. Poate fiindcă mă simţeam îngrozitor de singur şi de trist. Cînd am ajuns la vestiar, nu mi-am mai găsit numărul, fir-ar al naibii de număr. Dar garderobiera a fost totuşi foarte drăguţă şi mi-a dat haina. Mi-a dat şi discul cu Little Shirley Beans pe care-l cărasem tot timpul cu mine. Am vrut să-i dau un dolar, că prea fusese drăguţă, dar n-a vrut să-l ia. Îmi tot spunea să mă duc acasă şi să mă culc. Am încercat s-o conving să ne întîlnim, cînd termină lucrul, dar n-a vrut. Mi-a spus c-ar putea să-mi fie mamă şi aşa mai departe. Atunci i-am arătat părul meu alb şi i-am spus că am patruzeci şi doi de ani. Bineînţeles că i-am spus-o doar de banc. Dar a fost totuşi drăguţă. I-am arătat şapca mea roşie de vînătoare, şi i-a plăcut. Mi-a spus s-o pun pe cap înainte de a ieşi, fiindcă părul mi-era încă ud. Era o femeie de treabă.
Cînd am ieşit în stradă, nu mă mai simţeam chiar atît de beat, dar era foarte frig şi au început să-mi clănţăne dinţii îngrozitor. Nu mai reuşeam să mă potolesc. Am ieşit în Madison Avenue şi am început să aştept autobuzul, fiindcă nu mai aveam aproape nici un ban şi trebuia să încep să fac economii, să nu mai iau taxiuri şi aşa mai departe. Totuşi, nu-mi venea să mă urc într-un amărît de autobuz. Şi, în afară de asta, nici nu prea aveam idee unde să mă duc. Aşa că, ştiţi ce am făcut? Am pornit-o pe jos spre Central Park. M-am gîndit să trec pe lîngă lac să vad ce naiba fac raţele. Dacă sînt acolo sau nu. De altfel, nici pînă azi n-am aflat ce se întîmplă cu ele. Central Park nu era prea departe şi, cum n-aveam unde să mă duc ― nici măcar nu ştiam încă unde o să dorm ―, m-am dus. Nu eram obosit, nu mi-era somn, mă simţeam doar îngrozitor de trist.
Şi deodată ― cînd să intru în parc ― s-a întîmplat un lucru îngrozitor. Am scăpat discul lui Phoebe din mînă. S-a spart în vreo cincizeci de bucăţi. Era împachetat într-un plic mare şi aşa mai departe, dar totuşi s-a spart. Era cît pe-aci să plîng de necaz. Am scos bucăţile din plic şi le-am pus în buzunarul de la haină. Nu mai erau bune de nimic, dar nu-mi venea să le arunc. Apoi am intrat în parc. Mamă, ce întuneric era.
Am trăit la New York toată viaţa şi cunosc parcul cum îmi cunosc buzunarul, fiindcă aici mă plimbam cu patinele cu rotile sau cu bicicleta cînd eram puşti, şi totuşi, în noaptea aceea, mi-a fost îngrozitor de greu să găsesc lacul. Ştiam precis unde se află ― chiar la capătul dinspre sud al parcului ― şi totuşi nu-l găseam. Trebuie să fi fost mai beat decît credeam. Am tot mers şi am mers şi se făcea din ce în ce mai întuneric şi din ce în ce mai sinistru. Şi cît am umblat prin parc, n-am întîlnit un om. De fapt, îmi pare mai bine. Cred c-aş fi leşinat de spaimă. Apoi, în sfîrşit, l-am găsit. Era pe jumătate îngheţat. Dar n-am văzut nici o raţă nicăieri. Am înconjurat lacul ― de fapt, era să şi cad în el, mama lui de lac ―, dar n-am văzut nici măcar o singură raţă. M-am gîndit că, poate, dacă sînt acolo, dorm sau stau lîngă malul apei, lîngă iarbă sau, mă rog, pe undeva prin apropiere. D-asta era să şi cad în apă. Dar raţe n-am văzut.
În cele din urmă, m-am aşezat pe o bancă, unde nu era chiar atît de beznă. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunu', şi, cu toate că-mi pusesem şapca de vînătoare pe cap, părul de pe ceafă mi se transformase în ţurţuri mici de gheaţă. Asta m-a cam îngrijorat. M-am gîndit c-o să fac pneumonie şi-o să mor. Parcă vedeam milioanele de papiţoi venind la înmormîntare şi aşa mai departe. Tata-mare din Detroit ― care spunea întotdeauna cu glas tare numărul străzilor pe lîngă care trecea cînd eram împreună într-un amărît de autobuz ― şi mătuşile ― cred... că am vreo cincizeci ― şi toţi verii mei împuţiţi. Ce îngrămădeală ar fi. Cînd s-a prăpădit Allie, au venit toţi ― toată liota aia păcătoasă şi cretină. Am o mătuşă, una complet cretină şi căreia îi miroase gura, şi D. B. mi-a povestit că tot spunea ce liniştit părea Allie pe catafalc. Eu n-am fost la înmormîntare. Eram încă la spital. Mă duseseră la spital după ce mă rănisem la mînă şi aşa mai departe. În orice caz, acum mă gîndeam cu groază că o să fac o pneumonie din cauza ţurţurilor din păr şi c-o să mor. Mi se rupea inima de mama şi de tata. Mai ales de mama, că tot nu şi-a revenit după pierderea lui Allie. Mă gîndeam la ea, cum o să stea şi n-o să ştie ce să facă cu toate costumele mele şi cu tot echipamentul meu sportiv. Singurul lucru bun e că ştiam că n-o s-o lase pe Phoebe să vină la înmormîntare, fiindcă era prea mică. Asta era singurul lucru bun. Pe urmă, m-am gîndit la toată liota care mă va vîrî într-un blestemat de cimitir sub o piatră cu numele meu şi tot restul ― înconjurat de toţi tipii ăia morţi. Mamă, ce te mai aranjează după ce ai murit. Trag totuşi nădejde c-atunci cînd m-oi prăpădi o să aibă cineva destul cap să mă arunce pur şi simplu într-un rîu sau, mă rog, aşa ceva. Oriunde, dar nu într-un blestemat de cimitir. Ca să nu mai vorbim de oamenii care vin duminica şi-ţi pun buchete de flori pe burtă, şi alte rahaturi d-astea. La ce-ţi mai servesc florile dacă tot ai murit? La nimic.
Părinţii mei se duc destul de des, cînd e frumos afară, şi depun flori pe mormîntul lui Allie. Am fost şi eu de cîteva ori cu ei. Dar am renunţat. În primul rind că nu-mi face nici o plăcere să-l văd în cimitirul ăla sinistru. Înconjurat de morţi, de pietre funerare şi tot restul. Şi încă pe soare mai mergea, dar de două ori ― da, de două ori ― cînd eram acolo ne-a apucat ploaia. A fost înfiorător. Ploua pe piatra lui nenorocită, ploua pe iarba care-i crescuse pe burtă. Ploua peste tot. Cei care vizitau cimitirul au început să alerge ca nebunii spre maşinile lor. Şi asta aproape că m-a înnebunit. Toţi vizitatorii se puteau urca în maşină, puteau să deschidă radioul şi pe urmă să se ducă la un restaurant simpatic, să mănînce. Toţi în afară de Allie. Simţeam că înnebunesc. Ştiu bine că la cimitir nu e decît trupul lui şi că sufletul lui e în cer. Ştiu toate aiurelile astea, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Aş fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. Dacă l-aţi fi cunoscut, aţi înţelege ce vreau să spun. Pe soare încă mai merge, dar soarele nu iese decît dacă are chef.
După un timp, ca să nu mă mai gîndesc la pneumonie şi la tot restul, mi-am scos banii şi-am început să-i număr la lumina chioară a felinarului. Nu mai aveam decît trei dolari, patru monezi de douăzeci şi cinci de cenţi şi una de cinci. Mamă, cheltuisem o avere de cînd plecasem de la Pencey. Şi pe urmă, ştiţi ce-am făcut? M-am dus pe marginea lacului şi am lăsat să cadă monedele de douăzeci şi cinci de cenţi şi pe cea de cinci în apă, acolo unde nu se prinsese gheaţa. Nu ştiu de ce, dar aşa am făcut. Poate c-am crezut că aşa n-am să mă mai gîndesc la pneumonie şi la moarte. Dar n-am reuşit.
Am început să mă gîndesc cum s-ar simţi Phoebe dac-aş face o pneumonie şi aş muri. Era o copilărie să mă gîndesc la asta, dar nu mă mai puteam stăpîni. S-ar simţi destul de rău, dacă s-ar întîmpla un lucru ca ăsta. Ţine foarte mult la mine. Vreau să spun că mă iubeşte. Zău că da. În orice caz, nu reuşeam deloc să-mi scot gîndurile astea din cap, aşa că, în cele din urmă, m-am hotărît să mă duc pe furiş acasă s-apuc s-o mai văd o dată, dacă s-ar întîmpla cumva să mor şi aşa mai departe. Aveam la mine cheia de la intrare, aşa că m-am gîndit să intru tiptil în apartament, să nu m-audă nimeni, şi pe urmă să stau puţin de vorbă cu ea. Singurul lucru care mă neliniştea era uşa de la intrare. Scîrţîia ca nebuna. Blocul e destul de vechi, şi administratorui e un porc şi un leneş, aşa că totul zdrăngăne şi scîrţîie. Mi-era teamă să nu mă audă părinţii cînd intru. Dar m-am hotărît totuşi să încerc.
Aşa c-am ieşit din parc şi m-am îndreptat jspre casă. Am făcut tot drumul pe jos. Nu era prea departe şi nu mai eram obosit şi nici măcar beat. Numai că gerul pişcă îngrozitor, şi în jur nici ţipenie de om.
Capitolul 21
CÎND AM AJUNS ACASĂ, AM AVUT UN NOROC CUM NU MAI avusesem de ani de zile: Pete, liftierul de noapte, pe care-l cunoşteam, nu era de serviciu. În locul lui era unul nou, pe care nu-l văzusem niciodată, şi atunci m-am gîndit că, de nu mă întîlnesc nas în nas cu părinţii şi totul merge bine, am s-o pot vedea pe Phoebe şi pe urmă s-o şterg fără să bănuiască nimeni c-am fost p-acolo. Zău c-am avut noroc. Şi ce a fost şi mai bine e că liftierul cel nou era mai degrabă cretin, l-am spus cu o voce cît se poate de indiferentă că vreau să mă duc sus la familia Dickstein. Ăştia erau vecinii noştri de palier. Îmi scosesem şapca de vînătoare ca să nu par suspect sau mai ştiu eu ce. Şi am dat buzna în ascensor, de parc-aş fi fost într-o grabă nebună.
Închisese uşile ascensorului şi se pregătea s-apese pe buton cînd, deodată, s-a întors şi mi-a zis:
― Nu-s acasă. Sînt la o petrecere, la etajul 14.
― Nu-i nimic. Mi-au spus să-i aştept. Sînt nepotul lor.
S-a uitat la mine cu o privire cretină şi bănuitoare, şi pe urmă mi-a spus:
― Ştii ce, mai bine-i aştepţi jos în holul de la intrare!
― N-aş avea nimic împotrivă, zău că nu ― i-am răspuns ―, dar am un picior bolnav şi trebuie să-l ţin într-o anumită poziţie. Aşa c-ar fi mai bine dacă m-aş aşeza pe fotoliul din faţa apartamentului lor.
Cred că n-a priceput nimic din ce i-am spus, aşa că a mormăit doar un "Aha" şi m-a dus sus. Mamă, ce simplu e. Ce nostim. Ajunge să spui unuia un lucru pe care nu-l înţelege nimeni, şi face aproape orice-i ceri.
M-am dat jos la etajul nostru şi ― şchiopătînd ca un nebun ― m-am îndreptat spre apartamentul familiei Dickstein. Apoi, cînd am auzit că s-au închis uşile de la ascensor, m-am întors şi am pornit-o spre apartamentul nostru. Totul mergea ca pe roate ― şi nici măcar beat nu mai eram. Am scos cheia din buzunar şi am deschis uşa cît se poate de încet. Apoi am intrat în vîrful picioarelor şi am închis uşa în urma mea. Zău c-ar fi trebuit să mă fac spărgător.
În hol era, bineînţeles, întuneric beznă şi bineînţeles că nu puteam s-aprind nici o lumină. Trebuia să bag de seamă să nu răstorn nimic şi să nu fac nici un zgomot. Simţeam totuşi că sînt acasă. Vestibulul nostru are un miros ciudat, pe care nu-l întîlneşti nicăieri într-altă parte. Nu ştiu ce naiba e. Nu e nici conopidă, nici parfum ― nu ştiu ce... ―, dar te face să simţi că eşti acasă. Am vrut să-mi scot paltonul şi să-l agăţ în dulapul din hol, dar dulapul ăla e plin de umeraşe care zăngăne ca nebunele cînd deschizi uşa, aşa că nu l-am mai scos. Am pornit-o încet, încet, spre camera lui Phoebe. Ştiam că femeia nu m-aude, fiindcă era fudulă de o ureche, îmi spusese odată că frate-su îi băgase un pai în ureche cînd era mică şi-i perforase timpanul. Era aproape surdă. În schimb, părinţii mei, mai ales mama, au nişte urechi de copoi. Aşa că, prin faţa uşii lor, am păşit cît se poate de încet. Ba, mai mult chiar, mi-am ţinut şi răsuflarea, zău. Nu-mi era de tata, că pe el poţi să-l trăsneşti şi cu un scaun în cap şi tot nu se trezeşte, dar mi-era de mama, că mama te aude chiar dac-ai tuşi undeva în Siberia. E îngrozitor de nervoasă. Stă nopţi întregi şi fumează ţigară de la ţigară.
Cred că mi-a trebuit vreo oră ca s-ajung în camera lui Phoebe. Dar ea nu era acolo. Uitasem de asta. Uitasem că, atunci cînd D. B. e la Hollywood sau într-altă parte, Phoebe doarme în camera lui. Îi place să doarmă acolo, fiindcă-i camera cea mai mare din tot apartamentul. Şi pe urmă, e acolo un birou vechi şi foarte mare, pe care D. B. l-a cumpărat de la o cucoană beţivă din Philadelphia, şi un pat mare, mare, lat de vreo zece mile şi tot atît de lung. Nu ştiu unde l-a găsit D. B. Fapt e că lui Phoebe îi place să doarmă în camera lui D. B. ori de cîte ori e plecat şi îi dă el voie. Ar trebui s-o vedeţi cînd îşi face lecţiile sau scrie la biroul acela dement. E aproape tot atît de mare ca patul. Se pierde cînd îşi face lecţiile la el. Dar lucrurile astea mari îi plac la nebunie. Spune ca odaia ei nu-i place, că-i prea mică. Spune că-i place să se întindă. Asta mă înnebuneşte. Ce are Phoebe de întins? Nimic.
În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D. B. şi am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mişcat. După ce am aprins lampa şi aşa mai departe, am stat cîteva clipe şi m-am uitat la ea. Dormea cu faţa pe marginea pernei şi cu gura căscată. E curios. Adulţii, cînd dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar cînd umplu perna de scuipat, tot bine arată.
M-am plimbat foarte încet prin cameră, uitîndu-mă la lucruri. Începusem dintr-o dată să mă simt foarte bine. Nu mai aveam nici măcar impresia c-o să mă îmbolnăvesc de pneumonie sau de mai ştiu eu ce. Mă simţeam, în sfîrşit, bine. Lucrurile lui Phoebe erau puse pe un scaun chiar lîngă pat. E foarte ordonată, pentru un copil. Adică n-ai s-o vezi niciodată zvîrlindu-şi hainele pe unde apucă, cum fac unii puşti. Nu-i deloc neglijentă. Jacheta costumului cafeniu-roşiatic, pe care l-a cumpărat mama în Canada, atîrna pe speteaza scaunului, bluza şi restul erau pe scaun, pantofii şi ciorapii pe jos, drept sub scaun, unul lîngă altul. Nu mai văzusem pantofii aceia pîn-atunci. Erau noi. Erau un soi de mocasini maro-închis, cam ca pantofii mei, şi se potriveau grozav cu costumul pe care i-l adusese mama din Canada. Mama o îmbracă foarte frumos. Zău că da. Are un gust nemaipomenit la anumite lucruri. Nu ştie să cumpere patine sau lucruri d-astea, dar, cînd e vorba de îmbrăcăminte, n-o întrece nimeni. Vreau să spun că Phoebe are întotdeauna rochii care te înnebunesc. Majoritatea copiilor mici, chiar dacă au părinţi bogaţi şi aşa mai departe, sînt îmbrăcaţi îngrozitor. Îmi pare rău că n-o puteţi vedea pe Phoebe cu costumul pe care i l-a cumpărat mama din Canada. Vorbesc serios.
