Eugen Pădurean

Întrebări nocturne

Când văd în trupu-ţi tânăr un templu, să mă-nchin?
Pot socoti eu oare că ăsta-i dar divin?
Eşti doar ispită dulce dar încă nu păcat...
Dacă Satan cu asta pe mine m-a-ncercat?
Mă linişteşte gândul – ce nu e doar al meu –
Că dragostea e dată de bunul Dumnezeu.

Toamnă la Văsoaia

Rugă: Doamne, fă-mă un measteacăn,
Să fiu cruce ori un leagăn
Miez de toamnă în Zărand
Colţ de rai pe unde calc,
Jos o mare de mesteceni,
Sus – cupolă de albastru.
Doamne, ce frumos ne legeni,
Tu voios al vieţii astru
Şi-n pădurea de mesteceni
Cu copacii de alb-crem
Gândurile negre gem.
Încercând să fie albe,
În mesteceni eu văd salbe
De strămoşi ce se ridică
În picioare: oase dalbe.
Cred – de-aceea nu mi-e frică –
Într-o zi voi fi mesteacăn:
Cruce, ramă, poate-un leagăn...?

De dragoste II

Legată de patru cămile,
Îmi zace iubirea,
Ca snopul de spice.
Ai grijă iubito –
La tine-i cutia cu mile,
Secera lunii
Şi sacul cu bice.

Cântec de dragoste

Eşti iederă pe cumpăna fântânii
Eşti liniştea din preajma stânii
Eşti mâna care-ntorci clepsidra
Scurgând nisip din piramidă
Eşti gândul care birui hidra
Din visu-mi lung, întortocheat;
Halmidă eşti de împărat.

Eşti chinu-n rochie de mireasă
Chiar firul de nisip din perlă,
Pe şalul negru de mătasă.

Eşti peştişorul meu de aur
Aceleaşi trei dorinţe-mi ascultând
Eşti bucuria lunii-n plaur
Zărindu-şi geamăna pe lac
Eşti virgula după – mi-eşti drag –
Eşti punte-ngustă, lemn de fag,
Ce leagă dragostea de ură
În toate eşti făr’ de măsură.
Eşti piatra unde-a stat Iisus
În clipa când privind în sus
i-a plâns pe oameni prima dată.
Eşti umbra albă, nepătată
Fugind de clipa blestemată
Suspinul clipei nenăscute
Lăcaş iubirilor trecute.
Şi mai eşti ce? Frumosul rozmarin
Cântat de îngeri sub un pin
Eşti bucuria tristă a revederii-n doi
Suflând în colbul vremii şi povestind de noi.

Linia albă

„Peste o linie trasă cu creta albă
furnica nu trece”

Pe stânca – templu de granit
visând iubiri făr’ de sfârşit
cuprins de-o palidă speranţă
am tras sfios, cu creta albă
pe lângă trupu-ţi de furnică
o inimă, ce-nchide-o salbă.
Din sufletu-mi înmugurit,
Verde pajişte de munte,
Cad picuri
Stropi de linişte;
Sunt fericit,
n-o să mai pleci;
sobor de greieri ne descântă:
- dincolo de linia albă
nici o furnică nu se-avântă.


Am...

am întors din drum
ploaia şi râul
vântul l-am oprit
am suflet în stele
în vise-am sculptat
cântecul ciocârliei
l-am pictat
miezul pământului
l-am ţinut în pălmi
faţa lunii am întors-o
din urletul fiarei
am scos gângurit de porumbiţă
din şuier de năpârcă – doină –
psalm, din blestem.
Am adăugat anotimpul iubirii
am...
zadarnic... cenuşa din inimă
a rămas.