Emil Gîrleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. Părinţii locuiau în apropierea Copoului, în faţa grădinii lui Vodă Sturza, loc cu încântătoare privelişte de care scriitorul îşi va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate şi concentrare, îşi îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldaţii şi citea cu nesaţ "Povăţuitorul copiilor", editat de Creangă. După ani, când îl află printre cărţi uitate, manualul e întreg, nemâzgălit. Părinţii, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, aparţinând unei familii de răzeşeşti din Bacău şi mama, Pulheria Antipa, grecoaică de origine, se despart, lăsând copilul în grija unor mătuşi din Iaşi, care i-au cultivat înclinarea spre duioşie şi frumos.
Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influenţa tatălui, precum şi faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele.
A debutat la revista ieşeană „Arhiva” în 1900 cu schiţa "Dragul mamei" şi cu poezia "Iubitei" sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” şi colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români în 1908, al cărei preşedinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu. Cea mai cunoscută operă a lui Emil Gârleanu este "Din lumea celor care nu cuvântă" apărută în anul 1910, în care a relatat întâmplări alegorice din viaţa gâzelor, păsărilor, animalelor şi plantelor.
Un alt volum, "Nucul lui Odobac" tot din 1910, dezvoltă tot o temă sămănătoristă: dispariţia ţărănimii patriarhale şi a obiceiurilor tradiţionale. Alte volume importante: Cea dintâi durere(1907),
1877. Schiţe din război(1908), Visul lui Pillat(1915), Culegătorul de rouă(1919),etc.
Ucigaşul
Ieşeam de pe sala întunecoasă şi umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestriţătura de oameni pe care patimile şi ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin faţa noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ţinea batista la ochi şi plângea cu sughiţuri.
Prietenul mi-l arătă şi-mi zise:
— Uite-l, a dat foc, pentru ca apoi să fie despăgubit, a lăsat pe drumuri nu ştiu câte familii, şi acuma, când se duce pe un an la puşcărie, plânge ca o muiere. Şi adăugă cu dezgust: Urâţi îmi sunt oamenii ăştia...
— Dragul meu, urmă el când ieşirăm afară în uliţă, cât am fost procuror, am avut de cercetat multe fapte. Şi m-am încredinţat că laşii cei mai mulţi sunt printre noi. Dumnezeu să mă ierte dacă-ţi spun că, din câţi oameni cunosc eu, nu se vor găşi zece care să-şi ia asupra-şi răspunderea faptei îndeplinite. Ca să-ţi dau o pildă de cum ştiu cei mici, cei umiliţi, să-şi primească soarta, să-ţi povestesc o întâmplare.
Am luat-o încet, pe sub copacii umbroşi ce mărgineau uliţa. Prietenul începu:
Eram pe atunci procuror la Iaşi. Se făcuse un omor la drumul mare, şi-a trebuit să plec repede cu trăsura. Am sfârşit cercetarea uşor; când am ajuns, jandarmii şi puseseră mâna pe şatra printre ţiganii căreia se găsea şi cel ce omorâse proprietarul. Ţiganul era dintre acei care ucid ca şi cum ar bea un pahar de rachiu, sau ar mânca o găină de furat. În mintea lui nu trăia deosebirea dintre un fapt şi altul. O bestie. Ăştia nu pot intra în rândul oamenilor... Mă întorceam spre Iaşi, când, într-un sat, în dreptul primăriei, îmi ieşi notarul cu jandarmul înainte şi-mi spuse că, atunci chiar, se făptuise o rănire cu toporul.
Eram foarte grăbit, dar a trebuit să merg. Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo.
Ograda era plină de oameni. Jandarmul i-a dat la o parte şi am intrat în casă. Rănitul era un om în vârsta mijlocie. Primise o muche de topor în cap, la ceafă, dar nu murise. Nu putea scoate însă nici o vorbă. Nici nu se gândiseră măcar să-l ducă la spital. Am poruncit să-l trimită în trăsura mea şi-am întrebat de cel ce lovise. Era vecinul, un moşneag. Am trecut alături. Într-o odaie joasă, pe pat, lângă un străjer, sta dânsul. Într-un colţ, în picioare, un om voinic fecioru-său; iar lângă cuptor, bătrâna nevastă-sa. Când am intrat, moşneagul s-a sculat în picioare. M-am aşezat pe un scaun, l-am chemat lângă mine şi l-am întrebat:
— Dumneata ai lovit cu toporul pe Criste Dămian?
Moşneagul răspunse dârz:
— Eu.
— De ce?