M-am aşezat la biroul lui D. B. şi m-am uitat la lucrurile de pe birou. Majoritatea erau cărţi de şcoală şi caiete de-ale lui Phoebe. Mai mult cărţi. Cea de deasupra se chema Aritmetica distractivă. Am întors prima pagină şi m-am uitat la ce scria:
PHOEBE WEATHERFIELD CAULFIELD
Clasa a 4-a B-l.
Asta scrisese Phoebe pe carte. Să mor de ris. Al doilea prenume al ei era, de fapt, Josephine, nu Weatherfield. Dar nu-i plăcea. Mereu îşi găseşte alt nume.
Sub aritmetică era o geografie, şi sub geografie un îndreptar ortografic. E foarte tare la ortografie. E tare la toate materiile, dar la ortografie n-o întrece nimeni. Sub îndreptarul ortografic se afla un teanc de caiete. Are vreo cinci mii de caiete. Niciodată n-am văzut un copil cu atîtea caiete. L-am deschis pe primul, pe cel de deasupra, şi m-am uitat la prima pagină. Pe prima pagină scria:
Berenice aşteaptă-mă la recreaţie am să-ţi spun ceva foarte foarte important.
Pe prima pagină nu scria decît atît. Pe a doua însă scria:
De ce există atîtea fabrici de conserve în sud-estul Alaskăi?
Fiindcă-i foarte mult somon.
De ce are păduri preţioase?
Fiindcă are o climă potrivită pentru asta.
Ce-a făcut guvernul nostru ca să uşureze viaţa eschimoşilor din Alaska?
De căutat mîine!!!
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe W. Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield Esq.
Dă-l te rog lui Shirley !!!!
Shirley ai spus că zodia ta e săgetătorul dar e doar taurul
adu-ţi patinele cînd vii la mine.
Am stat la biroul lui D. B. şi am citit tot caietul. N-a durat prea mult, şi aş putea să stau să citesc genul ăsta de lucruri ― caiete de copii, ale lui Phoebe sau ale oricui ― toată ziua şi toată noaptea. Caietele copiilor mă distrează grozav. Pe urmă, am mai aprins o ţigară ― era ultima. Cred că am fumat vreo treizeci şi şase de pachete în ziua aia. Apoi, în cele din urmă, am trezit-o. Vreau să spun că nu puteam rămîne acolo la birou tot restul vieţii, şi, pe urmă, mi-era frică să nu dea părinţii buzna aşa, din senin, şi voiam s-apuc să schimb măcar două vorbe cu Phoebe. Aşa c-am trezit-o.
Se trezeşte destul de uşor. Vreau să spun că nu trebuie să strigi sau mai ştiu eu ce. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi pe pat şi să spui: "Trezeşte-te, Phoebe!" şi gata, s-a şi trezit.
― Holden! mi-a spus imediat, luîndu-mă de gît.
E foarte drăgăstoasă. Vreau să spun că-i foarte drăgăstoasă pentru un copil. Uneori e chiar prea drăgăstoasă. Am pupat-o, şi ea mi-a spus:
― Cînd te-ai întors?
Era grozav de bucuroasă că mă vede. Se vedea cît de colo.
― St! mai încet! Acu' am sosit! Tu ce mai faci?
― Eu, bine! Ai primit scrisoarea mea? Ţi-am scris vreo cinci pagini şi...
― Da, da. Mulţumesc. Dar vorbeşte mai încet.
Îmi scrisese o scrisoare. Dar n-avusesem timp să-i răspund. Umpluse pagini întregi ca să-mi povestească despre o piesă care se punea în scenă la şcoală şi în care avea un rol. Îmi scria să nu-mi fac nici un program sau mai ştiu eu ce pentru vineri, ca să pot veni s-o văd.
― Cum e piesa? am întrebat-o. Cum zici că-i spunea?
― Paradă de Crăciun pentru americani. Piesa-i împuţită, dar eu îl joc pe Benedict Arnold. De fapt, am rolul cel mai mare, mi-a zis.
Mamă, ce-i trecuse somnul! Se înfierbîntă foarte tare cînd povesteşte lucruri d-astea.
― Piesa începe cînd eu sînt în pragul morţii. Şi vine o stafie în seara de Ajun şi mă întreabă dacă mi-e ruşine, şi aşa mai departe... Ştii tu. Ruşine că mi-am trădat patria şi tot restul. Vii la spectacol?
Se ridicase în pat şi stătea în capul oaselor:
― Despre asta ţi-am scris. Vii?
― Sigur că vin. Te cred.
― Tata nu poate veni. Trebuie să plece cu avionul în California, mi-a spus.
Mamă, cum se trezise. Nu-i trebuie decît două clipe şi nici nu se mai vede că s-a sculat din somn. Se aşezase ― în genunchi ― în pat şi mă ţinea de mînă.
― Ascultă, mama mi-a spus că te întorci miercuri. A spus miercuri.
― Mi-au dat drumul mai devreme. Nu mai vorbi aşa de tare, că scoli toată casa.
― Cît e ceasul? Mama a spus că se întoarce foarte tîrziu. S-au dus la o petrecere la Norwalk, în Connecticut. Ghici ce-am făcut azi după-masă? Ghici ce film am văzut? Ghici!
― Nu ştiu. Ascultă, nu ţi-au spus la ce oră...
― Doctorul a continuat Phoebe. E un film special pe care l-au dat la Fundaţia Lister. Nu l-au dat decît azi, azi a fost singura zi. E despre un doctor din Kentucky care omoară un copil infirm care nu poate umbla. Îl înăbuşă cu o pătură. Şi pe urmă, doctorul e trimis la închisoare şi aşa mai departe. Grozav film.
― Ascultă-mă o clipă. Nu ţi-au spus la ce oră...
― Lui îi e milă de copil ― doctorului. D-asta îi acoperă faţa cu pătura, şi tot, şi-l înăbuşă. Şi, pe urmă, îl bagă la închisoare pe viaţă, dar copilul pe care l-a sufocat cu pătura vine să-l vadă tot timpul şi îi mulţumeşte pentru ce-a făcut. Îl ucisese din milă. Numai că el ştie că merită închisoarea, fiindcă un doctor nu trebuie să ia asupra lui ceea ce trebuie să facă Dumnezeu. Ne-a dus mama unei fete din clasă de la mine, Alice Holmborg. E cea mai bună prietenă a mea. E singura fată din toată...
― Taci o clipă, nu vrei să m-asculţi? i-am zis. Te-am întrebat ceva. Ţi-au spus la ce oră se întorc sau nu?
― Nu, dar în orice caz foarte tîrziu. Tata a luat maşina ca să nu-şi bată capul cu mersul trenurilor. Ştii că acu' avem radio în maşină? Numai că mama a spus că nu putem să-i dăm drumul cînd e prea mare circulaţie.
Începusem să mă mai liniştesc. Vreau să spun că pînă la urmă a încetat să-mi mai pese dac-au să mă găsească acasă sau nu. "Ce mai, m-am gîndit, dacă mă găsesc, mă găsesc. Şi gata".
Păcat că n-aţi văzut-o pe Phoebe. Avea o pijama albastră cu elefanţi roşii pe guler. Phoebe moare după elefanţi.
― Va să zică era bun filmul? am întrebat-o.
― Grozav, numai că Alice era răcită, şi maică-sa o tot întreba din cinci în cinci minute dacă nu crede că face o gripă. Drept în mijlocul filmului. De cîte ori era ceva interesant, maică-sa se apleca peste mine şi o întreba pe Alice dacă nu se simte rău. M-a călcat pe nervi.
Apoi i-am spus de disc.
― Ascultă, ţi-am cumpărat o placă. Numai c-am spart-o pe drum.
Am scos bucăţile din buzunarul paltonului şi i le-am arătat.
― Eram pilit, i-am zis.
― Dă-mi bucăţile, mi-a spus ea. Le păstrez.
Mi le-a luat din mînă şi le-a pus în sertarul măsuţei de noapte. Tare mă mai distrează.
― Vine D. B. de Crăciun acasă? am întrebat-o.
― Mama a spus că nu ştie sigur. Depinde. S-ar putea să fie nevoie de el la Hollywood să scrie un scenariu despre Annapolis.
― Doamne fereşte! De ce tocmai despre Annapolis?
― E o poveste de dragoste şi, mă rog... ştii tu! Ghici, cine o să joace? Ce vedete? Ghici!
― Nu mă interesează. Ce i-o fi venit cu Annapolis, Dumnezeule? Ce ştie D. B. despre Annapolis? Ce legătură are asta cu lucrurile pe care le scrie el? i-am spus.
Tare mă mai înfuria povestea asta! Păcătosul ăsta de Hollywood.
― Ce ai păţit la mînă? am întrebat-o, văzînd că are o bucată mare de plasture pe cot.
Am observat-o pentru că pijamaua ei n-avea mîneci.
― A, un băiat, unu' Curtis Weintraub, care-i în clasă cu mine, mi-a dat brînci cînd coboram treptele în parc. Vrei să vezi?
Şi a început să-şi dezlipească plasturele.
― Lasă-l în pace! Dar de ce ţi-a dat brînci?
― Nu ştiu. Cred că mă urăşte. M-am apucat, cu o altă fată, una Selma Atterbury, să-i mînjesc vindiacul cu cerneală.
― Asta nu-i fumos. Ce, eşti copil mic, pentru Dumnezeu?
― Nu, dar de cîte ori mă duc în parc mă urmăreşte peste tot. Tot timpul. Mă enervează.
― Poate că-i eşti simpatică. Ăsta nu-i un motiv să-i mînjeşti...
― Nu vreau să-i fiu simpatică, mi-a replicat ea.
Apoi a început să se uite la mine într-un fel curios.
― Holden, mi-a zis, de ce nu te-ai întors miercuri?
― Cum?
Mamă, ce grijă trebuie să ai cu ea. Trebuie să fii mereu atent. Şi trebuie să fii nebun să crezi că nu e deşteaptă.
― De ce nu te-ai întors miercuri? m-a întrebat ea din nou. Nu cumva te-au dat afară sau mai ştiu eu ce?
― Ţi-am mai spus o dată. Ne-au dat drumul mai devreme. Ne-au dat drumul...
― Te-au dat afară! Asta e! exclamă Phoebe.
Şi apoi m-a lovit cu pumnul peste picior. Are un pumn foarte greu cînd vrea.
― Te-au dat afară! Vai, Holden!
Îşi dusese mîna la gură. E foarte emotivă. Zău că e.
― Cine a spus că m-au dat afară? Nimeni n-a spus că...
― Te-au dat afară. Te-au dat.
Apoi m-a lovit din nou cu pumnul. Trebuie să fii nebun să crezi că nu doare.
― Tata o să te omoare! mi-a spus.
Apoi s-a trîntit în pat pe burtă şi şi-a pus perna peste cap. Face asta destul de des. Uneori parcă-şi iese din minţi.
― Hai, astîmpără-te, am rugat-o. N-o să mă omoare nimeni. Nici măcar n-o să... hai, Phoebe, dă jos porcăria aia de pe cap. N-o să mă omoare nimeni.
Totuşi, n-a vrut să dea perna jos. Dacă nu vrea, n-o poţi convinge să facă un lucru nici în ruptul capului. Repeta doar într-una: "Tata o să te omoare". Abia puteai s-o auzi cu perna aceea păcătoasă pe cap.
― N-o să mă omoare nimeni. Gîndeşte-te puţin. În primul rînd, că plec. Aş putea să găsesc de lucru la un ranch sau ceva, orice, pentru început. Cunosc un băiat al cărui bunic e proprietar de ranch în Colorado. S-ar putea să găsesc de lucru acolo, i-am zis. Am să-ţi scriu după ce plec, dacă plec. Hai, dă jos perna de pe cap. Hai, Phoebe, te rog. Te rog, hai.
Totuşi n-a dat-o jos. Am încercat să i-o iau cu forţa, dar are putere, nu glumă. Oboseşti luptînd cu ea. Dacă vrea să ţină o pernă pe cap, o ţine.
― Phoebe, te rog. Ieşi de-acolo... îi tot spuneam eu. Hai... ha, Weatherfield, ieşi afară.
Dar ea tot nu ieşea. Uneori nu e sensibilă nici măcar la logică. În cele din urmă, m-am ridicat şi am ieşit în hol. Am luat nişte ţigări din cutia de pe masă şi le-am băgat în buzunar. Eram frint de oboseală.
Capitolul 22
CÎND M-AM ÎNTORS, ÎŞI LUASE PERNA DE PE CAP ― ŞTIAM CĂ aşa o să se întîmple ―, dar tot nu voia să se uite la mine, cu toate că stătea pe spate şi aşa mai departe. Cînd m-am apropiat de marginea patului şi m-am aşezat din nou lîngă ea, şi-a întors mutriţa în partea cealaltă. Mă ignora cu totul. Exact ca echipa de scrimă de la Pencey după ce-am uitat în metrou echipamentul ăla afurisit.
― Ce mai face Hazel Weatherfield? i-am spus. Ai mai scris vreo poveste, două despre ea? Pe cea pe care mi-ai trimis-o o am în geamantan, la gară. E foarte bună.
― Tata o să te omoare!
Mamă, cînd o obsedează ceva, o obsedează, nu glumă!
― Nu. Nici gînd. În cel mai rău caz, o să răcnească din nou la mine. Şi, pe urmă, o să mă trimită la păcătoasa aia de şcoală militară. Asta-i tot ce o să-mi facă. Dar, în primul rînd, nici n-am să fiu aici. O să fiu plecat. O să fiu... O să fiu probabil în Colorado, la ranch-ul de care-ţi spuneam...
― Nu mă face să rid. Tu nici măcar nu ştii să călăreşti.
― Cine, eu? Cum să nu ştiu. Sigur că ştiu. Asta se învaţă în două minute, i-am zis. Lasă plasturele!
Trăgea de plasturele de la mînă, încercînd să-l dezlipească.
― Cine te-a tuns aşa? am întrebat-o.
Tocmai băgasem de seamă că era tunsă foarte prost ― mult prea scurt.
― Nu te priveşte, mi-o reteză ea.
Poate fi foarte afurisită uneori. Fireşte.
― Probabil că iar ai căzut la toate materiile, continuă ea, tot de sus.
Era foarte dispreţuitoare, dar într-un fel era şi comic. Vorbea ca o profesoară antipatică, şi e doar un copil.
― Nu, nu-i adevărat, i-am spus. La engleză am trecut.
Apoi, numai aşa, de banc, am ciupit-o de fund. Aşa cum stătea, într-o rînă, se dezvelise şi i se vedea fundul. De altfel, aproape că nici n-avea fund. N-am ciupit-o tare, dar ea a încercat totuşi să mă plesnească peste mînă. Numai că n-a reuşit.
Apoi, deodată, mi-a spus:
― Ah, de ce, de ce iar?
Voia să spună, de ce m-au dat iar afară. Şi, aşa cum mi-a spus-o, m-a întristat îngrozitor.
― Ah, Doamne, Phoebe, nu mă mai întreba. Toţi mă întreabă asta, şi zău dacă nu m-am săturat. De ce? Pentru un milion de motive. Era o şcoală infectă, una din cele mai infecte din cîte am cunoscut. Era plină de ipocriţi şi de răi. În viaţa mea n-am văzut atîta răutate. Uite, de pildă, dacă erai în camera unuia, la o şuetă, şi venea unul mai bleg şi plin de coşuri să stea şi el acolo, nu-l lăsau să intre. Toţi îţi încuiau uşa în nas. Şi mai aveau şi asociaţia aia secretă, la care am aderat din laşitate. Era un tip, unul Robert Ackley, un pisălog şi un bubos, care voia şi el să facă parte din asociaţie. A tot încercat, dar nu l-au primit, numai pentru că era pisălog şi plin de coşuri. Mi-e şi silă să vorbesc de asta. Era o şcoală împuţită. Crede-mă.
Phoebe nu spunea nimic, dar asculta. Se vedea după ceafa ei că ascultă. Te-ascultă întotdeauna cînd îi vorbeşti. Şi, în plus, de cele mai multe ori, înţelege ce vrei să-i spui. Zău că da.
Am continuat să-i povestesc despre Pencey. Simţeam nevoia să vorbesc.
