Gabriela Mistral

A bea

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

În valea Rio Blanco izvorăşte
neastâmpăratul Aconcagua, acolo
vroind să beau, m-am repezit la apa
unei cascade ce-n şuviţe albe
şi îngheţate-şi resfira şuvoiul.

Lipindu-mi gura fremătândă,
m-a ars ca o licoare fermecată.
Trei zile buzele mi-au sângerat de apa
Ce am sorbit atunci din Aconcagua.

În câmpul Mitla, într-o zi cu soare,
cu mers, şi greieri, m-am plecat asupra
unei fântâni, când a venit spre mine
un indian. A vrut să mă ajute
şi, sprijinindu-mă deasupra apei,
el capul mi l-a susţinut aşa cum
oferi un fruct, cu mâinile-amândouă.
Eu beau şi-n apa ceea era chipul
şi-al lui şi-al meu. Atunci înţeles-am
ca într-un fulger, că necunoscutul
din Mitla, indianul, era carne
din neamul meu străvechi, de la-nceputuri.

În insula numită Puerto Rico,
odihna copleşită de albastru,
trup liniştit, talazuri zbuciumate
şi-o sută de palmieri, părând o sută
de mame. O fetiţă-n joacă sparse
nuca de cocos, dăruindu-mi apa
palmierului, maternă, roditoare.
Şi niciodată-asemenea dulceaţă
nu am băut, cu sufletul şi trupul.

Îmi amintesc, pe când eram copilă,
Că mama-mi aducea ea însăşi, apa
între o gură şi-alta, aplecată
pe vasul de-argilă,-i vedeam faţa.
Cu cât se ridica mai tare mâna-i,
cu-atât se cobora mai jos ulciorul.
Am încă-n suflet valea înverzită,
simt setea şi privirea mamei… Poate
aceasta-i veşnicia:
să fim încă
aşa precum am fost odinioară.

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.


El mă sărută

El mă sărută, şi iată-mă acum alta, alta prin pulsul
venelor sale, care-l dublase pe-al meu, prin respiraţia altuia
pe care o simt în respiraţia mea. Trupul
mi s-a înnobilat precum inima mea...
Un parfum de flori în respiraţia mea! Totul prin el,
care se odihni pe mine ca
roua pe ierburi.


Roza

Bogatul miez al rozei sângerii
E bogăţia fiinţei tale vii.
Lasă-ţi, ca roza, inima-nvoltată.
Nu te închide, neînduplecată,

În tine. Înfloreşte-n joc, în cânt
Şi dragostea aşteaptă fremătând.
Să nu fii rozei aspră păzitoare:
Te-ar arde înfocata ei splendoare.

Tăietorul de lemne
în româneşte de Ion Frunzetti

Rămase-ntins pe iarbă
De trudă tăietorul,
Şi adormi-n aroma
De pini tăiaţi de el.

Picioarele-i bătut-au
Atâtor pajişti iarba,
Şi umerii – bronz – cântă
Şi mâinile-i visează.

Văd pragul lui de piatră,
Nevasta şi ograda-i.
Tot ce-a iubit îi umblă
Prin preajmă cât timp doarme.

Şi tot ce n-a avut
Îl face şi mai cast.
Şi doarme, făr’de nume,
Cum ar dormi un arbor.

Amiaza-l săgetează
Cu lăncile-i aprinse.
Cu ramuri de răcoare
Obrazul eu i-l zvânt.

Şi ca un cântec, ziua
Lui vine către mine
Şi ziua mea i-o dărui
Ca pe un pin tăiat.


Iar noaptea, când se-ntoarce
Tăind câmpia oarbă,
Aud femei cum strigă
La cel venit prea târziu;
Şi-mi cad greoi pe umeri
Ca-n patru lănci înfipte
Numirile acelui
Pe care l-am păzit
Cu sângele şi cu răsufletul din mine.

Ploaia linştită

Această apă sălcie şi tristă,
ca un copil pedepsit
înainte de a veni pe lume,
moare.

Liniştit pomul, liniştit vântul ;
o, şi-n această linişte minunată
cântecul acesta duios şi amar,
prăbuşindu-se !

Cerul e ca o imensă
inimă din care izvorăşte-amarul.
Nu plouă: e o sângerare lentă
şi mare!
Din casele lor, oamenii
nu simt această amărăciune,
această cădere de apă tristă
din înălţime.

Acest larg şi obositor
coborâş de ape învinse
către pământul care zace
şi transpiră.

Plouă. Ca un şacal tragic,
noaptea se lasă peste munţi.
Ce se va ridica, peste umbra,
din Pământ ?

Veţi dormi, în timp ce afară
cade suferindă această apă inertă,
această apă ca râul Lete, soră
cu Moartea.

Pâine

au lăsat o pâine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coaja ciupită, ruptă-n fărâme
ca fulgii pufoşi de zăpadă.

şi îmi pare nouă, şi nicicând văzută,
deşi cu nimic altceva n-am trăit,
dar luând-o în mâini, ca într-un vis,
tactul şi mirosul nu mi-o amintesc.

şi totuşi, e mama când mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu când mă sfâşii cântând.

nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am şi văzut-o;
nu există nimeni în toată casa
decât această pâine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaşte,
iar eu cu trupul meu o recunosc.

s-a frânt pretutindeni şi de demult
aceeaşi pâine între o sută de fraţi,
pâine din Coquimbo, pâine din Oaxaca,
pâine din Santa Ana şi din Santiago.

de când eram mică o cunoşteam
sub formă de soare, de peşte, de abur,
mâinile mele îi simţeau miezul
cald precum unui pui de porumbel.

apoi, am uitat-o şi-n această zi
amândouă din nou ne-ntâlnim,
eu cu trupul meu de Sara bătrână,
ea cu al ei de numai cinci ani.

prietenii morţi cu care am mâncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pâine de grâu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.

e altul şi-i cel împărţit
în pământul unde-au dispărut.
o rup în două şi îi simt mireasma,
o pun pe masă şi îi simt căldura.

mi-s mâinile pline de pâine,
privirea mi-e plină de lanuri
şi plânsul izvorăşte deodată
peste uitarea atâtor ani,
şi nu mai ştiu de faţa-mi îmbătrâneşte,
ori renaşte în clipa aceasta.

cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim şi stăm împreună din nou,
pe această masă fără carne şi fructe,
amândouă în această linişte omenească.
şi vom tăcea până când vom fi una
şi anotimpul nostru se va fi sfârşit.