Adi Cusin

Natură delicată şi vulnerabilă, ameninţând doar cu o „lume mai curată“ sau visând să oprească un om pe drum căruia să-i ofere „plânsul“, Adi Cusin a publicat în decursul vieţii numai trei volume de versuri (A fi, 1968, Umbra punţilor, 1970 şi Starea a treia, 1974), volume din care a reieşit, în 1994, singura sa antologie, intitulată Ţara somnului. Gândul poetului se mărturisea, de altfel, a fi cu totul discret în privinţa posterităţii operei sale, năzuind la emoţionant de puţin: „De-ar rămâne din mine o carte subţire,/ Pulbere gri în coperţi de răcoare“.

Dan Cristea,"In memoriam - Adi Cusin (1941 - 2008)",Revista "Luceafărul", Nr 17/2008

Lumina veche

Ce trist e la ora amiezii
În gang, când se toacă mărar,
Când stâlpii acelor familii
Adorm lunecând sub ziar.

Dar când se mai trag mari obloane
Şi varul trezit cade jos,
Şi-un cal angajat la sifoane
Aşteaptă în stradă pios.

Această tristeţe aparte
Ce-aproape devine un har,
Căzând ca un ban pe o parte
În mâluri ghicindu-se doar.

Şi-apoi o lumină cu care
Îţi vine pe trup să te speli,
Lumină cu litere clare
Necunoscută-n cerneli!

...

E prea târziu să fii Napoleon,
S-au dus armatele de cavalerie,
Sunt cel mai sincer ţap ispăşitor,
Iubite domnule, sunt cap de serie.

Ce-a mai rămas din plajă se inundă
Şi totuşi prea târziu s-o îngrădeşti.
Când intru-n apă, de singurătate
Se-ndepăr­tea­ză lumi întregi de peşti...

Şi câtă trudă pentru înălţime
– Ne-ndemânarea ta să mai cobori –
Surâsul chipului e pentru nimeni
Şi porţi inelul unei vechi erori.

Acum mi se dă voie să mă culc.
Akaki Akakievici, chiar se poate ?
Nedemn fiind de viaţa unui fulg
De-aş fi o molie cu demnitate.

...

Foaie verde ametist
Se vedea lumina trist,
Pe la cinci când după colţ
Apărea Rosa lui Scholtz.

N-o primea nimeni în casă
Fiind dânsa prea frumoasă.
Şi-atârna în stângăcie
Firma-i de croitorie.

Nu-ndrăzneam să mă apropii,
Nici s-o tulbur, nici s-o copii.
Nimenea nu-i pricepea
Nostalgia din tafta;
Şi făceam naiv din draniţi
Săbii de oprit la graniţi.

Ea trecea – ea nu ştia
De îngândurarea mea;
Ce e verde se va pierde,
Ce e mut va mai cânta.

Apoi într-un mod absurd
Mi-a venit să plâng, să zburd.
Într-un fel şi mai ciudat
Lumile s-au scufundat.
Şi era la Câmpulung
Unde nu mai pot s-ajung...

Luna şi cu soarele
Codrul cu izvoarele

...

La margini de-oraş, peste calea ferată
Te luasem cu mine să fim mai fireşti.
Mergeai stânjenită, pe tocuri înalte,
Nişte soldaţi te-au strigat să-i iubeşti.

Intrasem în câmp pe o iarbă păscută
Ocolind două porţi pentru două echipe.
Cât efort ! S-au temut de neşansă.
Departe de-oraş încercară să ţipe.

Ne-am oprit lângă râu.
Lunecau printre maluri
Clipe lungi de ulei, neputinţă, rugină.
Ce fel de peşti ar putea să trăiască
Ori ce întrebări ar putea să mai vină.

Devenirăm atenţi.
Insistent, dinspre gară,
Prin sute de ţevi se făcea un apel.
Cum tot trebuia cineva să dispară
Fiece om se închise în el.

Rămăsesem în câmp precum două excepţii.
Dintr-o dată străini, încă foarte jenaţi.
Nu mă priveai, şi-ncercam bănuiala
Că acolo în câmp o să fim condamnaţi