― Chiar şi cei doi, trei profesori simpatici erau tot ipocriţi. Era un bătrîn, domnul Spencer. Nevastă-sa ne dădea întotdeauna ciocolată cu lapte şi tot soiul de lucruri d-astea şi erau oameni foarte drăguţi. Dar să-l fi văzut pe Spencer cînd venea bătrînul Thurmer, directorul şcolii, la ora de istorie şi se aşeza în fundul clasei. Venea mereu şi stătea cîte o jumătate de oră în fundul clasei. Venea, chipurile, incognito. După ce stătea un timp în clasă, începea să-l întrerupă pe bătrînul Spencer, făcînd o grămadă de bancuri tîmpite. Iar bătrînul Spencer aproape că se îneca rîzînd şi zîmbea şi nu ştia ce să mai facă să-i fie lui Thurmer pe plac, de parcă ar fi fost prinţ sau dracul ştie ce.
― Nu mai înjura atîta.
― Te-ar fi apucat greaţa, zău că da, am continuat. Şi pe urmă, de Ziua veteranilor, au ei o "Zi a veteranilor", cînd toţi nemernicii care au absolvit Pencey Prep în jurul lui 1776 se adună la şcoală şi se plimbă peste tot cu nevestele şi copiii lor. De Ziua veteranilor, deci, a venit un bătrîn de vreo cincizeci de ani şi-a bătut la noi în uşă şi ne-a întrebat dacă îi dăm voie să se ducă la baie. Baia era la capătul culoarului ― nu ştiu de ce naiba trebuia să ne întrebe pe noi. Şi ştii ce ne-a spus? Că vrea să vadă dacă mai sînt iniţialele lui pe uşa unuia din closete. Săpase cu vreo 90 de ani în urmă iniţialele lui jalnice, păcătoase şi tîmpite pe uşa unuia din closete şi voia să vadă dacă mai sînt acolo. Aşa că l-am condus, cu colegul meu de cameră, la toaletă, şi pe urmă a trebuit să stăm şi să-l aşteptăm pînă şi-a căutat iniţialele pe toate uşile. Între timp, vorbea întruna. Ne tot spunea că zilele pe care le petrecuse la Pencey fuseseră cele mai fericite din viaţa lui şi ne dădea un milion de sfaturi pentru viitor şi aşa mai departe. Mamă, ce m-a întristat! Nu vreau să spun că era un ticălos, Doamne fereşte. Dar nu trebuie neapărat să fii ticălos ca să-i întristezi pe ceilalţi ― poţi fi un om foarte de treabă şi totuşi să-i întristezi. E suficient să le dai o grămadă de sfaturi absurde, în timp ce-ţi cauţi iniţialele pe uşile closetelor şi gata, nu-i nevoie de mai mult. Nu ştiu, dar poate că n-ar fi fost atît de rău dacă n-ar fi gîfîit. Îşi pierduse suflul cînd urcase scara, şi, tot timpul cît îşi căutase iniţialele, gîfîise, suflînd pe nas într-un fel caraghios şi jalnic, în timp ce ne spunea, mie şi lui Stradlater, să profităm de Pencey cît putem. Ah, Phoebe! Nu pot să-ţi explic. Nu-mi plăcea nimic din ce se întîmpla acolo. Nu pot să-ţi explic.
Phoebe a spus ceva, dar n-am auzit ce. Îşi vîrîse nasul în pernă şi n-am putut s-aud.
― Ce-ai spus? am întrebat-o. Scoate nasul din pernă, că aşa nu te aud.
― Ţie nu-ţi place nimic.
Cuvintele ei m-au întristat şi mai rău.
― Ba da! Ba da! Sigur că-mi place. Nu mai spune asta. De ce naiba spui asta?
― Fiindcă-i adevărat. Nu-ţi place nici o şcoală din lume. Nu-ţi place asta, nu-ţi place aia, nimic nu-ţi place.
― Ba da! Uite, vezi, greşeşti... aicea greşeşti. De ce naiba ai spus asta?
Mamă, ce mă mai întrista.
― Fiindcă aşa e, mi-a răspuns. Uite, dă-mi un exemplu.
― Un exemplu? Un exemplu de lucru care-mi place? Bine!
Din nenorocire, însă, nu mă puteam concentra. Uneori ţi-e greu să te concentrezi.
― Adică un lucru care-mi place foarte mult? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Stătea ghemuită într-o poziţie absurdă, tocmai la celălalt capăt al patului. Era la vreo mie de mile distanţă.
― Hai, răspunde-mi, am insistat. Un lucru care-mi place foarte mult sau pur şi simplu un lucru care-mi place?
― Unul care-ţi place foarte mult.
― Bine, i-am zis.
Nenorocirea era că nu eram în stare să mă concentrez. Singurul lucru care-mi venea în minte erau cele două călugăriţe care strîngeau bani în coşuleţele alea vechi de paie. Mai ales cea cu ochelarii cu rame de fier. Şi băiatul pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Era un băiat la Elkton Hills pe care-l chema James Castle, care n-a vrut să retragă ceea ce spusese despre un alt băiat, unul Phil Stabile, care era foarte încrezut. James Castle spusese că-i foarte încrezut, şi un prieten împuţit de-al lui Phil Stabile s-a dus şi l-a turnat. Atunci Stabile, cu alţi şase băieţi ― nişte brute împuţite ― s-au dus în camera lui James Castle, au intrat, au încuiat uşa şi au încercat să-l facă să-şi retragă cuvintele, dar el a refuzat. Şi atunci au început să-l aranjeze. Nu vreau să vă spun ce i-au făcut ― e prea dezgustător ―, dar James Castle tot n-a vrut să-şi retragă cuvintele. Şi dacă l-aţi fi văzut. Era un tip mărunţel, pirpiriu, numai piele şi os, cu încheieturile de la mînă groase cam cît un creion. Şi ştiţi ce-a făcut pînă la urmă? În loc să-şi retragă cuvintele, a sărit pe fereastră. Eu eram sub duş şi era gălăgie, dar tot am auzit cînd a căzut. Numai că mi-am închipuit că picase ceva pe fereastră ― un radio sau un birou sau, mă rog, altceva, dar nu un băiat. Pe urmă i-am auzit pe toţi alergînd pe culoar şi coborînd scările în fuga mare, aşa că mi-am pus halatul de baie şi am alergat şi eu jos, unde l-am găsit pe James Castle zăcînd acolo pe treptele de piatră. Era mort, şi peste tot erau numai dinţi sfărimaţi şi sînge, şi nimeni nici măcar nu se apropia de el. Era îmbrăcat cu un pulovăr pe gît, pe care i-l împrumutasem eu. Şi ştiţi ce-au făcut cu tipii care fuseseră în cameră cu el? I-au eliminat. Atîta tot. N-au făcut nici măcar puşcărie.
Asta era cam tot ce mi-a venit în minte. Cele două călugăriţe pe care le văzusem de dimineaţă şi băiatul acela, James Castle, pe care-l cunoscusem la Elkton Mills. Şi, dacă vreţi să ştiţi, partea nostimă e că pe James Castle aproape nici nu-l cunoşteam. Era un tip foarte tăcut. Era în grupa mare de matematică, dar stătea în cealaltă parte a clasei şi nu se ridica aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă sau mai ştiu eu ce. Sînt băieţi d-ăştia care nu se scoală aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă. Cred că singura dată cînd am discutat mai mult cu el a fost cînd mi-a cerut să-i împrumut pulovărul meu pe gît. Cînd mi l-a cerut, era să cad jos de mirare. Mi-aduc aminte că mă spălam pe dinţi la spălător. Mi-a spus că vine văr-su să-l plimbe cu maşina, nici măcar nu bănuiam că ştie că am un pulovăr pe gît. Singurul lucru pe care-l ştiam despre el era că, în catalog, numele lui venea întotdeauna înainte de-al meu. Parc-aud şi acum: Cabel R., Cabel W., Castle, Caulfield. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cît pe-aci să nici nu-i împrumut pulovărul. Pentru că nu-l cunoşteam destul.
― Ce-ai zis? am întrebat-o pe Phoebe.
Îmi spusese ceva, dar n-o auzisem.
― Nu poţi găsi nici un singur lucru.
― Ba da, pot. Pot.
― Atunci spune.
― Uite, de pildă, îmi place Allie, i-am zis. Şi-mi place să fac ce fac acum. Să stau aici cu tine, să vorbesc şi să mă gîndesc la lucruri şi...
― Allie a murit... Întotdeauna spui asta! Dacă un om a murit şi aşa mai departe şi e în cer, atunci nu e...
― Ştiu c-a murit. Crezi că nu ştiu? Dar tot poate să-mi placă. Nu? Dar nu-ţi închipui că un om încetează să-ţi mai placă dac-a murit, ce Dumnezeu? Mai ales cînd a fost de o mie de ori mai drăguţ decît oamenii pe care-i cunoşti şi sînt vii şi, mă rog!...
Phoebe n-a mai spus nimic. Cînd n-are replică, nu mai suflă nici o vorbă.
― În orice caz, îmi place cum e acum. Vreau să spun acum, acum, cînd stau cu tine de vorbă şi facem bancuri şi...
― Dar asta nu-i ceva serios... ceva... adevărat.
― Cum nu e? Este! De ce naiba spui că nu e? Oamenii nu cred niciodată că lucrurile serioase sînt serioase. Mama ei de treabă, m-am săturat pînâ-n gît de toate astea.
― Nu mai înjura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pildă, spune-mi ce vrei să te faci? Om de ştiinţă, avocat, sau ce?
― Nu pot să mă fac om de ştiinţă. N-am nici un talent la ştiinţă.
― Atunci avocat... ca tata.
― Avocat! N-am nimic împotriva avocaţilor, dar nu mă tentează, i-am zis, adică-i o meserie frumoasă cînd îşi bat capul să scape cu viaţă oamenii nevinovaţi sau alte lucruri d-astea, dar de obicei cînd eşti avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, cîştigi o grămadă de bani şi joci golf şi bridge şi-ţi cumperi maşini şi bei Martini şi arăţi ca un om important. Şi pe urmă, chiar dacă salvezi vieţile oamenilor şi tot, de unde ştii că o faci fiindcă vrei într-adevăr să le salvezi, şi nu pentru că vrei să arăţi că eşti un avocat mare, pe care toată lumea, toţi reporterii îl bat pe umăr şi-l felicită la tribunal după ce se termină cîte un păcătos de proces, aşa cum se întîmplă în filmele alea împuţite! De unde ştii că nu eşti un mare demagog? Din nenorocire, n-ai de unde.
Nu prea sînt convins că Phoebe a înţeles ce voiam să spun. E încă mică: Dar măcar mă asculta. Şi cînd cineva te ascultă, tot e bine.
― Te omoară tata. Te omoară, mi-a zis.
Dar n-o ascultam. Mă gîndeam la altceva ― la ceva năstruşnic.
― Ştii ce mi-ar plăcea mie să fiu? am întrebat-o. Ştii ce-aş vrea să fiu, dacă aş putea s-aleg?
― Ce? Şi nu mai înjura.
― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea...
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E "Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară". Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.
Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorbă. Apoi, cînd în sfîrşit a vorbit, a spus doar atît:
― O să te omoare tata.
― Ei şi? Las' să mă omoare. Nu-mi pasă!
M-am ridicat de pe pat, cu gîndul să mă duc să-i telefonez unui tip care fusese profesorul meu de engleză la Elkton Hills. Domnul Antolini. Locuia la New York acum. Plecase de la Elkton Hills şi se angajase profesor de engleză la Universitatea New York.
― Trebuie să dau un telefon, i-am spus lui Phoebe. Mă întorc imediat. Să nu adormi.
Nu voiam să adoarmă cît stăteam în salon. Ştiam că n-o să adoarmă, dar totuşi, ca să fiu sigur, i-am spus.
În timp ce mă îndreptam spre uşă, Phoebe a strigat:
― Holden!
M-am întors. Se ridicase în pat şi era tare frumuşică.
― Ştii că iau lecţii de rîgîit de la o fată, una Phyllis Margulies, mi-a spus ea. Ascultă!
Am ascultat şi am auzit ceva, dar nu mare lucru.
― Bine, i-am spus.
Apoi m-am dus în salon şi l-am sunat pe profesorul meu, domnul Antolini.
Capitolul 23
AM FĂCUT REPEDE NUMĂRUL, CĂ MI-ERA TEAMĂ SĂ NU PICE părinţii drept în mijlocul conversaţiei. Dar n-au picat, şi domnul Antolini a fost foarte drăguţ. Mi-a spus că pot să vin imediat, dacă vreau. Cred că i-am trezit pe amîndoi ― şi pe el şi pe nevastă-sa ―, fiindcă le-a trebuit o veşnicie pînă să răspundă. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă s-a întîmplat ceva rău şi i-am spus că nu. I-am spus totuşi că mă dăduseră afară de la Pencey. M-am gîndit că e totuşi mai bine să-i spun. Cînd a auzit asta, a exclamat: "Mamă, Doamne!". Avea un simţ al umorului deosebit. Mi-a spus să vin imediat, dacă am chef.
Domnul Antolini era cel mai bun profesor din cîţi avusesem eu vreodată. Era destul de tînăr, cam de vîrsta lui frate-meu D. B., şi puteai să glumeşti cu el cît vrei, fără ca asta să însemne că-l respecţi mai puţin. EI a fost cel care, pînă la urmă, l-a ridicat de pe jos pe James Castle ― băiatul de care v-am povestit că se aruncase pe fereastră. Antolini i-a luat pulsul şi tot, şi pe urmă şi-a scos haina, l-a acoperit şi l-a dus în braţe pînă la infirmerie. Nici nu-i păsa că i se umpleau hainele de sînge.
Cînd m-am întors în camera lui D. B., Phoebe dăduse drumul la radio. Se cînta muzică de dans. Dar îl lăsase totuşi încet, ca să n-audă femeia de serviciu. Păcat că n-aţi văzut-o. Stătea drept în mijlocul patului, peste cuverturi, cu picioarele sub ea, ca ăia care practică yoga. Asculta muzica. Tare mă mai distrează.
― Hai, i-am zis. Nu vrei să dansezi?
O învăţasem să danseze cînd era mică de tot. Dansează foarte bine. Vreau să spun că am învăţat-o doar cîteva noţiuni. Restul învăţase singură. De fapt, nu poţi învăţa un om să danseze.
― Dar ai pantofi în picioare, a obiectat ea.
― Îi scot. Hai.
Aproape c-a sărit din pat, şi pe urmă a aşteptat pînă mi-am scos pantofii. Apoi am dansat un timp cu ea. Zău că dansează grozav de bine. Mie nu-mi place cînd văd oameni mari dansînd cu copii ― de cele mai multe ori arată groaznic. Adică, dacă eşti la restaurant şi vezi un tip bătrîn care-şi ia fetiţa la dans. De obicei, o conduce atît de stîngaci, încît din greşeală îi ridică rochiţa la spate, şi puştoaica habar n-are să danseze şi totul pare îngrozitor. Dar eu nu dansez niciodată cu Phoebe în public. Ne distrăm numai aşa, prin casă. Şi oricum, cu ea nu-i acelaşi lucru, fiindcă ştie să danseze. Te urmează perfect, orice pas ai face. Numai că trebuie s-o ţii foarte strins, ca să nu o incomodeze că ai picioarele mult mai lungi ca ea. Te urmează perfect. Poţi face orice pas sau piruetă, poţi să dansezi şi jitterbug, şi se ţine perfect de tine. Poţi dansa cu ea chiar şi tango. Zău.
Am dansat, cred, vreo patru bucăţi. Între dansuri, Phoebe e tare caraghioasă. Rămîne nemişcată şi aşteaptă. Nu vrea nici măcar să vorbească. Te sileşte să rămîi şi tu în poziţie de dans şi să aştepţi pînă începe orchestra din nou. Asta mă-nnebuneşte. Şi nu-ţi dă voie nici măcar să rîzi sau mai ştiu eu ce.
Am dansat deci vreo patru dansuri, şi pe urmă am închis radioul. Phoebe a sărit înapoi în pat şi s-a vîrît sub plapumă.
― Nu-i aşa ca fac progrese? m-a întrebat.
― Oho! i-am răspuns.
Şi m-am aşezat din nou lîngă ea pe pat. Îmi cam pierdusem suflul. Fumam atît de mult, încît oboseam din te miri ce. Ea nu gîfîia deloc.
― Ia pune mîna pe fruntea mea, mi-a spus ea deodată.
― De ce?
― Pune mîna. Numai o dată.
Am pus mîna pe fruntea ei, dar n-am simţit nimic.
― Frige tare? m-a întrebat.
― Nu. Dar de ce? Ai temperatură?
― Da. Pot să am temperatură cînd vreau. Ia mai pune o dată mîna!
I-am pus din nou mîna pe frunte, şi tot n-am simţit nimic. I-am spus totuşi:
― Parcă începe.
