Alecu Donici

Şi-a început în tinereţe cariera militară la liceul de profil din Sankt Petersburg, după care revine la baştină şi activează la început în Chişinău, apoi la Iaşi şi Piatra-Neamţ. Practică avocatura, dar şi scrie mult. Era inspirat de fabulele lui La Fontaine şi Krîlov. La 1840 si 1842 editează două cărţi de “Fabule” cu opere proprii şi traduceri. În cooperare cu Constantin Negruzzi traduce şi publică “Satire şi alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Puşkin “Ţiganii”(1837) şi alte creaţii ale clasicilor literaturii universale. Donici a avut un deosebit spirit de observaţie, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creaţia sa sunt populare fabulele: ”Antereul lui Arvinte”, “Musca la arat”, “Racul, Lebada şi Ştiuca” ş.a. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iaşi, în România .


Înfiinţarea fabulei

În palat la împărat,
Adevărul, gol din fire,
Fără veste au intrat.
La a lui aşa privire
Împăratul au strigat:
— Cine eşti? Cum îndrăzneşti,
Gol, aici, să te iveşti?
— Adevărul sunt.

— Ce vrei?
— Vreau să-ţi spun a mea părere:
Tu nicicum nu ai durere
Pentru pământenii tăi;
Cei mai mari te măgulesc
Şi norodul jefuiesc;
Legile îţi sunt călcate...
— Ieşi afară! Ieşi afară!
Golule neruşinate!
Daţi-l uite jos pe scară!
Iată cum fu primit
Adevărul dezgolit;
El, oftând, se depărtară.
Dar a lui dorinţă bună
Un alt chip i-au arătat.
Adevărul mai pe urmă
Iar au mers la împărat,
Însă nu gol, ci-n veşminte

Împrumutate la minte
Şi, cu aer de respect,
Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare,
I-au dat toată ascultarea;
L-au pătruns, l-au înţeles,
Şi îndată au ales
Alţi miniştri, altă curte,
Au făcut prefaceri multe,
Trebile au îndreptat
Ş-au fost binecuvântat.


Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin
Trista mea vedere uimit rătăceşte.
Mă uit şi la soare: de lumină plin
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
Iar legea naturii pe om au oprit
Cu ţărna-mpreună să poată străbate
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Cum falnic răspică a soarelui rază,
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,
Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare
Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,
Află a lor timpuri, regule şi curs,
Plin de nemurire mai departe zboară
La poarta veciei, la cel nepătruns!

La buciumul

Buciume cu voce tare,
La bună vreme răsuni:
Eu salut a ta cântare,
Ca vitejii mei străbuni.

A lor bucium suna semnul
Mişcărilor ostăşeşti,
Iară tu ne cânţi îndemnul
La fapte înţelepţeşti.

Patriotica simţire
Vrei să deştepţi între fraţi,
Ale căror despărţire
A stat ani îndelungaţi.

Şi ce viaţă e mai bună,
Cum psalmistul a cântat:
Decât fraţii împreună
Să trăiască ne-ncetat?

România să vieze
Subt o lege, subt un scut,
Să tot binecuvânteze
Pre cei ce-o au renăscut!

Cântă, cântă, bucium falnic,
De străbate la auz;
Căci pentru păcatul jalnic
Sunt între arcaşi şi surzi.