Horia Stefan Simon

Pană de inspiraţie


- Muzo! Hei, muzo! Bineînţeles, când ai nevoie de ea, ia-o de unde nu-i. Dar în materie de morală e neîntrecută: cum că de ce nu-mi fac timp să mai şi scriu câte ceva, că altfel n-am ce publica şi uită lumea de mine; plus că au îmbătrânit nederanjaţi păianjenii pe topul de hârtie… Să mai încerc o dată. Muză! Hai, fă, muzo, arată-te, că avem treabă!
- Sunt aici, nu e nevoie să strigaţi şi să deranjaţi tot cartierul.
- Ia uite că ai apărut! Da’ scumpă mai eşti la vedere. Şi ce faţă de cal are! Parcă ar fi Pegas, nu muză.
- Doriţi să vă servesc cu o cafea?
- Cafea? Nici prin gând nu-mi trece. Pentru inspiraţie doar te am pe tine…
- Domnule…
- …şi, câteodată, coniacul.
- Vă rog, fără alcool.
- Cum? S-a inventat coniacul fără alcool?
- Nu, dar ştiţi…
- Bine, treacă de la mine. De fapt, voiam numai să stăm puţin de vorbă.
- Poate domnul s-a hotărât, în sfârşit, să-şi continue romanele începute acum patru, respectiv trei ani, şi întrerupte în faze relativ incipiente, după ce a umplut tot târgul cu planurile genialelor sale proiecte literare. Mai bine mai târziu decât niciodată.
- Auzi, madam? Lasă miştocăreala şi ascultă-mă cu atenţie, că urmează un comunicat important pentru planetă şi în special pentru tine.
- Vai, lăsaţi… Ce vorbe mari! Rostite probabil la beţie.
- Iar începi? Mă deconcertezi şi uit ce-am vrut să-ţi spun.
- Înseamnă că nu e ceva prea important.
- Ba, tocmai că e ceva de o importanţă capitală! Stai o clipă, să-mi reamintesc.
- Îi reamintesc eu domnului că mai am şi alte treburi decât să discut atâtea minute doar cu dânsul…
- Stai aşa, că mi-am adus aminte. Ascultă aici! Colaborarea noastră, aşa cum a fost ea, bună, rea, nu mai poate continua în acelaşi fel.
- Ce-ţi veni, nerecunoscătorule?
- Trebuie să o regândim, să o modificăm, nu mult, doar prin părţile esenţiale.
- Nu vă înţeleg. Fiţi mai explicit, vă rog.
- Te anunţ solemn că sunt hotărât să-mi caut o nouă identitate artistică.
- Probabil cea veche nu te mai suportă. O înţeleg…
- M-am săturat de prejudecăţi, de stilul clasic şi prăfuit, de construcţiile cuminţi şi convenţionale, vreau o frază mai dinamică, mai cu nerv, mai cu zvâc!
- Clientul nostru, stăpânul nostru. Culmea coincidenţei este că şi eu vreau acelaşi lucru de la tine.
- Deci gând la gând cu bucurie. Să vedem dacă te ţine unisonanţa şi în continuare.
- Mă faci curioasă. Încearcă-mă.
- Începând chiar de astăzi vreau să fiu în rând cu ultimul răcnet al prozei româneşti. Iar datoria ta va fi…
- Îmi cunosc eu foarte bine datoriile. Nu e nevoie să mi le spună altcineva.
- Nu mă mai întrerupe, că iar pierd şirul.
- Bine, nu mai zic nimic.
- Aşadar, datoria ta va fi să mă inspiri cu subiecte din sfera generoasă a banalului, cu momente de cotidian, cu scene din viaţa reală, cu situaţii stradale...
- Asta n-ar fi mare lucru, dar nu mi se pare colegial să le iei pâinea de la gură autorilor de reportaje, doar eşti, sau, mă rog, te consideri a fi ditamai romancierul. Dacă domnul are asemenea pretenţii, cred că va trebui să plec. Parcă şi miroase ceva…
- Miroase? Ce să miroase? Poate a creier ars.
- Miroase a concesie făcută modei, în detrimentul calităţii întregului. Ca să mă înţelegi, din mărunţişuri cu greu poţi construi o operă viabilă.
- Ce ştii tu, îngeraş cabalin… S-au mai schimbat vremurile. Acum bat alte vânturi. Eu vreau secvenţialism şi textualism, vreau fracturism…
- Uşurel, scriitoraşule, mai temperează-ţi din avânturile experimentaliste, că nu mai eşti la prima tinereţe.