Nu voiam să capete complexe de inferioritate.
A dat din cap:
― Ştii că pot face şi termonetrul să urce.
― Termometrul. Cine ţi-a spus asta?
― Alice Holmborg mi-a arătat cum să fac. Stai picior peste picior, îţi ţii răsuflarea şi te gîndeşti la ceva foarte, foarte fierbinte, un radiator sau altceva. Şi atunci fruntea ţi se înfîerbîntă aşa de tare, că poţi arde şi mîna cuiva, dacă te atinge.
Îmi venea să mor de rîs. Mi-am tras repede mîna de pe fruntea ei, de parcă aş fi fost în mare pericol.
― Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, i-am zis.
― Nu, că ţie nu ţi-aş fi ars mîna. M-aş fi oprit înainte de a se încinge tare... Sst!
Apoi, deodată, s-a ridicat repede, repede în capul oaselor.
M-am speriat îngrozitor.
― Ce s-a întîmplat? am întrebat-o.
― Uşa de la intrare! mi-a spus în şoaptă, dar totuşi destul de tare. Ei sînt!
Am sărit repede de pe pat şi am alergat să sting lampa de pe birou. Pe urmă, mi-am stins ţigara de talpă şi am băgat-o în buzunar. Am vînturat fumul cu mîna ca să-l împrăştii. N-ar fi trebuit să fumez. Ah, Doamne! Apoi mi-am înşfăcat pantofii, m-am vîrît în dulapul de haine şi am închis uşa în urma mea. Mamă, ce-mi mai bătea inima, parcă înnebunise.
Am auzit-o pe mama intrînd în cameră.
― Phoebe? Hai, lasă, nu te mai preface. Am văzut lumină, domnişoară.
― Bună seara! am auzit-o apoi pe Phoebe. N-am putut să dorm. V-aţi distrat bine?
― Minunat, a spus mama, dar se vedea cît de colo că nu-i adevărat.
Ea nu prea se distrează cînd iese în oraş.
― Aş vrea să ştiu de ce nu dormi. Ţi-a fost frig?
― Nu. Mi-e bine, dar n-am putut să dorm.
― Phoebe, nu cumva ai fumat? Te rog să nu mă minţi, domnişoară.
― Cum? a întrebat Phoebe.
― Ai auzit foarte bine ce-am spus.
― Am aprins o ţigară, o clipă. Şi am tras doar un fum. Pe urmă, am aruncat-o pe fereastră.
― De ce? Dacă-mi dai voie să te întreb.
― Nu puteam să dorm.
― Nu-mi place asta, Phoebe, nu-mi place deloc, i-a spus mama. Mai vrei o pătură?
― Nu, mulţumesc, noapte bună, i-a spus Phoebe.
Se vedea cît de colo că voia să scape de ea.
― Cum a fost filmul? a întrebat-o mama.
― Grozav, numai că mama lui Alice se tot apleca mereu peste mine s-o întrebe dacă nu simte că face o gripă. Ne-am întors acasă cu taxiul.
― Ia să-ţi văd fruntea. Arde?
― N-am luat nimic de la ea. N-avea nici pe dracu'. Era numai o ideea a maică-si.
― Bine. Hai, culcă-te. Cum a fost masa?
― Infectă.
― Ai auzit ce ţi-a spus tata despre cuvîntul ăsta. Şi pe urmă, de ce spui c-a fost infectă? Ai avut un cotlet splendid de miel. Am fost tocmai pînă la Lexington Avenue să ţi-l...
― N-am nimic împotriva cotletului. A fost foarte bun, numai că Charlene îmi suflă veşnic în faţă cînd pune ceva pe masă. Suflă peste mîncare, peste toate, peste toate...
― Bine. Hai, culcă-te. Pup-o pe mama. Ţi-ai făcut rugăciunea?
― Da, la baie. Noapte bună!
― Noapte bună. Hai, dormi. Am o durere de cap îngrozitoare, a spus mama.
Are foarte des dureri de cap. Zău.
― Ia nişte aspirine, i-a spus Phoebe. Holden se întoarce miercuri, nu-i aşa?
― Da, după cîte ştiu eu. Hai, vîră-te acolo sub plapumă. Uite-aşa.
Am auzit-o pe mama ieşind şi închizînd uşa. Am aşteptat cîteva clipe, apoi am ieşit şi eu din dulap. În întuneric m-am ciocnit de Phoebe, care se dăduse jos din pat şi venea către mine.
― Te-am lovit? am întrebate
Acum, cînd erau părinţii acasă, trebuia să vorbim în şoaptă.
― Trebuie s-o iau din loc, i-am spus.
Cu toate că era întuneric, am reuşit totuşi să găsesc marginea patului. M-am aşezat şi mi-am pus pantofii. Eram cam nervos. Recunosc.
― Nu pleca acum, mi-a şoptit Phoebe. Aşteaptă să adoarmă!
― Nu. Plec acum. E cel mai bine, i-am zis eu. Mama e la baie, şi tata a pus probabil radioul să asculte ultimele, ştiri sau altceva. Acuma e cel mai bine.
Eram atît de nervos, încît nici şireturile nu reuşeam să mi le leg ca lumea, nu că m-ar fi omorît sau mai ştiu eu ce dacă m-ar fi găsit acasă, dar ar fi fost foarte neplăcut.
― Unde naiba eşti? am întrebat.
Era atît de întuneric, că nu reuşeam s-o văd.
― Aici.
Era chiar lîngă mine. Dar eu n-o văzusem.
― Am lăsat valizele alea păcătoase la gară, i-am zis. Ascultă, nu cumva ai nişte bani? Sînt pe jantă.
― N-am decît banii pentru cadourile de Crăciun, n-am cumpărat încă nimic.
― Aha!
Nu voiam să-i iau banii de cadouri.
― Vrei să-ţi dau ceva din ei?
― Nu vreau să-ţi iau banii de cadouri.
― Aş putea totuşi să-ţi împrumut ceva din ei.
Apoi am auzit-o cum se duce la biroul lui D. B. şi deschide şi bijbîie într-un milion de sertare. În cameră era întuneric beznă.
― Dar dacă pleci, n-ai să mă mai vezi în piesă, mi-a spus.
Vocea-i sunase cam curios cînd mi-a spus asta.
― Ba nu. Am să plec după reprezentaţie. Crezi că vreau să pierd spectacolul? Ştii ce-am să fac? Am să stau la domnul Antolini pînă marţi seara, şi pe urmă am să vin acasă. Dacă pot, îţi dau un telefon.
― Uite, na, mi-a spus Phoebe.
Încerca să-mi dea banii, dar nu-mi găsea mîna.
― Unde eşti?
Mi-a pus banii în palmă.
― Dar n-am nevoie de atîţia. Dă-mi doi dolari şi gata. Vorbesc serios. Na!
Am încercat să-i dau banii înapoi, dar n-a vrut să-i ia.
― Poţi să-i iei pe toţi. Las' că mi-i dai tu înapoi. Adu-i la spectacol.
― Dar, pentru Dumnezeu, cît mi-ai dat?
― Opt dolari şi optzeci şi cinci de cenţi. Adică nu, şaizeci şi cinci, că am mai cheltuit din ei.
Şi, deodată, am început să plîng. n-am putut să mă stăpînesc. Am plîns înăbuşit, ca să nu m-audă nimeni, dar totuşi am plîns. Phoebe s-a speriat îngrozitor cînd a văzut că plîng şi a venit lîngă mine, căutînd să mă potolească, dar, după ce ai început, nu te mai poţi opri la comandă. Stăteam tot pe marginea patului şi Phoebe m-a luat de gît, iar eu am luat-o în braţe, dar tot nu m-am putut opri. Am plîns aşa multă vreme. Aveam impresia că de atîta plîns o să mă înec sau mai ştiu eu ce. Mamă, ce-am mai speriat-o pe biata Phoebe. Păcătoasa de fereastră era deschisă şi o simţeam pe Phoebe cum tremură, că n-avea pe ea decît pijamaua. Am încercat s-o conving să se bage în pat, dar n-a vrut.
În cele din urmă, m-am oprit din plîns. Dar asta după multă, multă vreme. Apoi, mi-am încheiat paltonul şi m-am pregătit de plecare. I-am spus c-am să-i dau un semn de viaţă şi ea mi-a spus că pot rămîne să dorm cu ea, dacă vreau, dar i-am spus că-i mai bine să mă topesc, că m-aşteaptă domnul Antolini şi aşa mai departe. Apoi am scos şapca de vînătoare din buzunarul hainei şi i-am dat-o. Ei îi plac pălăriile astea aiurite. La început n-a vrut s-o ia, dar pe urmă am convins-o. Sînt sigur că a dormit cu ea pe cap. Zău că-i plac pălăriile astea. Pe urmă, i-am mai spus o dată c-am s-o sun dac-am să pot şi am plecat.
Nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai uşor să ies din casă decît să intru. În primul rînd, pentru că nu-mi mai păsa dacă mă prinde sau nu. Zău că nu. Mă gîndeam că, dacă au să mă prindă, au să mă prindă şi gata. Şi, de fapt, aproape că doream să mă prindă.
În loc să iau ascensorul, am coborît pe scară. Pe scara de serviciu. Era cît pe-aci să-mi rup gîtul, împiedicîndu-mă de zece milioane de lăzi de gunoi, dar pînă la urmă am ajuns cu bine în stradă. Băiatul de la ascensor nici măcar nu m-a văzut. Cred că-şi închipuie că mai sînt şi acum la familia Dickstein.
Capitolul 24
DOMNUL ŞI DOAMNA ANTOLINI AVEAU UN APARTAMENT foarte luxos în Sutton Place, cu două trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi în living room şi un bar şi tot soiul de lucruri d-astea. Fusesem de multe ori la ei, fiindcă, după ce am plecat de la Elkton Hills, domnul Antolini a venit foarte des la noi la masă, ca să vadă ce mai fac. Pe atunci nu era însurat. Pe urmă, după ce s-a însurat, jucam mereu tenis cu el şi cu doamna Antolini la West Side Tennis Club, la Forrest Hilis, în Long Island. Doamna Antolini era membră la clubul ăla. Era o femeie putred de bogată. Avea vreo şaizeci de ani mai mult decît domnul Antolini, dar păreau că se înţeleg destul de bine. Mai întîi, că amîndoi erau foarte intelectuali, mai ales domnul Antolini, deşi, cînd stăteai de vorbă cu el, băgai de seamă că este mai mult spiritual decît intelectual, cam aşa cum e şi D. B. Doamna Antolini era aproape tot timpul serioasă. Suferea destul de rău de astmă. Citiseră amîndoi toate schiţele şi nuvelele lui D. B. ― chiar şi doamna Antolini ― şi, cînd a fost cu plecarea lui D. B. la Hollywood, domnul Antolini i-a telefonat şi l-a sfătuit să nu se ducă. Dar el tot s-a dus. Domnul Antolini spunea că un om care scrie cum scrie D. B. n-are ce căuta la Hollywood. Şi, de fapt, asta-i exact ce-am spus şi eu.
Aş fi mers pe jos pînă la ei, fiindcă nu voiam să cheltuiesc din banii lui Phoebe decît dacă era neapărat nevoie, dar cînd am ajuns în stradă m-am simţit cam ciudat. Aveam un fel de ameţeală. Aşa că am luat un taxi. N-am vrut să-l iau, dar pînâ la urmă tot l-am luat. A fost îngrozitor de greu să-l găsesc.
Cînd am sunat ― după ce măgarul de liftier s-a hotărit, în sfîrşit, să mă lase să urc ―, mi-a deschis chiar domnul Antolini. Era în halat şi în papuci şi ţinea în mînă un pahar înalt cu whisky şi gheaţă. Era un tip foarte rafinat şi un băutor serios.
― Holden, băiete, mi-a spus. Doamne, ai mai crescut cu vreo douăzeci de ţoli. Îmi pare bine că te văd!
― Ce mai faceţi, domnule Antolini? Ce mai face doamna?
― Perfect, amîndoi. Ia dă-mi paltonul.
Mi l-a luat şi l-a agăţat în cuier.
― M-aşteptam să te văd c-un prunc de-o zi în braţe. Fără adăpost. Cu fulgi de zăpadă pe gene.
E foarte spiritual uneori. Apoi s-a întors şi a strigat spre bucătărie:
― Lillian, ce se aude cu cafeaua?
Lillian este prenumele doamnei Antolini.
― E gata! a strigat ea. A venit Holden? Bună seara, Holden!
― Bună seara, doamnă Antolini!
În casa asta a lor se striga mereu, pentru că nu erau niciodată amîndoi în acelaşi timp în aceeaşi cameră. Într-un fel, era nostim.
― Stai jos, Holden, m-a poftit domnul Antolini.
Se vedea cît de colo că era puţin pilit. Camera arăta ca după petrecere. Peste tot pahare şi farfurii cu alune.
― Scuză, te rog, deranjul, mi-a zis, am avut nişte prieteni din Buffalo de-ai nevesti-mi. Nişte buffaloes.
Am rîs, şi doamna Antolini mi-a strigat ceva din bucătărie, dar n-am înţeles.
― Ce-a spus? l-am întrebat pe domnul Antolini.
― A spus să nu te uiţi la ea cînd o să vină încoace. Tocmai a ieşit din cîrpe. Nu vrei o ţigară? Ai început să fumezi?
― Mulţumesc.
Am luat o ţigară din cutia pe care mi-a întins-o.
― Fumez doar din cînd în cînd. Nu sînt un fumător prea serios.
― Cred, cred, mi-a zis.
Apoi mi-a dat să aprind de la o brichetă mare de pe masă.
― Deci ai divorţat de Pencey, mi-a spus.
Întotdeauna vorbea aşa. Uneori mă distra grozav, alteori, însă, nu mă distra deloc. Sărea peste cal. Nu pot să spun că nu era spiritual ― din contra, era chiar foarte spiritual ―, dar uneori e enervant cînd un om spune un lucru ca: "Deci ai divorţat de Pencey". Şi D. B. sare uneori peste cal.
― Ce s-a întîmplat? m-a întrebat domnul Antolini. Ce-ai făcut la engleză? Dac-ai căzut la engleză, nu te mai primesc aici, tu, care erai asul aşilor la compuneri.
― Nu, la engleză am trecut, cu toate că ne-am ocupat mai mult de literatură. N-am scris decît vreo două compuneri trimestrul ăsta, i-am spus. Dar am căzut la retorică. Aveam un curs pe care trebuia să-l urmăm ― un curs de retorică ― şi la ăla am căzut.
― De ce?
― Nu ştiu de ce.
Nu prea aveam chef să-i înşir toată povestea. Tot mai aveam ameţeală şi mă mai apucase şi o straşnică durere de cap. Zău că da. Dar se vedea cît de colo că-l interesa problema, aşa că i-am povestit puţin despre toate astea.
― E vorba de un curs la care fiecare băiat din clasă trebuie să se ridice să ţină un discurs. Ştiţi şi dumneavoastră cum e. Un discurs liber, spontan, şi dacă băiatul o ia cît de cît pe alături, trebuie să strigi tare şi cît de repede poţi "Digresiune". Şi asta mă enerva la culme. Am luat, de altfel, un insuficient.
― De ce?
― Nu ştiu. Povestea asta cu digresiunea mă scotea din sărite. Nu ştiu. Nenorocirea cu mine e că mie-mi place cînd o ia unul pe alături. E mult mai interesant.
― Nu te interesează ca atunci cînd cineva îţi spune un lucru să se ţină de subiect?
― Ba da! Îmi place să se ţină de subiect, dar nu-mi place să se ţină scai de el. Nu ştiu, dar cred că nu-mi place cînd un om se ţine tot timpul de subiect. Recunosc că băieţii care aveau notele cele mai bune la retorică erau cei care se ţineau tot timpul scai de subiect. Dar era un băiat, unul Richard Kinsella, care nu prea se ţinea de subiect, şi căruia veşnic îi strigau "Digresiune". Şi asta era îngrozitor, fiindcă în primul rînd era un tip foarte nervos ― vreau să spun, foarte nervos ―, căruia îi tremurau buzele de cîte ori îi venea rîndul să vorbească, şi, dacă stăteai în fundul clasei, abia îl auzeai. Cînd se mai liniştea şi nu-i mai tremurau buzele, vorbea mai interesant decît toţi ceilalţi. Pe mine, cel puţin, mă interesa. Totuşi, era cît pe-aci să cadă şi el. A luat un suficient cu plus fiindcă tot strigau mereu că face digresiuni. Odată, a vorbit despre o fermă pe care o cumpărase taică-su în Vermont. Şi tot timpul cît a vorbit au urlat la el că o ia pe alături, şi profesorul, domnul Vinson, i-a dat un insuficient, fiindcă nu spusese ce animale şi legume şi alte lucruri cultivau la fermă. Ştiţi ce făcea Richard Kinsella ăsta? Începea să povestească despre fermă şi pe urmă, deodată, se apuca să-ţi spună despre scrisoarea pe care o primise maică-sa de la unchiul lui şi cum se îmbolnăvise unchi-su de poliomielită la patruzeci şi doi de ani şi cum nu lăsase pe nimeni să vină să-l viziteze la spital, fiindcă nu voia să-l vadă nimeni că umblă cu corset. Recunosc că toate astea nu prea aveau legătură cu ferma, dar era interesant. E interesant cînd un băiat îţi povesteşte despre unchiul lui. Mai ales cînd începe să vorbească despre ferma lui taică-su şi apoi, deodată, ajunge să-l intereseze mai mult unchi-su. Vreau să spun că-i o porcărie să-i tot urli "Digresiune! Digresiune!" cînd el e drăguţ şi emoţionat... nu ştiu. E greu să vă explic.