Bătrânul îşi trecu mâna peste gură, îşi potrivi mijlocul în chimir, se uită pe sub gene la mine, apoi vorbi:
— I-am dat cu barda, pentru că, după ce mi-a înjunghiat purcelul, s-a ţinut şi ţantoş şi mi-a tras o palmă. Mi-a înjunghiat un purcel, purcelul de două luni, şi l-am prins, că l-am văzut cum îl pârlea disde-dimineaţă. Şi aista-i al doilea purcel care mi-l mănâncă, mânca-lar... Doamne iartă-mă...
— Ei, îi zic eu, şi pentru un purcel să omori omul?
Moşneagul dădu cu mâna, să n-am grijă:
— Nu mai moare el, că doar nu l-am lovit să moară. L-a bătut tot satul odată, şi n-a murit, că-i soi rău. Soiul rău nu moare.
— Şi cum l-ai lovit?
Moşneagul stătu puţin pe gânduri:
— Păi cum... Ia, aşa, bine...
— Nu: Aşa, bine! Spune-mi: cum?
— Păi... m-am dus în ograda lui şi i-am zis: Măi, da purceii mei îs de făcut pomană pentru sufletul bunică-tei? De ce mi-i înjunghii, măi, c-o să te ieu de beregată. El atunci, cum era cu barda în mâna dreaptă, a trecut-o în stânga şi mi-a trântit o palmă zdravănă. Eu i-am smuncit barda şi i-am făcut o dată vânt. Şi Dămian numai ce-a căzut moale la pământ... Eu, când am văzut aşa, şi cum eram singur, că nu mai era nimeni cu noi, am strigat la fecioru-meu, să vie, să-mi ajute să ridicăm pe Dămian de jos, că ţipa şi gemea de durere. Pe urmă au venit şi oamenii de ne-au găsit pe amândoi, pe mine şi pe feciorumeu, acolo... Iaca aşa...
În clipa aceasta se deschise uşa, intră un jandarm şi-mi aduse vestea:
— Să trăiţi, domnule procuror, până la spital rănitul a murit.
La vorbele acestea, moşneagul tresări uşor, dar rămase locului. În tăcerea care se făcu, glasul bătrânei se auzi de lângă cuptor: Dumnezeu să-l ierte. Apoi prinse să bocească. Moşneagul încercă să-şi facă cruce, dar se opri repede, spuse numai şi el: Dumnezeu să-l ierte.
Atunci din colţul odăii ieşi la lumină feciorul bătrânului. Veni, se alătură de tată-său, îl dădu cu umărul mai încolo şi zise:
— De-acu, lasă! Apoi se întoarse către mine: De-acu pot să spun: eu l-am omorât. Că tătuca nu credea să moară Dămian, aşa, dintr-o lovitură, şi-mi spusese, acolo, pe loc, să-l las pe dânsul să facă cele câteva luni de gros, că el tot îi bătrân şi eu muncesc mai din greu acasă, şi ajut mai mult mămucăi. Şi eu am lăsat să fie aşa, că Dămian n-a văzut cine l-a lovit, că eram numai eu cu tătuca, şi când i-a dat tătucăi o palmă, s-a şi întors să fugă, şi eu, cum eram cu barda în mână, că cioplisem un par să-l înfig într-o spărtură de gard, am văzut roşu şi l-am lovit pe la spate. Şi dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Da eu tot nu puteam să trăiesc să ştiu pe tătuca în gros pentru mine, că m-ar fi muncit gândul.
Bătrâna bocea mai tare. Moşneagul îşi şterse fruntea de sudoarea ce-i picura pe faţă. Ceilalţi rămăseseră încremeniţi...
L-am arestat. Mai înainte de a-l ridica, mi-a cerut voie să se ducă într-un colţ. Acolo şi-a scos cizmele cu creţi, de şi-a pus o pereche ruptă de opinci. Şi-a lăsat cojocelul cel bun de pe dânsul şi a luat un mundir vechi. A sărutat pe rând mâna bătrânilor, şi-am dat să plecăm. La uşă se opri, de chemă pe tată-său. Apoi se căută în sân, scoase o basma, o desfăcu şi luă dintr-însa o hârtie galbenă. O întinse moşneagului şi-i spuse:
— Iată hârtia de plata ghirului; că te-o pune să-l mai dai o dată.
Apoi plecă fără să privească înapoi.
M-am plimbat încă mult cu prietenul meu, dar n-am mai vorbit nici unul. Ne cercetam sufletele.
mia fost de mare ajutor.:)multumesc mult.:)
RăspundețiȘtergere