- Ba n-am să-mi temperez nici un avânt! Vreau subiecte derizorii, vreau detalii de provincie, vreau realism domestic minimalist.
- Dragul meu fost – de mult – adolescent, cred că suferi de idiosincrazii subbalcanice şi grobiene.
- Am să mă prefac, din respect pentru vârsta-ţi înaintată, că n-am auzit nimic. Decât să mă ironizezi, mai bine ai încerca să mă ajuţi să fiu în ton cu moda. Adică, dacă nu-ţi cer ceva peste puterile-ţi limitate, inspiră-mă cu droguri şi sexualitate, cu bizarerii şi picanterii, cu perversiuni şi mult carnal…
- Te compătimesc, bătrâne. Eşti doar un biet complexat şi angoasat. Şi câte speranţe nu mi-am pus în tine… Păreai un om relativ normal. Oare când te-ai schimbat într-un asemenea hal? Mai bine i-ai cere muzei tale să te-nveţe zborul prin imaginar, să-ţi şoptească frazele şi ideile cele mai fermecătoare, pe care nu le-a mai spus nimănui, de, auzindu-le, să se înfioare fluturii şi norii, să tremure emoţionate spicele şi roua dimineţilor senine, să-şi umple sălbăticiunile extaziate nările cu parfumul florilor…
- Ba să nu-mi şoptească! Să-mi strige, ca să pot striga şi eu, să înjure, ca să înjur şi eu, să-mi urle, ca să pot urla şi eu, să fie violentă, să fiu şi eu la fel, şi, astfel inspirat, cu doar câteva vorbe vii să fac fluviile să curgă spre izvoare, luminile să se ascundă-n umbre, şoarecii să fugărească pisicile…
- Dacă aş şti că proza ta ar avea asemenea efecte şi ţinând cont de aversiunea mea pentru pisici, mai că aş încerca să-ţi fac pe plac. La o adică, nu cred că mi-ar pica aripile dacă ţi-aş spune pe un ton mai ridicat nişte semigolănisme uşor decoltate…
- Mă dezamăgeşti, muzo. Nu-mi trebuie decolteuri timide, vreau sâni golaşi şi trepidanţi, vreau fese proeminente, vreau falusuri nervoase…
- Da’ una peste gură nu vrei, nesimţitule?
- Nu mă-ntrerupe, că n-am terminat! Vreau sexualitate, vulgarităţi, organe…
- Ce fel de organe? Cele de partid ar fi bune?
- Bune şi alea, numai să fie de la buric în jos.
- Obsedatule! Măcar în literatură încearcă să-ţi foloseşti mai mult neuronii şi mai puţin hormonii.
- Draga mea muză demodată şi degeaba înaripată, eşti demnă de mila tinerilor prozatori…
- Oricum, tu nu te mai încadrezi de mult în rândurile lor.
- Cred, adică sunt convins, că faci dovada unei mentalităţi retrograde, poate chiar retrogradabile. Am bănuiala că acolo, la voi, nu prea se fac cursuri de reciclare, iar la cele care s-au făcut ai cam tras chiulul din greu.
- Mai degrabă ai tras tu chiulul de la cursurile de respect şi bună cuviinţă. Sau poate astă-noapte ai dormit cam rău…
- Ba dormi tu încremenită în manierism şi desuetudine. Trezeşte-te şi pune umărul, copita sau aripa la scoaterea din mocirlă a literaturii!
- Pardon! În mocirlă vreţi voi să aruncaţi literatura. Adică tu şi alţi câţiva scandalagii şturlubatici şi exaltaţi.
- Nu te supăra, dar habar n-ai pe ce lume se trăieşte în ziua de azi. Fă un efort şi uită de convenţionalism şi pudibonderie. Dacă vrei să coabităm fericiţi în continuare, adaptează-ţi sensibilitatea artistică noii epoci. Hai să eradicăm definitiv ruptura dintre scrierea cuvântului şi trăirea lui!
- Eşti logoreic, dar prăpăstios.
- Să facem împreună o breşă largă în tabuurile vechi! Să aruncăm clişeele de receptare anacronice!
- Niciodată! N-am de gând să mă ridiculizez slujind un rebel capricios şi fără cauză. Revino la sobrietatea şi seriozitatea care aproape te-au consacrat. Hai, încă nu e prea târziu. Uite, citesc în ochii tăi că mai putem să ne înţelegem, da, că vrei să fii din nou cel de altădată.