Nici nu prea aveam chef să-i explic. În primul rînd, că mă apucase durerea aia de cap îngrozitoare. Doamne, ce mai doream să vină doamna Antolini cu cafeaua. Âsta-i un lucru care mă enervează cumplit ― cînd cineva spune că-i gata cafeaua şi de fapt nu e.
― Holden... Vreau să-ţi pun o întrebare scurtă, pedagogică şi cam încuiată. Nu crezi că fiecare lucru trebuie făcut la timpul şi la locul potrivit? Nu crezi că, dacă un om începe să vorbească despre ferma lui taică-su, e bine să se ţină de subiect şi, după ce-l isprăveşte, să treacă la altul, adică la corsetul lui unchi-su? Sau, dacă acel corset era un subiect atît de pasionant, de ce nu l-a ales pe ăsta în loc să aleagă ferma?
N-aveam nici un chef să mă gîndesc şi să-i răspund şi aşa mai departe. Mă durea capul şi mi-era rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mă cam durea şi stomacul.
― Da... nu ştiu. Îmi închipui c-ar fi trebuit. Adică, vreau să spun c-ar fi trebuit să-l aleagă pe unchi-su în loc s-aleagă ferma, dacă unchi-su îl interesa mai mult. Dar, de multe ori nu ştii ce te interesează cel mai mult pînă nu începi să vorbeşti despre ceva care nu te interesează cel mai mult. Vreau să spun că uneori n-ai încotro. Şi cred c-ar trebui să laşi omul în pace atunci cînd, în sfîrşit, îl interesează un lucru şi se înfierbîntă povestindu-ţi despre el. Mie îmi place cînd văd că un om se pasionează de un lucru. E frumos. Dumneavoastră nu-l ştiţi pe profesorul ăla, domnul Vinson. Era în stare să te înnebunească, el şi clasa lui nenorocită. Tot timpul nu făcea decît să repete: unificaţi şi simplificaţi. Dar există lucruri pe care nu le poţi unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că aşa vrea altul. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe domnul Vinson. Recunosc că era foarte învăţat şi, mă rog, tot restul, dar se vedea cît de colo că nu are prea multă minte.
― V-am adus în sfîrşit cafeaua, a zis doamna Antolini, intrînd cu o tavă cu cafele, prăjituri şi alte lucruri d-astea. Holden, te rog să nu te uiţi la mine. Arăt îngrozitor.
― Bună seara, doamnă Antolini, i-am răspuns.
Am vrut să mă ridic în picioare şi aşa mai departe, dar domnul Antolini m-a apucat de haină şi m-a tras înapoi. Doamna Antolini avea părul plin de bigudiuri d-alea de fier şi n-avea roşu pe buze. Nu prea arăta grozav. Părea destul de bătrînă şi aşa mai departe.
― Pun tava aici. Şi n-aveţi decît să vă serviţi! ne-a spus ea, aşezînd tava pe măsuţă şi dînd deoparte paharele murdare. Ce mai face mama, Holden?
― Bine, mulţumesc. N-am mai văzut-o de mult, dar ultima dată cînd am...
― Iubitule, dacă Holden are nevoie de ceva, găseşti tot în dulapul cu rufe. Raftul de sus. Eu mă duc să mă culc. Sînt moartă de oboseală, a spus doamna Antolini.
Şi chiar părea obosită.
― Credeţi c-o să ştiţi să faceţi singuri patul?
― Las' c-avem noi grijă de toate! Du-te şi te culcă, a îndemnat-o domnul Antolini.
Apoi a sărutat-o, şi ea şi-a luat rămas bun de la mine şi s-a dus în dormitor. Se sărutau foarte mult în public.
Am băut jumătate dintr-o ceaşcă de cafea şi am mîncat o bucăţică dintr-o prăjitură tare ca piatra, iar domnul Antolini a mai băut un whisky. Se vedea cît de colo că îi place whisky-ul sec, cu foarte puţin sifon. Dacă n-o să se astîmpere, s-ar putea să ajungă alcoolic.
― Am mîncat cu taică-tu acum cîteva săptămînl mi-a spus el deodată. Ştiai?
― Nu. Nu ştiam!
― Dar cred că-ţi dai seama că e foarte îngrijorat în privinţa ta.
― Da. De asta îmi dau seama.
― După cîte mi-am dat seama înainte de a-mi telefona, primise o scrisoare lungă, care l-a mîhnit. O scrisoare de la directorul şcolii, informîndu-l că nu vrei să-ţi dai nici un pic de osteneală. Că lipseşti de la lecţii, că te prezinţi nepregătit la toate materiile şi în general că eşti un...
― N-am lipsit de la nici o lecţie. Nici n-ai voie să lipseşti. E drept că la o materie sau la două ― cum ar fi retorica, de care vă spuneam ― am mai chiulit, o dată sau de două ori, dar în general n-am lipsit.
N-aveam nici un chef să discut despre toate astea. Cafeaua îmi mai potolise stomacul, dar capul continua să mă doară înfiorător.
Domnul Antolini şi-a aprins o altă ţigară ― fuma ca un nebun ―, apoi mi-a spus:
― Adevărul e că nu ştiu ce dracu' să-ţi spun, Holden.
― Ştiu. E foarte greu de vorbit cu mine. Îmi dau seama de asta.
― Am sentimentul că te îndrepţi spre o prăpastie îngrozitoare, îngrozitoare. Nu ştiu nici eu prea bine ce fel de... Mă asculţi?
― Da.
Se vedea cît de colo că încerca să se concentreze şi aşa mai departe.
― S-ar putea să ajungi, la treizeci de ani, să stai într-un bar şi să urăşti pe oricine intră şi pare să fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea să prinzi atîta cultură cît să urăşti oamenii care vorbesc greşit gramatical. Sau s-ar putea să ajungi conţopist într-un birou şi să arunci clame în capul stenografei de lîngă tine. Nu ştiu. Dar îţi dai cît de cît seama ce vreau să-ţi spun?
― Da. Sigur, i-am zis.
Bineînţeles că-l înţelegeam.
― Dar greşiţi în povestea aceea cu urîtul. Vreau să spun, în legătură cu faptul c-am să ajung să urăsc toţi fotbaliştii şi tot. Zău că greşiţi. Să ştiţi că nu prea sînt oameni pe care să-i urăsc. Mi se întîmplă ― e drept ― să urăsc pe cîte unul un timp, puţină vreme, cum s-a întîmplat cu băiatul acela, Stradlater, pe care l-am cunoscut la Pencey, sau cu celălalt băiat, Robert Ackley. Îi uram eu cîteodată ― e adevărat, dar nu ţinea prea mult. După un timp, dacă nu-i vedeam şi dacă nu veneau în camera mea sau dacă nu-i întîlneam o zi, două în sufragerie, începea să mi se facă dor de ei. Îmi lipseau.
Domnul Antolini n-a mai spus nimic un timp. S-a ridicat să-şi mai pună un cub de gheaţă în pahar, apoi s-a aşezat la loc. Se vedea că era frămîntat de gînduri. Totuşi, tare aş fi dorit să amîne discuţia pe a doua zi. Dar se înfierbîntase. Aproape întotdeauna se întîmplă ca oamenii să aibă chef de discuţie tocmai cînd n-ai tu.
― Bine. Ascultă-mă o clipă... S-ar putea ca vorbele mele să nu fie atît de memorabile cît aş dori eu, dar într-o zi, două am să-ţi scriu o scrisoare în legătură cu asta. Şi atunci ai să înţelegi exact. În orice caz, ascultă-mă!
Se strădui din nou să se concentreze, apoi spuse:
― Prăpastia către care cred că te îndrepţi e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simţi sau auzi cînd a atins fundul. Cade, cade la nesfîrşit. Asta se întîmplă cu oamenii care la un moment dat în viaţă au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care şi-au închipuit că nu-l pot găsi. Şi care atunci au renunţat să mai caute. Au renunţat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înţelegi?
― Da.
― Sigur?
― Sigur.
S-a ridicat şi şi-a mai turnat nişte pileală în pahar. Apoi s-a aşezat din nou şi multă vreme n-a mai spus nimic.
― Nu vreau să te sperii, mi-a spus, dar te văd în stare să mori eroic, într-un fel sau altul, pentru o cauză cu totul nedemnă.
S-a uitat la mine cu o privire ciudată. Apoi a spus:
― Dacă-ţi scriu ceva, îmi făgăduieşti c-o să citeşti cu atenţie şi c-ai să păstrezi ce ţi-am scris?
― Da. Sigur, i-am răspuns.
Şi chiar am şi păstrat hîrtia pe care mi-a dat-o. O mai am şi acum.
S-a dus la biroul lui, în celălalt capăt al camerei şi, fără să se aşeze, a început să scrie ceva pe o bucată de hîrtie. Apoi s-a întors şi s-a aşezat, ţinînd hîrtia în mînă.
― E curios, dar cuvintele astea n-au fost scrise de un poet de profesie, ci de un psihanalist pe care-l cheamă Wilhelm Stekel. Uite ce... dar eşti atent?
― Sigur că sînt.
― Uite ce spune el: "Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei".
S-a aplecat şi mi-a întins hîrtia. Am citit-o chiar cînd mi-a dat-o, apoi i-am mulţumit şi aşa mai departe şi am pus-o în buzunar. Era drăguţ din partea lui că-şi bătea atîta capul cu mine. Zău că era. Numai că nu prea aveam chef să mă concentrez. Mamă, ce obosit eram! Mă apucase deodată o oboseală cumplită.
El, în schimb, nu era obosit deloc. Şi, în plus, mai era şi pilit.
― Cred, mi-a spus, că într-una din zilele astea va trebui să te hotărăşti încotro vrei s-o apuci şi pe urmă o să trebuiască s-o porneşti într-acolo. Fără întîrziere. Ţie nu-ţi dă mîna să pierzi nici o clipă. Ţie nu-ţi dă mîna.
Am dat din cap, pentru că se uita drept la mine şi aşa mai departe, dar nu eram foarte sigur că-nţeleg ce vrea să spună. De fapt, înţelegeam eu ceva, dar nu eram prea sigur că înţeleg tot. Eram mult prea obosit.
― Şi nu-mi place să-ţi spun asta, a continuat el, dar cred că după ce ai să te hotărăşti cît de cît încotro vrei s-o apuci, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te străduieşti să înveţi mai bine la şcoală. Trebuie. Fie că-ţi place sau nu ideea ― eşti student. Şi năzuieşti spre cunoaştere. Şi cred c-ai să descoperi, după ce ai să-i laşi în urmă pe toţi domnii Vinese şi cursurile lor de retori...
― Domnii Vinson, i-am spus.
Era clar că voia să spună toţi domnii Vinson, nu toţi domnii Vinese. Totuşi, n-ar fi trebuit să-l întrerup.
― Bine, domnii Vinson, după ce ai să-i depăşeşti pe toţi domnii ăştia, ai să începi să te apropii din ce în ce ― bineînţeles dacă vrei şi cauţi şi aştepţi asta ― de genul de cunoştinţe care sînt scumpe sufletului tău. Ai să descoperi, printre altele, că nu eşti primul om pe care să-l fi uimit, să-l fi speriat sau chiar ― să-l fi dezgustat purtările celorlalţi. Şi o să te bucure şi o să-ţi dea curaj faptul c-ai să afli că nu eşti singurul care a simţit asta. Mulţi, foarte mulţi oameni s-au frămîntat şi s-au chinuit aşa cum te frămînţi tu acum. Din fericire, unii şi-au consemnat suferinţele morale şi spirituale în scris. Şi, dacă vrei, poţi învăţa multe de la ei. După cum alţii vor învăţa cîndva de la tine, dac-o să ai ce să-i înveţi. Această reciprocitate e un lucru minunat. Şi asta nu e educaţie. E istorie, e poezie.
S-a oprit, a mai luat un gît de whisky, apoi a început să vorbească din nou. Mamă, ce se mai înfierbîntase. Îmi pare bine că n-am încercat să-l opresc sau mai ştiu eu ce.
― Nu vreau să spun că oamenii învăţaţi sau savanţii sînt singurii în stare să aducă o contribuţie valoroasă în folosul omenirii. Pentru că nu e aşa. Dar vreau să spun că oamenii talentaţi şi creatori, care se întîmplă să mai fie şi cinstiţi, şi savanţi ― ceea ce, din păcate, se întîmpă destul de rar ― tind să lase în urma lor o moştenire mult mai valoroasă decît oamenii care sînt doar talentaţi şi creatori, fără nimic mai mult. Tind să se exprime mai clar şi au, de obicei, perseverenţa să-şi ducă gîndurile pînă la capăt. Dar mai important decît orice e faptul că, în nouă cazuri din zece, sînt mult mai modeşti decît gînditorii lipsiţi de metodă şi spirit ştiinţific. Mă urmăreşti? Înţelegi ce vreau să spun?
― Da, sir.
Din nou, mult timp domnul Antolini n-a mai spus nimic. Nu ştiu dacă vi s-a întîmplat vreodată, dar e destul de greu să stai şi să aştepţi ca un om căzut pe gînduri să reînceapă să vorbească. Zău că e. Mă căzneam să nu casc. Nu pot spune că eram plictisit sau mai ştiu eu ce ― fiindcă nu eram ―, dar mi se făcuse deodată infernal de somn.
― Şi mai e încă un avantaj pe care ţi-l oferă o educaţie universitară. Dacă o aprofundezi suficient, ajungi să-ţi dai seama de potenţialul tău mintal. De ceea ce se potriveşte minţii tale şi, poate, de ceea ce e nepotrivit pentru ea. Şi, după un timp, ajungi să-ţi dai seama ce idei sînt pe dimensiunea ei. Vei putea, astfel, să cîştigi foarte mult timp pe care l-ai fi pierdut încercînd idei care nu-ţi merg, care nu ţi se potrivesc. Ai să începi să-ţi cunoşti adevărata măsură şi ai să-ţi poţi modela mintea în mod corespunzător.
În clipa aceea, am căscat. Sînt un măgar prost crescut, dar n-am putut să mă stăpînesc.
Dar domnul Antolini nu s-a supărat. A rîs.
― Hai, mi-a zis, ridicîndu-se în picioare. Hai să facem patul.
M-am dus după el pînă la dulap, de unde a încercat să scoată nişte cearşafuri şi pături şi mai ştiu eu ce alte lucruri de pe raftul de sus, dar n-a putut, fiindcă avea în mînă paharul ăla de whisky. Atunci l-a dat pe gît şi l-a pus pe jos, şi apoi a scos lucrurile din dulap. L-am ajutat să le aducă pînă la canapea. Am făcut patul împreună. El nu se prea pricepea. Nu ştia să aranjeze aşternutul şi păturile prea strîns. Dar mie, oricum, nu-mi păsa. Eram atît de obosit, încît aş fi dormit şi în picioare.
― Şi ce mai fac toate femeile tale?
― Bine.
Nu prea încurajam discuţia, pentru că n-aveam chef de conversaţie.
― Dar Sally?
O cunoştea pe Sally Hayes. Îi făcusem cîndva cunoştinţă cu ea.
― Bine. Am ieşit cu ea azi după-masă.
Mamă, mi se părea că trecuseră douăzeci de ani de atunci.
― Nu mai avem mare lucru în comun.
― A naibii de frumoasă. Dar ce mai face cealaltă? Cea de care mi-ai vorbit, cea din Maâine.
― A, Jane Gallagher. E foarte bine. Cred c-am să-i telefonez mîine.
În sfîrşit, isprăvisem de făcut patul.
― E la dispoziţia ta, mi-a zis domnul Antolini. Dar nu ştiu unde naiba ai să-ţi pui picioarele astea.
