Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), (* 13 decembrie 1797, Düsseldorf – † 17 februarie 1856, Paris), unul din cei mai semnificativi poeţi germani, s-a născut într-o familie evreiască din Düsseldorf. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupaţiei franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerţ. După ce şi afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricţii severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era şi cea de profesor la universitate, care devenise ţelul lui Heine. Heine şi-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost "biletul său de intrare în cultura europeană". De fapt se pare că nu a fost chiar aşa. Vărul şi binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieţii, Heine s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identităţi, germane şi evreieşti.
Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri; cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.
Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul "Gedichte" (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite versuri, "Buch der Lieder" (Cartea cântecelor, 1827).
În 1831 Heine a plecat în Franţa, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepţii ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocraţie. Cu excepţia unei scurte vizite în Germania, în 1843, el şi-a petrecut restul vieţii la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau consideraţi ca făcând parte din mişcarea Junges Deutschland (Germania tânără). Cu toate acestea, de la distanţă, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris "Deutschland. Ein Wintermärchen" (Germania. O poveste de iarnă), un fel de jurnal al călătoriei întreprinse de el în Germania şi a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea "Atta Troll: Ein Sommernachstraum" (Atta Troll: Visul unei nopţi de vară), el a satirizat politica utopică a opozanţilor regimului din Germania.
Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în poezia "In der Fremde" (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viaţă a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.
În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti asupra Institut für Sexualwissenschaft (Intitutul pentru ştiinţe sexuale), printre cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit şi lucrările lui Heine. Se pare că replica din piesa sa "Almansor", din 1821: "Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen" (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.


Loreley

Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.

Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Trei sonete

I
(Traumbilder)
În vis, părea la nuntă că mă-nvită;
Şi se făcea că eu plecam de-acasă
În frac de gală, vestă de mătase;
În faţa mea sta dulcea mea iubită.
M-am închinat şi-am zis: "Sunteţi mireasă?
Eh, vă doresc viaţă fericită!"
Dar vorba mea era aşa silită,
Pe cât de rece şi politicoasă.
Atunci iubita izbucni în plâns,
Şi-n lacrimile ce-i curgeau întruna,
Încântătorul chip al ei s-a stins.
O, dulcii ochi, evlavioase stele,
De mă minţesc aievea-ntotdeauna,
Măcar în vis mă-ncred cu drag în ele.

II
(Mamei sale B. Heine, născută von Gelden)
Sunt învăţat să port sus a mea frunte,
Căci firea mea e dârză şi-ndrăzneaţă;
Chiar regele de m-ar privi în faţă,
Privirea mea ar şti cum să-l înfrunte.
Dar, scumpă mamă, oricât de semeaţă
Figura mea ar sta să se încrunte,
Eu şovăiesc, cu pletele cărunte
Când mi te-apropii, sfântă şi măreaţă.
Spiritul tău poate mă umileşte,
Spirit înalt, ce nu cunoaşte frică
Şi fulgerul spre ceruri se ridică.
O amintire mă nelinişteşte,
Purtarea mea cea rea posomorât-a
Inima care m-a iubit atâta?


III
Ca un nebun te-am părăsit odată,
În lumea largă dorul mă gonise
Să cat iubirea-ntrevăzută-n vise,
Ca s-o cuprind în inima mea toată.
Şi am cerşit pomana ne-nsemnată
Rătăcitor, cu braţele deschise,
Şi am bătut la porţile închise,
Dar numai ură-mi dară ca răsplată.
Ci eu doream iubirea,-n veci iubirea,
Şi asta n-am găsit-o nicăirea.
Bolnav şi trist m-am reîntors acasă.
Tu mi-ai ieşit atunci în prag duioasă,
Şi, ah, în ochii tăi sta zugrăvită
Iubirea sfântă, dulce, mult dorită.

Nimfele

Bat valuri plescăind în ţărmul
Pustiu, şi luna-i sus, pe mare...
Pe dună zace cavalerul
Cuprins de leneşă visare.

Ies albe nimfe din adîncuri,
Un văl uşor e a lor haină;
Crezînd că doarme dus voinicul,
S-apropie de el în taină.

Întîia stă, i-admiră coiful
Cu penele strălucitoare,
A doua şi-află joc cu lanţul
Şi ciucurii la cingătoare...

Şi, fulgerînd din ochi, a treia
Îi trage spada sclipicioasă:
Proptită-n spadă mi-l priveşte
Şi-i rîde-n faţă, drăgăstoasă.

A patra drăgălaş s-alintă
Pe lîngă el, şoptindu-i glume:
— O, de-aş putea să-ţi fiu iubită,
Drag făt-frumos din altă lume !

A cincea mîinile-i dezmiardă !
A şasea parcă nu se-ndură,
Sfios s-apleacă şi-l sărută
Întîi pe ochi, apoi pe gură...

Şiret, el nu deschide ochii,
Se simte-aşa nespus de bine:
Sub farmecul tăcut de lună
Se lasă răsfăţat de zîne.

traduceri de Şt.O.Iosif