- Vreau pe dracu’! Vreau… licenţiozităţi şi obscenităţi, ce p…pana mea!
- Aaauu!!! Ce faci, cretinule? De ce mi-ai smuls o pană din aripă?
- Ca să nu crezi cumva că expresia “pana mea” e doar o metaforă sau o pană de inspiraţie.
- Dar era pana mea, nu a ta!
- Era, bine zis. Însă, dacă preferi, pot la fel de bine să spun “ce… pana ta!”
- Poate “pana dumneavoastră”, că n-am fost împreună nici la film, nici la discotecă.
- Ia nu mai fii aşa ţâfnoasă. Ce rost are să ne formalizăm? Doar ne cunoaştem de atâta vreme…
- Dar nici chiar aşa, să ne tragem de şireturi, ba chiar şi de pene.
- Hai să facem o înţelegere, că aşa sunt eu azi, conciliant: eu nu-ţi mai jumulesc penele…
- Vă asigur că nici nu veţi mai avea ocazia.
- …iar tu, sau - dacă preferi - dumneata, ai să mă porţi uşor spre culmile succesului – apropo, sper că lipsa unei singure pene nu-ţi va afecta prea mult performanţele de zbor.
- Dacă eşti susţinătorul unui astfel de program, nu te baza pe aripile mele, că n-ai nici o şansă. În schimb, îţi fac o recomandare: încearcă să zbori pe cont propriu, eventual cu ajutorul noilor şi bunelor tale prietene, organele genitale. Hi, hi, hi.
- Degeaba râzi ca o iapă, că nu mă mai impresionezi. Din această clipă, pentru mine eşti doar o fostă colaboratoare.
- Ohoho! Cineva s-a supărat rău de tot. Mă rog, nici eu nu pot accepta chiar orice.
- Asta e, n-avem ce face. După discuţia lămuritoare de astăzi mă văd nevoit să intentez divorţul. Şi zeii îmi sunt martori că am încercat să salvez ce se mai putea salva. Dar m-am lovit de lipsa ta de înţelegere ca de un perete.
- …Vai, chiar aşa? Oare nu se mai poate …repara nimic?
- Nimic, draga mea. De-acum, te rog să baţi din aripi, din gură sau din copite pe la alte urechi şi uşi. Ale mele vor rămâne surde la fâlfâirile, şoaptele şi tropăielile tale arhaice şi desuete. Rămâne doar să cădem la învoială cu împărţirea bunurilor comune, adică a celor scrise până acum.
- Cele scrise? Pune-le în ramă şi închină-te lor ca la icoane, că fără ajutorul meu aşa pagini reuşite nu vei mai scrie niciodată. Şi, la despărţire, îţi mai împărtăşesc din vasta-mi experienţă: era mai bine să laşi loc de bună ziua, să nu trânteşti prea tare uşa la plecare. Oamenii sunt schimbători, se mai răzgândesc…
- Poate oamenii obişnuiţi. Geniile, niciodată! Adio!

* * *

- Noapte bună şi mai poftiţi pe la noi. Duce-te-ai învârtindu-te, căposule! Că mult ţi-a trebuit să-ţi scoţi fizicul pe uşă, pramatie ordinară ce eşti! Ştiam eu că scriitorii-s cam ciudaţi, însă ăsta a întrecut măsura.
- Vai, Mona, dar ce ai cu bietul om? Că e unul din clienţii cei mai fideli şi mai liniştiţi
- Păi, asta-i, că şi eu aşa-l ştiam. Şi încă de mult. Tu încă nici nu erai angajată aici, la noi. Venea cu un ziar sau cu o carte şi stătea cuminte două ceasuri numai cu o cafea sau o apă minerală. La început ne şi certa şefu’ că nu-l dăm mai repede afară, să nu ţină atâta timp scaunul ocupat. Până într-o zi când ne-a dat la toţi – şi mie, şi la Victoriţa, şi la patronu’ – câte o carte de-a lui, cu autograf. Adică un fel de dedicaţie şi dedesubt semnătura autorului, adică a lui. Să-l fi văzut ce mândru era! Patronu’ chiar i-a făcut cinste cu un coniac mare.