― Nu face nimic. Sînt obişnuit cu paturile scurte. Vă mulţumesc din suflet. Să ştiţi că dumneavoastră şi doamna Antolini mi-aţi salvat viaţa astă-seară.
― Ştii unde e baia. Dacă mai ai nevoie de ceva, strigă. Eu mai am puţină treabă în bucătărie. Te supără lumina?
― Nu, zău că nu. Vă mulţumesc foarte mult.
― Bine. Noapte bună, frumosule.
― Noapte bună, sir. Şi vă mulţumesc foarte mult.
El s-a dus în bucătărie, şi eu m-am dus în baie, unde m-am dezbrăcat şi aşa mai departe. Pe dinţi nu m-am putut spăla fiindcă n-aveam periuţa la mine. nici pijama n-aveam, şi domnul Antolini nu se gîndise să-mi împrumute una de-a lui. Aşa că m-am întors în living room, am stins lampa mică de lîngă canapea şi m-am băgat în pat, păstrînd numai chiloţii. Canapeaua era mult prea scurtă pentru mine. Dar zău c-aş fi putut să dorm şi în picioare, fără măcar să clipesc. Am stat cîteva clipe să mă gîndesc la tot ce-mi spusese domnul Antolini. Despre potenţialul mintal şi toate celelalte. Zău că era inteligent. Dar simţeam că mi se închid ochii, şi o clipă mai tîrziu dormeam.
Apoi s-a întîmplat ceva. Nu-mi place nici să vorbesc de treaba asta.
M-am trezit brusc. Nu ştiu cît era ceasul, nu ştiu nimic, dar m-am trezit. Am simţit ceva pe frunte, mîna cuiva. Mamă, ce m-am speriat. Şi ştiţi ce era? Era mîna domnului Antolini. Şi ştiţi ce făcea? Stătea în întuneric pe podea, lîngă canapea, şi parcă mă mîngîia pe frunte sau îmi netezea părul. Mamă, cred c-am sărit vreo mie de metri în sus.
― Ce naiba faceţi? l-am întrebat.
― Nimic! Stăteam pur şi simplu aici şi admiram...
― Dar totuşi, ce faceţi? l-am mai întrebat o dată.
Nu ştiam ce dracu' să spun ― mă simţeam îngrozitor de jenat.
― Ce-ar fi să vorbeşti mai încet? Stăteam pur şi simplu şi...
― Trebuie să plec, i-am spus.
Mamă, ce nervos eram. Am început să-mi trag pantalonii pe întuneric. Eram atît de enervat, că mereu nimeream alături. Prin şcolile pe unde am umblat şi aşa mai departe, am cunoscut mai mulţi perverşi d-ăştia blestemaţi decît oricare altul, şi, nu ştiu de ce, cu mine îşi găsesc totdeauna să se poarte insinuant.
― Unde trebuie să te duci? m-a întrebat domnul Antolini.
Încerca să se poarte cît se poate de rece şi de indiferent, dar se vedea cît de colo că-şi cam pierduse cumpătul. Credeţi-mă.
― Mi-am lăsat valizele şi toate alea la gară şi cred c-ar fi mai bine să mă duc să le iau. Am toate lucrurile mele acolo.
― Las' că le găseşti şi mîine dimineaţă. Acum culcă-te şi dormi. Am să mă duc şi eu să mă culc. Ce-i cu tine?
― Nu-i nimic. Dar toţi banii şi lucrurile mele de preţ se află într-una din valize. Mă întorc imediat. Iau un taxi şi mă întorc imediat, i-am spus.
Mamă, ce mă mai împiedicam. Era groaznic de întuneric. Ştiţi... de fapt banii nu-s ai mei, sînt ai mamei, şi eu...
― Nu fi caraghios, Holden. Culcă-te la loc. Mă duc şi eu să mă culc. Ai să-ţi găseşti banii neatinşi, mîine diminea...
― Nu, nu. Serios că nu. Trebuie să mă duc. Zău.
Eram aproape complet îmbrăcat, dar nu-mi găseam cravata, fir-ar a naibii de cravată. Nu reuşeam deloc să-mi amintesc unde-o lăsasem. Mi-am pus haina şi am renunţat la cravată. Domnul Antolini se aşezase puţin mai departe, într-un fotoliu mare, şi se uita la mine. Era întuneric şi aşa mai departe şi nu pot spune câ-l vedeam prea bine, dar simţeam că se uită la mine. Şi, în acelaşi timp, continua să pilească. Ţinea în mînă nelipsitul pahar de whisky.
― Eşti un băiat foarte, foarte ciudat.
― Ştiu, i-am spus.
Nici nu mi-am căutat prea mult cravata. Am plecat fără ea.
― La revedere, domnule profesor, i-am zis, vă mulţumesc frumos. Zău că vă mulţumesc.
S-a ţinut după mine pînă la uşa de la intrare şi nici cînd am chemat ascensorul nu s-a clintit din loc. Mi-a repetat că sînt un băiat "foarte, foarte ciudat". Ciudat, aiurea. Apoi a rămas în prag şi a aşteptat pînă a venit amărîtul ăla de ascensor. Cred că-n toată viaţa mea nenorocită n-am aşteptat atîta un ascensor. Jur.
Nu ştiam ce naiba să vorbesc. Stătea în uşă şi aştepta, aşa că am spus:
― Am să-ncep să citesc nişte cărţi serioase. Zău că da.
Trebuia să spun ceva, căci situaţia era foarte jenantă.
― Du-te, ia-ţi geamantanele şi vino repede înapoi. Am să las uşa descuiată.
― Mulţumesc frumos, i-am spus. La revedere!
În sfîrşit, sosise ascensorul. Am tras uşile şi am coborît. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunul! Şi mă treceau toate năduşelile. De cîte ori mi se întîmplă lucruri d-astea, cu perverşi, încep să mă treacă năduşelile. Genul ăsta de ticăloşii mi se întîmplaseră de vreo douăzeci de ori de cînd eram mic. Şi nu pot să le sufăr.
Capitolul 25
CÎND AM IEŞIT ÎN STRADA, TOCMAI ÎNCEPEA SĂ SE LUMINEZE de ziuă. Era destul de frig, dar am avut o senzaţie plăcută, pentru că transpirasem îngrozitor.
Nu ştiam unde naiba să mă duc. Nu voiam să mă duc la un alt hotel şi să cheltuiesc toţi banii lui Phoebe. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? Am ieşit în Lexington Avenue şi de acolo am luat metroul pînă la Grand Hotel Station, unde îmi lăsasem geamantanele şi tot. M-am gîndit să dorm în sala de aşteptare, sala aceea uriaşă cu mii de bănci. Şi asta am şi făcut. Un timp, n-a fost prea rău, căci, nefiind prea mulţi oameni, am putut să-mi întind picioarele pe bancă. Dar nu-mi face plăcere nici să-mi amintesc despre asta. N-a fost prea plăcut. Mai bine să n-ajungeţi acolo. Vorbesc serios. V-ar întrista.
Am dormit numai pînă la nouă, cînd în sala de aşteptare au început să năvălească milioane de oameni şi a trebuit să pun picioarele jos. Eu nu prea dorm bine dacă trebuie să ţin picioarele jos. Aşa că m-am ridicat. Capul tot mă mai durea. Chiar mai rău decît înainte. Şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai trist.
Nu voiam să mă gîndesc la domnul Antolini, şi totuşi nu reuşeam să mi-l alung din minte. Mă întrebam oare ce-o să-i spună doamnei Antolini cînd o vedea că n-am dormit acolo sau mai ştiu eu ce. Dar asta nu mă îngrijora prea tare, pentru că ştiam că domnul Antolini e foarte deştept şi că o să găsească o explicaţie. Putea să-i spună, de pildă, că plecasem acasă, ori ceva asemănător. Nu asta mă îngrijora pe mine. Mă îngrijora altceva: cum mă trezisem şi-l găsisem mîngîindu-mă pe frunte. Vreau să spun că mă întrebam dacă nu cumva greşisem cînd mă gîndisem la ceva dubios. Poate că-i făcea pur şi simplu plăcere să mîngîie băieţii pe frunte cînd dorm. De fapt, n-ai cum să ştii precis. N-ai cum. Am început chiar să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-mi iau bagajele şi să mă întorc la el, după cum îi făgăduisem. Adică începusem să mă gîndesc că se purtase foarte frumos cu mine, chiar dacă, în fond, era pervers. Mi-am amintit o grămadă de lucruri: că nu se supărase cînd îi telefonasem în mijlocul nopţii, că-mi spusese să vin îndată la ei, dacă am chef, că-şi bătuse capul să-mi dea sfaturi, ca să-mi descopăr potenţialul mintal, că fusese singurul tip care se apropiase de James Castle, cînd zăcuse mort ― ştiţi, băiatul acela de care v-am povestit. M-am gîndit la toate astea. Şi cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît mă întristam mai tare. Vreau să spun că am început să mă gîndesc c-ar fi trebuit poate, să mă întorc la domnul Antolini. Poate că mă mîngîiase pe frunte doar aşa, de plăcere. Dar totuşi, cu cît mă gîndeam mai mult la asta, cu atît mă simţeam mai trist şi mă frămîntam mai tare. Şi, în plus, mă mai dureau şi ochii. Mă dureau infernal. Mă dureau şi mă ardeau că nu dormisem de ajuns, şi, în afară de asta, răcisem şi n-aveam nici măcar o batistă nenorocită în buzunar. Aveam eu nişte batiste în valiză, dar n-aveam chef s-o scot din caseta de fier şi s-o deschid în faţa tuturor.
Cineva lăsase lîngă mine, pe bancă, o revistă. Am început s-o citesc, zicîndu-mi că cel puţin pentru un timp o să-mi abată gîndurile de la domnul Antolini şi de la un milion de alte lucruri. Dar m-am apucat să citesc un articol împuţit care aproape că m-a deprimat şi mai rău. Era despre hormoni. Spunea cum trebuie să arăţi ― ce faţă şi ce ochi trebuie să ai ― dacă hormonii îţi funcţionează normal, şi eu nu arătam deloc aşa. Arătam exact ca tipul pe care îl descria în articol că are nişte hormoni nenorociţi. Aşa c-am început să-mi fac probleme. Ce-o fi cu hormonii mei? Pe urmă, am citit alt articol despre cum poţi şti dacă ai cancer. Scria că, dacă ai vreo rană în gură care nu se vindecă destul de repede, e semn de cancer. Şi eu aveam, de vreo două săptămîni, o rană pe dinăuntrul buzei. Aşa că mi-am închipuit că trebuie să fiu bolnav. Veselă revistă, n-am ce spune. În cele din urmă, am renunţat s-o mai citesc şi am ieşit să mă plimb. Mă gîndeam că, dacă sînt bolnav, tot mor în cîteva luni. Zău, aşa gîndeam. Eram chiar sigur de asta. Şi nu pot spune că-mi venea să sar în sus de bucurie.
Era a ploaie, dar eu tot m-am dus să mă plimb. Şi m-am gîndit c-ar fi bine să mănînc ceva. Nu mi-era foame deloc, dar mă gîndeam c-ar trebui totuşi să mănînc. Adică să înghit ceva care să aibă cît de cît vitamine. Aşa c-am luat-o către East Side, unde sînt o groază de restaurante ieftine, ca să nu cheltuiesc prea mult.
În drum, am trecut pe lîngă doi tipi care scoteau un brad imens dintr-un camion. Şi unul dintre ei îi tot spunea celuilalt: "Ţine bradul sus, mama lui de brad! Tine-l sus, ce Dumnezeu!" Frumos fel de a vorbi despre un pom de Crăciun. Şi totuşi, era comic ― un comic oribil, ce e drept, dar am început să rîd. Era cel mai rău lucru pe care l-aş fi putut face, fiindcă în clipa în care am început să rîd am avut impresia că mi se întorc maţele pe dos şi mi se face rău. Zău că da. Era cît pe-aci să dau afară tot, dar, nu ştiu de ce, mi-a trecut. Vreau să spun că nu mîncasem nimic alterat sau prost, şi de obicei am un stomac de cal. În orice caz, în clipa următoare îmi trecuse şi mi-am spus că, dac-o să mănînc, o să mă simt mai bine. Aşa c-am intrat într-un restaurant ieftin şi am cerut o cafea şi nişte gogoşi. Dar gogoşile nu le-am mîncat. Nu puteam să le înghit. De fapt, cînd eşti foarte deprimat, e îngrozitor de greu să înghiţi. Chelnerul a fost însă foarte cumsecade. Le-a luat înapoi şi nu mi le-a pus la socoteală. Am băut numai cafeaua, apoi am ieşit şi am apucat-o înapoi spre Fifth Avenue.
Era luni şi mai rămăsese puţin pînă la Crăciun şi toate magazinele erau deschise, aşa că era destul de plăcut să te plimbi pe Fifth Avenue. Mirosea a Crăciun. La fiecare colţ dădeai de cîte un Moş Crăciun slab şi deşirat, care suna din clopoţel, şi fetele din Armata Salvării, alea care nu se dau cu ruj pe buze şi aşa mai departe, sunau şi ele din clopoţei. M-am uitat la ele căutîndu-le pe cele două călugăriţe pe care le întîlnisem în ajun, dar nu erau nicăieri. Ştiam precis că n-am să le întîlnesc, fiindcă-mi spuseseră că veniseră la New York să se facă profesoare, dar eu tot le căutam. În orice caz, începuse deodată să miroasă a Crăciun. Un milion de puşti şi de puştoaice care ieşiseră în oraş cu mamele lor se urcau şi coborau din autobuze şi intrau şi ieşeau din magazine. Tare aş fi vrut să fie şi Phoebe aici. Nu mai e destul de mică s-o apuce nebunia cînd intră într-un magazin de jucării, dar îi place să se uite la lume şi să facă tot soiul de năzbîtii. Acum doi ani, de Crăciun, am luat-o în oraş cu mine, după cumpărături. Ne-am distrat grozav, nu mai ştiu sigur, dar parc-am intrat la "Bloomingdale". Ne-am dus la raionul de încălţăminte şi am pretins că ea ― Phoebe ― vrea o pereche de bocanci înalţi de munte, d-ăia cu un milion de găuri prin care trebuie să treci şireturile. L-am înnebunit de tot pe bietul vînzător. Phoebe a încercat vreo douăzeci de perechi şi de fiecare dată bietul om a trebuit să lege şireturile la una din ghete, pînă sus. Era, bineînţeles, o măgărie, dar pe Phoebe o distra grozav. În cele din urmă, am cumpărat o pereche de mocasini şi i-am spus să-i trimită acasă. Vînzătorul a fost foarte înţelegător. Cred că şi-a dat seama că ne jucam, fiindcă Phoebe chicotea mereu.
Deci m-am plimbat şi m-am tot plimbat pe Fifth Avenue, fără cravată, fără nimic la gît. Şi, deodată, mi s-a întîmplat un lucru care m-a îngrozit. De cîte ori trebuia să traversez şi coboram de pe trotuar, aveam senzaţia că n-am să mai ajung în partea cealaltă. Aveam senzaţia c-am să tot cobor, mereu, şi că nimeni n-o să mă mai vadă niciodată. Mamă, ce m-am speriat, nici nu vă închipuiţi. Am început să transpir ca nebunul ― mi se udase toată cămaşa şi lucrurile de corp şi tot. Apoi mi-a venit o idee. De cîte ori ajungeam la cîte un colţ, îmi închipuiam că vorbesc cu frate-meu Allie şi-i spuneam: "Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa. Te rog." Şi pe urmă, cînd ajungeam întreg şi nevătămat pe trotuarul celălalt, îi mulţumeam. Şi pe urmă, la colţul următor, o luam de la început. Şi totuşi, continuam să merg. Mi-era teamă să mă opresc. Cel puţin aşa cred, foarte precis nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că nu m-am oprit decît după ce am trecut de Strada 60 şi de Grădina zoologică. Apoi m-am aşezat pe o bancă. Abia puteam să mai respir şi continuam să transpir ca nebunul. Cred c-am stat acolo vreun ceas. Apoi am luat hotărîrea să plec. Am hotărît să nu mai calc niciodată pe acasă şi să nu mă mai duc niciodată la şcoală. Am hotărît însă să trec s-o văd pe Phoebe, să-i spun la revedere şi aşa mai departe şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Şi pe urmă, să plec cu autostopul spre Vest. Mă gîndeam să mă duc la Tunelul Holland şi să agăţ o maşină şi pe urmă alta şi încă una, şi încă una şi în cîteva zile să ajung undeva pe coasta Pacificului, unde-i frumos şi soare şi unde nu mă ştie nimeni şi unde voi putea găsi de lucru. Mă gîndeam să lucrez la o staţie de benzină, să alimentez maşinile călătorilor cu benzină şi ulei. Dar, de fapt, mi-era totuna ce-o să fac. Numai să nu mă ştie nimeni şi să nu cunosc pe nimeni. Şi m-am gîndit să pretind că sînt surdomut. Aşa cel puţin n-o să mai fiu silit să fac conversaţii cretine şi inutile cu nimeni. Şi dacă cineva are să vrea să-mi spună ceva, va trebui să scrie totul pe o bucăţică de hîrtie şi să mi-o dea. După un timp, îşi vor pierde răbdarea să tot scrie fiecare vorbă şi atunci se va isprăvi pentru totdeauna cu conversaţiile. Toată lumea o să creadă că sînt un biet amărît de surdomut şi o să mă lase în pace. O să mă lase să pun benzină şi ulei în maşinile lor păcătoase şi o să-mi dea o leafă şi aşa mai departe, iar eu, cu banii pe care-o să-i cîştig, o să-mi clădesc undeva o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cît mai mult soare. O să-mi gătesc singur şi, mai tîrziu, cînd am să vreau să mă însor şi aşa mai departe, am să întîlnesc o fată frumoasă, dar tot surdomută, şi o să ne căsătorim şi o să vină să stea cu mine în colibă şi, de cîte ori va dori să-mi spună cîte ceva, va scrie pe hîrtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească.
