Dan Botta

Dan Botta (n. 26 septembrie 1907, Adjud, m. 13 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un poet, eseist şi traducător român din perioada interbelică. Este fratele poetului şi actorului Emil Botta. A urmat şcoala primară la Adjud, iar studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani şi la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. A urmat apoi studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. A publicat în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine, etc. A participat la conferinţele grupului Criterion şi a fost cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi a făcut parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938. Pe lângă volumul de versuri Eulalii, a publicat, în timpul vieţii, două volume de eseuri. Restul operelor au apărut postum, în patru volume de Scrieri. Pe lângă opera originală, este şi autor al unor admirabile traduceri din literatura universală: poeziile lui Edgar Allan Poe şi romanul Oile Domnului (A Lã e a Neve), al scriitorului portughez Ferreira de Castro.

Cornul mării, cornul serii

Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă uşoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adâncă.

Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.

Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.

Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa,-n gemetele lunii,
Jos pe stâncă, albă, moare.

De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!


El este...

El este, este glasul lui,
Şi am ieşit în poartă;
Era doar vântul ce hai-hui
Ducea o frunză moartă.

El este, este pasul lui,
Şi-am pus urechea la pământ;
Era doar viersul râului
Scandat de asprul vânt.

El este, este mâna lui
Ce-mi bate în fereastră;
Pe cerul trist ca faţa lui
Mijea o stea albastră.

El este, e statura lui
Înaltă-n zarea dintre ulmi;
Doar fumul serii albăstrui
Se despletea pe culmi.


Seara

Seara s-a lăsat pe lume,
Soarele-a apus în spume
De mări, şi-n câmpii de brume,
Umbra fâlfâie pe lume,
Ca o pasăre ce fum e,
Ca o àripă ce fum e.


Un bucium sună departe

Un bucium sună departe, departe,
Tristeţea serii ori a zilei moarte,
Tristeţea vieţii ori a lumii moarte.

E atâta linişte acum, încât parc-ar ninge;
Cine ivărul odăii mele parc-ar atinge,
Cine intră atât de uşor încât nici nu-l atinge?

O umbră în faţa uşii mele adastă,
Îi văd chipul în seara albastră,
Cu degetul pe buze cum adastă.

Încerc să strig – vocea mi se-neacă-n piept,
Încerc să strig. Aş vrea să mă deştept.
Deşi nu visez, parcă aş vrea să mă deştept.

Liniştea e atât de cumplită peste tot,
Aş striga, m-aş ridica, dar nu pot,
Aş izgoni cumplita umbră, dar nu pot.

Şi ochii mei se pătrund de trista-i faţă,
Şi ochii mei se îneacă în trista-i faţă,
Şi încetul cu încetul mă înfăşoară ca-ntr-o ceaţă.

Un bucium sună departe, departe,
Tristeţea zilei sau a vieţii moarte,
O ştiu, şi gust a vieţii tristă moarte