- Tu vorbeşti serios soro? Că de când sunt şi eu aici cu voi, a mai dat băutură pe degeaba doar la grasu’ ăla de la Sanepid…
- Să mor eu dacă te mint! Chiar şi glumea şefu’, că-şi va recupera înmiit investiţia peste câţiva ani, când blegu’ ăsta de scriitor va lua Nobelu’. Drept să-ţi spun, n-am auzit să-l fi luat, dar azi i s-a urcat brusc democraţia la cap. Numai de prostii se ţinea.
- Ce i-ai dat să bea?
- Coniac, ca de obicei în ultimul timp. Până l-am văzut că s-a torpilat. Am vrut să nu-l bag în seamă, dar a început nemernicu’ să urle ca un isteric. M-am dus la el şi i-am spus verde-n faţă că e beat ca un porc şi că în afară de cafea nu-i mai dau nimic, nici dacă stă în cap. S-a liniştit pe moment şi mi-a spus că vrea doar să stea de vorbă cu mine.
- S-o fi plictisit, săracu’, tot singur…
- Da’ să vezi ce texte băga: cum că vrea să-mi spună ceva de “importanţă capitală” şi când să spună, uita. Apoi iar îşi amintea. Ce mai, circ curat, Irino, să n-am parte de bacşişuri dacă exagerez.
- Şi ce ţi-a spus aşa de important? Hai, nu mă mai ţine în suspensie, că nu mă apuc de spălat pe jos până nu-mi zici.
- D-apoi cine-l ştie ce tot bălmăjea el pe acolo. Stăteam şi eu cu urechea ciulită, dar n-am prins mare lucru. Mai mult vorbe fără sens. Ba, o dată parcă a vrut să-mi spună el mie care-mi sunt îndatoririle. Mamă, ce i-am făcut. Ţi l-am repezit de nu s-a văzut. Imediat s-a calmat. Dar nu de tot. Că iar a început să vorbească pe limba lui păsărească. Eu mai aveam şi alţi clienţi, plus că mă plictisise deja individu’, aşa că am pretextat că se simte ceva miros de ars şi am şters-o. Nu m-am mai dus pe la masa lui, l-am lăsat să se certe singur, numai cu coada ochiului îl mai urmăream din când în când. Iar după ce au plecat toţi şi el a rămas ultimul client, m-am dus să-i dau cu apropoul că e târziu şi să nu fie neam de traistă să ne ţină peste program. Nici n-are rost să-ţi spun ce mi-a făcut, că oricum n-o să mă crezi.
- …M-ai lăsat fără grai. Te implor, spune mai repede, că nu mai rezist.
- No, Irino, apoi aşează-te frumos pe un scaun, trage adânc aer în piept şi ascultă…
- Da’ zi-i odată, că explodez.
- M-a drăcuit bine şi m-a ciupit!
- Cum? Cine? Mutălăul ăla? Nu se poate, ai visat, dragă. Sau poate ai băut şi tu ceva.
- Ştiam că n-o să mă crezi. Hai, că drăcuiala, dă-o dracului, n-am auzit-o decât eu, însă vânătaia de la pişcătură va rămâne câteva zile bune…
- Vezi, Mona, acuma e bine că nu eşti măritată, că n-are cine face spume la gură când te vede învineţită de altul.
- Da’ să vezi ce stil turbat are. Nu ca orice om normal, să mă ciupească de ţâţe sau de cur, nuuu, el m-a pişcat de spate – şi nu oricum, ci violent, de-am crezut că-mi smulge o bucată de piele. M-am abţinut cu greu să nu ripostez şi-acuma îmi pare rău, trebuia să-i trosnesc vreo două peste mutra aia nasoală, de să-i vină minţile la cap. Şi-apoi tot el cu propunerile: că ne cunoaştem de multă vreme, că să mă înţeleg cu el, că nu mai face… mă rog, tot tacâmu’. Până la urmă l-am convins să plece, ba chiar am vrut să-l ajut cu un picior în cur, să iasă mai repede, numai că l-am auzit zicând ceva despre divorţ, despre împărţirea bunurilor, şi m-am gândit că poate a avut necazuri în familie, sărmanul, de aceea s-o fi îmbătat.
- Măi, fată, nu te gândi cumva la prostii. Ăsta-i prea sărac şi prea bătrân pentru tine, chiar dacă divorţează.
- Ce ai, dragă, ai înnebunit? Mie să-mi trebuiască aşa ceva? Apoi şi să fie mai tânăr ca mine, n-am să-mi iau niciodată de bărbat un scriitor! Că ăştia, după ce că se cred tare deştepţi, mai sunt şi ciudaţi şi obsedaţi!