M-am înfierbîntat îngrozitor, gîndindu-mă la toate astea. Zău că da. Ştiam, ideea c-aş putea să simulez că-s surdomut era o nebunie, dar totuşi îmi plăcea să mă gîndesc la ea. De plecat în Vest, mă hotărîsem să plec în orice caz şi singurul lucru pe care voiam să-l fac înainte de plecare era să-mi iau rămas bun de la Phoebe. Aşa c-am pornit-o deodată în goană, am trecut strada ca nebunul ― dacă vreţi să ştiţi, era cît pe-aci să mă calce o maşină ― şi am intrat într-o papetărie, unde am cumpărat un creion şi un blocnotes. Mă gîndeam să-i scriu un bileţel în care să-i explic unde să vină să ne întîlnim, să-i spun la revedere şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Voi duce bileţelul la ea la şcoală şi voi ruga pe cineva de la cancelarie să i-l dea. Dar am pus hîrtia şi creionul în buzunar şi am pornit-o cît puteam de repede spre şcoală ― eram prea agitat ca să scriu biletul acolo, în papetărie. Mergeam repede, fiindcă voiam să primească biletul înainte de a pleca la prînz acasă şi nu mai aveam timp prea mult.
Ştiam, bineînţeles, unde e şcoala. Învăţasem şi eu acolo cînd eram mic. Cînd am ajuns, am avut o senzaţie ciudată. nu mai eram sigur c-o să-mi amintesc cum e înăuntru, dar mi-am amintit. Era exact ca pe vremea mea. Aceeaşi curte interioară, unde era întotdeauna cam întuneric, şi, în jurul becurilor, aceleaşi plase de sîrmă, ca nişte colivii, ca să nu se spargă dacă le loveşte careva cu mingea. Aceleaşi cercuri albe, pictate pe jos, pentru jocuri şi aşa mai departe şi aceleaşi inele de baschet, fără plase ― numai panoul şi inelele.
Nicăieri nu era nimeni, poate pentru că nu era recreaţie şi nici ora mesei. N-am văzut decît un singur puşti, un negru, care se ducea la toaletă. Din buzunarul de la şold îi atîrna o tăbliţă de lemn, care însemna că e învoit să se ducă la toaletă. Tăbliţe d-astea avusesem şi noi.
Tot mai transpiram, dar nu chiar atît de tare ca înainte. M-am dus pînă la scară, m-am aşezat pe prima treaptă şi am scos carneţelul şi creionul pe care le cumpărasem. Scările aveau acelaşi miros ca pe vremea mea. Miroseau de parcă tocmai îşi făcuse cineva nevoile acolo. Scările şcolilor miros întotdeauna aşa. În orice caz, m-am aşezat şi am scris următorul bilet:
Dragă Phoebe,
Nu mai pot aştepta pînă miercuri, aşa că voi pleca probabil azi după-masă cu autostopul spre Vest. Aşteaptă-mă, dacă poţi, la 12 şi un sfert lîngă uşa Muzeului de artă, ca să-ţi dau înapoi banii de cadouri. N-am cheltuit prea mult.
Cu drag,
Holden
Şcoala ei era chiar lîngă muzeu şi trebuia să treacă pe acolo cînd se ducea la masă, aşa că ştiam că se poate întîlni cu mine.
Am început să urc scările spre biroul directorului, ca să dau biletul cuiva care să i-l ducă lui Phoebe în clasă. L-am îndoit de vreo zece ori, ca să nu-l desfacă nimeni. La şcolile astea păcătoase, nu poţi avea încredere în nimeni. Dar eram convins c-o să-i dea biletul, fiindcă eram fratele ei şi aşa mai departe.
Pe cînd urcam scările, am avut din nou senzaţia că mi se face greaţă şi că dau tot afară. Numai că m-am ţinut. M-am aşezat cîteva clipe jos şi pe urmă m-am simţit mai bine. Dar, în timp ce stăteam, am văzut ceva care m-a făcut să-mi ies din minţi. Cineva scrisese o porcărie pe zid. Am înnebunit de furie. Mă gîndeam la Phoebe şi la toţi ceilalţi copii care o s-o vadă şi o să întrebe ce dracu' înseamnă şi pînă la urmă un copil mai spurcat o să le spună ― aşa, golăneşte ― ce înseamnă şi pe urmă toţi or să se gîndeasca la asta şi poate chiar or să se frămînte zile în şir. Îmi venea să-l omor pe cel care scrisese porcăria pe zid. Îmi închipuiam că trebuie să fi fost un beţiv pervers care se furişase acolo în mijlocul nopţii, ca să-şi facă nevoile, şi scrisese porcăria pe zid. Şi mă vedeam prinzîndu-l asupra faptului şi dîndu-l cu capul de treptele de piatră pînă cînd se va fi umplut de sînge şi îşi va fi dat naibii duhul. Dar, pe de altă parte, ştiam că n-aş fi avut curajul s-o fac. Ştiam precis. Şi asta mă întrista şi mai rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, n-aveam nici măcar curajul să şterg porcăria de pe zid. Mi-era frică să nu mă prindă vreun profesor pe cînd ştergeam cuvîntul şi să-şi închipuie că-l scrisesem eu. Dar pînă la urmă tot l-am şters şi apoi m-am dus la biroul directorului.
Directorul nu părea să fie acolo, dar în schimb am găsit o doamnă bătrînă care avea vreo sută de ani şi care stătea în faţa unei maşini de scris. I-am spus că sînt fratele lui Phoebe Caulfield, din clasa a 4-a B-l şi am rugat-o să-i dea lui Phoebe bileţelul. I-am spus că e foarte important, că mama e bolnavă şi că nu poate să facă de mîncare la prînz şi va trebui s-o duc deci pe Phoebe să mănînce la un drugstore. Doamna bătrînă a fost foarte cumsecade, a luat biletul şi-a chemat o altă doamnă din biroul de alături, care s-a dus să-i dea biletul lui Phoebe. Pe urmă, am stat puţin de vorbă cu cucoana care avea o sută de ani. Era destul de simpatică şi i-am spus că eu şi fraţii mei învăţasem acolo. Şi ea m-a întrebat la ce şcoală merg acum şi i-am spus că la Pencey şi mi-a spus că Pencey e o şcoală foarte bună. Chiar dac-aş fi vrut, tot n-aş fi avut puterea s-o lămuresc că nu-i aşa. Şi, în definitiv, dacă voia să creadă că Pencey e o şcoală bună, n-avea decît. E absurd să-ncerci să bagi idei noi în capul unui om care are o sută de ani. Şi nici nu-i face plăcere. Am mai stat puţin şi am plecat. Ce e nostim, e că mi-a strigat "noroc!" aşa cum îmi strigase şi bătrînul Spencer cînd plecasem de la Pencey. Doamne, ce mă înfurii dacă, atunci cînd plec de undeva, îmi strigă cineva "Noroc!". Îmi strică tot cheful.
Am coborît pe altă scară şi din nou am văzut o porcărie scrisă pe zid şi din nou am încercat s-o şterg, dar de astă dată literele erau scrijelite cu un cuţit sau cu un alt obiect ascuţit şi nu puteau fi şterse. Oricum, nu serveşte la nimic. Un milion de ani dac-ai avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.
M-am uitat la ceasul din curtea de recreaţie. Era doar douăşpe fără douăzeci, aşa c-aveam destul timp pînă să mă întîlnesc cu Phoebe. Cu toate astea, m-am dus direct la muzeu. N-aveam unde să mă duc într-altă parte. M-am gîndit să mă opresc la un telefon public să-i dau lui Jane Gallagher un telefon înainte de a o porni spre Vest, dar nu prea aveam chef. Şi nici măcar nu eram convins că luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus pur şi simplu la muzeu şi am aşteptat.
În timp ce o aşteptam înăuntru, chiar lîngă intrare, s-au apropiat de mine doi puşti şi m-au întrebat dacă nu ştiu unde sînt mumiile. Unul dintre puşti, cel care mă întrebase, era descheiat la pantaloni. I-am spus, şi el şi i-a încheiat, aşa, stînd de vorbă cu mine ― fără măcar să se sinchisească şi să se ducă mai încolo, după o coloană sau altceva. Îmi venea să mor de rîs, nu alta. Şi aş fi rîs în gura mare dacă nu mi-ar fi fost teamă că iar mi se face greaţă.
― Unde-s mumiile? m-a întrebat din nou puştiul. Ştii?
M-am gîndit să-i tachinez puţin, aşa, de banc:
― Mumiile? Ce-i aia? l-am întrebat.
― Ştii tu, mumiile... tipii ăia morţi. Ăia de-i îngroapă în murminte şi tot!
Murminte. Să mor de rîs. Voia să zică morminte.
― Cum de nu sînteţi la şcoală? i-am întrebat.
― Azi n-avem şcoală, mi-a spus puştiul care vorbise tot timpul.
Minţea. Aş fi putut să pun mîna în foc că minte, păcătosul. Dar cum n-aveam nici o treabă pînă venea Phoebe, i-am ajutat să găsească sala cu mumii. Pe vremuri ştiam cu ochii închişi unde este, dar nu mai fusesem de ani de zile pe acolo.
― Vă interesează mumiile? i-am întrebat.
― Îhî.
― Dar prietenul tău n-are limbă?
― Nu-i prieten, e frate-miu.
― Nu ştie să vorbească? am stăruit eu, uitîndu-mă la cel care tăcea. Nu ştii să vorbeşti? l-am întrebat.
― Ba ştiu, mi-a răspuns, da' nu vreau.
În cele din urmă, am găsit sala cu mumii şi am intrat.
― Ştii cum îşi îngropau egiptenii morţii? l-am întrebat pe puştiul care avea chef de vorbă.
― Nu.
― Ar trebui să ştii, că-i foarte interesant. Le înfăşurau feţele în cîrpe impregnate cu nişte chimicale secrete. Şi pe urmă puteau să stea îngropate mii de ani şi feţele lor tot nu putrezeau. Şi nimeni nu se pricepe la asta decît egiptenii, nici măcar ştiinţa modernă.
Ca să ajungi la sala cu mumii, trebuia să treci printr-un fel de culoar foarte îngust, unde într-o parte erau expuse pietre luate chiar din mormîntul nu ştiu cărui faraon. Era destul de sinistru şi se vedea clar că cei doi viteji ai mei nu prea se simt la largul lor. Se lipiseră de mine, şi cel care nu vorbea aproape că se agăţase de mîneca mea.
― Hai acasă, i-a spus lui frate-su. Hai, că le-am văzut. Hai, vino.
Apoi s-a întors şi a rupt-o la fugă.
― E un fricos şi jumătate, mi-a spus celălalt. Pa, pa, la revedere! şi a rupt-o la fugă şi el.
Am rămas singur în criptă. Într-un fel, îmi plăcea. Era linişte şi plăcut. Şi deodată, ce credeţi c-am văzut pe perete? N-o să ghiciţi o mie de ani. Încă o porcărie. Scrisă cu cretă roşie sau mai ştiu eu ce, drept sub vitrina de sticlă, pe perete.
Asta-i nenorocirea. Nu poţi găsi niciodată un loc plăcut şi liniştit pe lume, fiindcă nu există. Ţi se pare că există, dar, cînd să ajungi acolo, vine altul pe furiş şi, cînd nu te uiţi, scrie o porcărie drept sub nasul tău. Dacă nu credeţi, n-aveţi decît să încercaţi. Şi, mai mult încă, sînt sigur că, atunci cînd o să mor şi o să mă ducă la cimitir şi o să mi se pună o piatră pe mormînt şi aşa mai departe, cu numele meu, "Holden Caulfield", şi cu anul naşterii şi al morţii, o să vină unul şi o să scrie porcăria aia pe care am văzut-o pe zid. Sînt convins de asta.
După ce am ieşit din sala cu mumii, a trebuit să mă duc la toaletă. M-apucase un fel de diaree, dacă vreţi să ştiţi. De diaree mi-era egal, dar mi s-a întîmplat altceva. Tocmai ieşisem de la toaletă şi mă îndreptam spre uşă, cînd am leşinat. Dar am avut totuşi noroc. Vreau să spun c-aş fi putut să mor cînd am căzut, dar am aterizat pe o parte. Ce e curios e că, după ce am leşinat, m-am simţit mai bine. Zău că da. E adevărat că, de la căzătură, mă durea braţul, dar nu mai aveam ameţeala aceea împuţită pe care o avusesem înainte.
Se făcuse douăşpe şi vreo zece, aşa că m-am dus la uşă s-o aştept pe Phoebe. Mă gîndeam că s-ar putea să fie ultima dată c-o văd. Şi că s-ar putea să nu mai văd pe nici una dintre rudele mele niciodată sau, în orice caz, nu înainte de mulţi, mulţi ani. Mă gîndeam că mă voi întoarce poate pe la treizeci şi cinci de ani, dacă nu mi s-ar îmbolnăvi vreo rudă care, aflîndu-se pe patul de moarte, ar cere să mă vadă, dar ăsta ar fi singurul motiv pentru care aş consimţi să-mi las coliba. Îmi închipuiam chiar cum va fi cînd mă voi întoarce acasă. Mama se va emoţiona îngrozitor şi va începe să plîngă şi mă va implora să rămîn acasă şi să nu mă mai întorc la coliba mea, dar eu tot voi pleca. Voi fi complet indiferent. O voi calma şi pe urmă mă voi duce în partea cealaltă a salonului şi voi scoate tabachera şi voi aprinde o ţigară şi voi fi cît se poate de rece şi de indiferent. Le voi spune tuturor că, dac-au chef, n-au decît să vină să mă vadă. Dar nu voi insista. Doar pe Phoebe o voi primi să vină să stea cu mine în vacanţa mare şi în vacanţa de Paşti şi de Crăciun. Am să-l las şi pe D. B. să vină din cînd în cînd pentru cîtăva vreme, dacă are nevoie de un loc calm şi liniştit unde să scrie, dar cît va sta la mine nu-i voi da voie să scrie scenarii de filme, numai nuvele şi romane. Voi avea o regulă, nimeni din cei care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.
Deodată, m-am uitat la ceasul din vestiar ― era unu fără douăzeci şi cinci. A început să-mi fie teamă ca nu cumva doamna cea bătrînă de la şcoală să-i fi spus celeilalte femei să nu-i dea biletul meu lui Phoebe, să-i fi spus să-l ardă sau mai ştiu eu ce. Mă apucase o teamă îngrozitoare. Voiam neapărat s-o văd pe Phoebe înainte de a o lua din loc. Aveam la mine toţi banii ei de cadouri şi aşa mai departe.
În cele din urmă, am văzut-o. Am văzut-o prin geamul de la uşă. Şi ştiţi de ce am văzut-o? Fiindc-avea pe cap şapca mea de vînătoare ― şi şapca asta trăsnită se vedea şi de la zece mile distanţă.
Am ieşit şi am coborît treptele de piatră, ca s-o întîmpin. Nu înţelegeam de ce cară după ea un geamantan mare. Tocmai traversa Fifth Avenue tîrîndu-l după ea. Abia putea să-l tîrască. Cînd m-am apropiat, am văzut că era un geamantan de-al meu vechi, de pe vremea cînd învăţam la Whooton. Nu înţelegeam ce naiba vrea să facă cu el.
― Bună, mi-a spus cînd s-a apropiat.
Gîfiia îngrozitor din cauza tîmpitului de geamantan.
― Am crezut ca nu mai vii, i-am zis. Ce naiba ai adus în geamantan? N-am nevoie de nimic. Plec aşa cum sînt. Nu-mi iau nici măcar geamantanele pe care le am la gară. Ce naiba ai adus acolo?
Phoebe a pus geamantanul jos şi mi-a zis:
― Lucrurile mele. Vin cu tine. Mă iei? Nu?
― Ce? am exclamat.
Era să cad jos cînd am auzit. Zău că da. Am simţit că ameţesc şi am crezut că leşin din nou sau aşa ceva.
― Am coborît cu ascensorul de serviciu, ca să nu mă vadă Charlene. Nu e greu. N-am luat decît două rochii şi mocasinii şi lenjerie şi ciorapi şi alte lucruri. Ridică-l. Nu e greu. Încearcă... Pot să merg cu tine, Holden? Pot? Te rog!
― Nu. Taci din gură.
Am crezut că leşin de-a binelea. De fapt, nici n-am vrut să-i spun să tacă şi tot restul, dar am crezut că leşin din nou.
― De ce nu? Te rog, Holden. N-am să fac nimic rău... Vreau numai să merg cu tine, atîta tot! Dacă vrei, nu-mi iau nici lucrurile... Nu-mi iau decît...
― Nu iei nimic, fiindcă nu pleci. Plec singur. Aşa că taci din gură.
― Te rog, Holden. Te rog, ia-mă cu tine. Am să fiu foarte, foarte, foarte... Nici n-ai să...
― Nu pleci. Şi acum taci din gură! Dă geamantanul, i-am zis.
Şi i l-am luat din mînă. Eram cît pe-aci să-i ard una după ceafă. O clipă, am crezut chiar c-am s-o pocnesc. Zău că da. Dar a început să plîngă.
― Credeam că repeţi într-o piesă la şcoală... Rolul lui Benedict Arnold şi aşa mai departe, i-am spus pe un ton foarte răutăcios. Ce vrei să faci? Să nu mai joci în piesă? Ce Dumnezeu?
Asta a făcut-o să plîngă şi mai tare. Îmi părea bine. Deodată, am simţit c-aş fi vrut s-o văd plîngînd pînă i se scurg ochii. Aproape c-o uram. Cred că, de fapt, o uram mai ales pentru că, dacă pleca, n-avea să mai joace în piesă.
― Hai, i-am spus.
Şi am început să urc din nou treptele muzeului. Mă gîndeam să dau geamantanul acela afurisit la garderobă, ca la trei, cînd ieşea de la şcoală, să poată veni să şi-l ia. Ştiam că de luat la şcoală, nu-l putea lua.
― Hai, vino, i-am spus.
Dar n-a vrut să urce treptele. Nu voia să vină cu mine. Eu am urcat, am dat geamantanul la garderobă şi, pe urmă, m-am întors în stradă. Era acolo, pe trotuar, dar cînd m-am apropiat de ea mi-a întors spatele. Aşa face ea. Îţi întoarce spatele de cîte ori are chef.
― Nu mai plec nicăieri. M-am răzgîndit. Aşa că nu mai plînge. Taci, i-am spus.
Partea nostimă e că nici măcar nu plîngea cînd i-am spus asta. Dar totuşi i-am spus-o, pentru orice eventualitate.
― Hai, că te duc la şcoală. Hai, că-ntîrzii.
Nu mi-a răspuns nimic. Am încercat s-o iau de mînă, dar nu m-a lăsat. Şi tot timpul stătea cu spatele la mine.
― Ai mîncat ceva? Spune, ai mîncat? am întrebat-o.
N-a vrut să-mi răspundă. Dar şi-a scos de pe cap şapca roşie pe care i-o dădusem eu şi mi-a aruncat-o în obraz. Apoi s-a întors din nou cu spatele la mine. Îmi venea să mor de rîs, dar n-am spus nimic. Am ridicat şapca de pe jos şi am înfundat-o în buzunarul de la palton.
― Hai să mergem. Te duc pînă la şcoală, i-am spus.
― Nu mă mai întorc la şcoală.
Ce puteam să-i spun? Am tăcut. După cîteva clipe însă, i-am spus:
― Trebuie să te întorci la şcoală, nu vrei să joci în piesă? Nu vrei să fii Benedict Arnold?
― Nu.
― Ba da, vrei. Cum să nu vrei? Hai să mergem! Uite, nu mai plec nicăieri. Ţi-am mai spus o dată. Mă duc acasă. Mă duc acasă, îndată după ce te întorci la şcoală. Mă duc mai întîi la gară să-mi iau geamantanele şi pe urmă mă duc direct...
― Ţi-am mai spus o dată că nu mă întorc la şcoală. Tu n-ai decît să faci ce vrei, dar eu nu mă mai întorc la şcoală, mi-a zis. Aşa că taci din gură.
Era prima dată cînd îmi spunea să tac din gură. Suna groaznic. Doamne, ce groaznic suna! Mai rău decît o înjurătură. Şi tot nu voia să se uite la mine, şi, de cîte ori încercam să-i pun mîna pe umăr sau să fac alt gest de simpatie, nu mă lăsa deloc.
― Ascultă, vrei să ne plimbăm puţin? am întrebat-o. Vrei să mergem la Grădina zoologică? Dacă-ţi dau voie să nu mergi la şcoală azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate prostiile?
N-a vrut să-mi răspundă, aşa c-am mai spus o dată:
― Dacă-ţi dau voie să chiuleşti azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate aiurelile astea? Te duci mîine ca o fetiţă cuminte la şcoală?
― Poate că da, poate că nu, mi-a spus ea.
Apoi a zbughit-o spre trotuarul celălalt, fără să se uite măcar dacă vine vreo maşină. Tare mai e nebună uneori.
Cu toate astea, n-am urmat-o. Ştiam c-o să mă urmeze ea pe mine, aşa că am luat-o către Grădina zoologică pe trotuarul dinspre parc, iar ea a pornit-o tot într-acolo, dar pe partea cealaltă. Se făcea că nici nu mă bagă în seamă, dar sînt sigur că se uita la mine cu coada ochiului, ca să vadă unde mă duc şi tot. În orice caz, am mers aşa pînă la Grădina zoologică. Singurul lucru care mă enerva era că trecea din cînd în cînd cîte un autobuz cu imperială care mă împiedica să văd peste drum unde naiba era Phoebe. Cînd am ajuns în faţa Grădinii zoologice, i-am strigat:
― Phoebe! Eu intru să văd animalele! Hai, vino şi tu.
Nici n-a vrut să se uite la mine, dar eram sigur că mă auzise, şi, cînd am început să cobor treptele spre Grădina zoologică, m-am întors şi am văzut-o traversînd şi venind după mine.
La Grădina zoologică nu erau prea mulţi oameni, că era cam urît afară, dar în jurul bazinului cu foci se strînseseră totuşi cîţiva vizitatori. Era să trec mai departe, dar Phoebe s-a oprit şi s-a făcut că se uită cum mănîncă focile ― un om le arunca nişte peşte ―, aşa că m-am întors. Mi-am zis că e o ocazie foarte bună să reluăm relaţiile şi, mă rog. M-am apropiat pe la spate şi i-am pus mîinile pe umeri, dar s-a lăsat pe vine şi mi-a scăpat. Tare mai e antipatică uneori. A tot stat şi s-a uitat cum mîncau focile, în timp ce eu stăteam chiar în spatele ei. Nu i-am mai pus mîna pe umăr, nici n-am mai atins-o, că mi-era teamă că, dac-o ating, pleacă. Puştii ăştia sînt ciudaţi. Tot timpul trebuie să ai grijă ce faci.
Cînd am plecat, în sfîrşit, de lîngă bazinul cu foci, am pornit-o tot cum venisem ― departe unul de altul, dar, totuşi, nu prea departe. Mergea pe o parte a aleii, şi eu pe cealaltă. Nu era grozav, dar oricum era mai bine decît înainte, cînd mergeam la o milă distanţă. Ne-am dus pe-un deluşor să vedem urşii, dar n-am stat prea mult, că nu era prea mare lucru de văzut. Era doar un singur urs afară ― ursul polar. Cel brun se vîrîse în bîrlogul lui şi nu mai voia deloc să iasă. Nu i se vedea decît fundul. Lîngă mine era un puşti, cu o pălărie de cowboy trasă peste urechi, care-i tot spunea lui taică-su: "Fă-l să iasă, tăticule, fă-l să iasă afară!" M-am uitat la Phoebe, dar nu voia deloc să rîdă. Ştiţi cum sînt copiii cînd se supără. Mu mai vor nici să zîmbească.
După ce am plecat de la urşi, am ieşit din Grădina zoologică şi am traversat o străduţă din parc şi am trecut printr-unul din tunelurile alea mici care miros întotdeauna a pipi. Era singurul drum către căluşei. Phoebe tot nu-mi vorbea, dar se hotărîse, în sfîrşit, să meargă lîngă mine. Am vrut s-o apuc de gaica de la palton, numai aşa, de banc, dar nu m-a lăsat. Mi-a spus:
― Nu pune mîna pe mine, te rog!
Tot mai era supărată. Dar nu chiar ca înainte. În orice caz, ne apropiam din ce în ce de căluşei şi începuse să se audă muzica aceea curioasă care se cîntă de obicei acolo. Acum se cînta Oh, Marie! Asta cîntau şi acum cincizeci de ani, cînd eram eu puşti. Ăsta-i unul din lucrurile simpatice în legătură cu căluşeii, se cîntă întotdeauna aceeaşi muzică.
― Credeam că iarna-i închis aici, mi-a zis Phoebe.
Era prima dată cînd spunea ceva. Pesemne uitase că trebuie să fie supărată pe mine.
― Poate că-i deschis fiindcă-i ajunul Crăciunului, i-am răspuns.
Dar nu mi-a mai zis nimic. Îşi amintise, pesemne, că trebuie să fie supărată pe mine.
― Vrei să te dai în căluşei? am întrebat-o.
Ştiam că-i plăcea. Cînd era foarte mică, şi cînd Allie cu D. B. şi cu mine ne duceam cu ea în parc, se prăpădea după căluşei. Nu puteam s-o mai scoatem de acolo.
― Sînt prea mare, mi-a zis.
Crezusem că n-o să-mi răspundă, dar mi-a răspuns.
― Nu, nu eşti. Hai, du-te, că te-aştept. Fuga, i-am spus.
Ajunsesem chiar lîngă căluşei. Erau cîţiva copii, majoritatea mici de tot, care se dădeau în căluşei, şi cîţiva părinţi care aşteptau afară, pe bănci, şi aşa mai departe. M-am dus la ghişeul unde se vindeau bilete şi i-am cumpărat lui Phoebe un bilet. Apoi i l-am dat. Stătea chiar lîngă mine.
― Uite, na, i-am spus. Adică, stai puţin, ia şi restul de bani ― şi i-am întins banii pe care mi-i împrumutase.
― Lasă, ţine-i tu. Ţine-i pentru mine.
Apoi a adăugat imediat după aceea:
― Te rog.
Tare mă întristează cînd îmi spune cineva "Te rog". Vreau să spun, dacâ-i vorba de Phoebe sau de altcineva. M-a întristat îngrozitor. Dar am pus banii înapoi în buzunar.
― Nu vrei să vii să te dai şi tu în căluşei? m-a întrebat.
Se uita la mine într-un fel cam ciudat. Se vedea clar că nu mai e foarte supărată.
― Poate că mă dau data viitoare. Acu' stau şi mă uit la tine. Ţi-am dat biletul?
― Da.
― Atunci ia-o înainte. Eu te aştept pe bancă, aici. Stau şi mă uit la tine.
M-am dus şi m-am aşezat pe bancă, şi ea s-a dus să se dea în căluşei. A dat o raită împrejur. Vreau să spun că a mers o dată de jur împrejurul căluşeilor, apoi s-a urcat pe un cal roşcat mare, vechi şi jerpelit. Şi căluşeii au început să se învîrtească. Iar eu am stat s-o privesc cum se învîrtea. Pe căluşei mai erau doar cinci sau şase copii, iar muzica cînta Smoke Gets in Your Eyes. Era o orchestraţie foarte ritmată şi foarte nostimă. Toţi copiii, inclusiv Phoebe, încercau s-apuce inelul de aur, şi mie mi-era cam frică să nu cadă de pe calul acela blestemat, dar n-am făcut nici un gest şi n-am spus nimic. Cu copiii aşa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i laşi în pace şi să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.
După ce s-a terminat cursa, Phoebe s-a dat jos de pe cal şi a venit la mine.
― Hai şi tu o dată, mi-a zis.
― Nu, lasă că mă uit la tine. Mai bine stau şi mă uit, i-am spus.
I-am mai dat ceva din banii ei.
― Na, mai ia nişte bilete.
A luat banii şi mi-a spus:
― Nu mai sînt supărată pe tine.
― Ştiu. Fugi... că-ncep să se învîrtească.
Şi, deodată, m-a sărutat. Apoi a întins mîna şi a spus:
― Plouă. Începe să plouă.
― Văd.
Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Ceva care m-a înnebunit. Mi-a luat şapca roşie de vînătoare din buzunar şi mi-a pus-o pe cap.
― D-o vrei tu? am întrebat-o.
― Ţi-o las puţin, s-o porţi tu.
― Bine. Dar acum fugi! Ai să pierzi cursa. Şi n-ai să-ţi mai poţi alege calul, n-ai să mai poţi face nimic.
Dar tot n-a plecat.
― E adevărat ce-ai spus? Nu mai pleci nicăieri? Te-ntorci acasă?
― Îhî, i-am răspuns.
N-o minţeam. Chiar m-am dus acasă după aceea.
― Hai, grăbeşte-te, i-am zis, că porneşte fără tine.
A fugit să-şi ia bilet şi a ajuns tocmai la tanc. A trecut din nou în revistă, de jur împrejur, toţi caii, pînă cînd a dat de calul el dinainte. Apoi s-a urcat şi mi-a făcut semn cu mîna. Şi eu i-am răspuns.
În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna ― cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toţi părinţii şi mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperişul căluşeilor, ca să nu-i ude pînă la piele, dar eu am rămas pe bancă. Şi m-a udat îngrozitor, mai ales pe ceafă şi pe pantaloni. De fapt, şapca de vînătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a murat, numai că nu-mi păsa. Mă simţeam deodată nemaipomenit de fericit, uitîndu-mă la Phoebe cum se tot învîrte în căluşei. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cît pe-aci să strig de fericire, nu ştiu de ce. Pur şi simplu pentru că era grozav de drăguţă cum se tot învîrtea, îmbrăcată în paltonaşul ei albastru. Doamne, ce păcat că n-aţi văzut-o.
Capitolul 26
ASTA-I TOT, MAI MULT NU VĂ POVESTESC. Aş putea să vă mai spun, de pildă, ce-am făcut după ce m-am întors acasă, cum m-am îmbolnăvit şi aşa mai departe ― sau la ce şcoală vor să mă dea la toamnă, după ce ies de aici, dar n-am nici un chef. Zău că n-am. Toate astea mi se par neinteresante.
Multă lume, mai ales psihanalistul pe care-l au aici, mă tot întreabă dacă am de gînd să mă ţin de carte în septembrie, cînd mă întorc la şcoală. După părerea mea, asta-i o întrebare stupidă. Vreau să spun, de unde poţi să ştii dac-ai să faci un lucru pînă nu-l faci! Nu se poate. Eu cred c-am să mă ţin, dar de unde să ştiu? Pe cuvîntul meu că-i o întrebare stupidă.
D. B. nu-i chiar atît de antipatic ca ceilalţi, dar tot îmi pune o groază de întrebări. A venit cu maşina să mă vadă sîmbătă. Era cu o englezoaică ― tipa de joacă în filmul nou pentru care scrie D. B. scenariul. Era tare afectată, dar arăta foarte bine. În orice caz, cînd tipa s-a dus la toaletă, care e la mama dracului, în cealaltă aripă a clădirii, D. B. m-a întrebat ce părere am de toată povestea pe care v-am spus-o. Nu ştiam ce naiba să răspund. Şi, de fapt, dacă vreţi să ştiţi, nici nu ştiu ce cred despre ea. Îmi pare rău c-am povestit-o la prea multă lume. Singurul lucru pe care-l ştiu e că, într-un fel, mi-e dor de toţi cei de care v-am pomenit. Chiar şi de Stradlater şi de Ackley. Am impresia că mi-e dor pînă şi de scîrba aia de Maurice. Curios! Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu