Petru Creţia (n. 21 ianuarie 1927 Cluj-Napoca – d. 14 aprilie 1997 Bucureşti) a fost un profesor de limba greacă, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist şi traducător român.
A urmat Facultatea de Limbi Clasice în cadrul Universităţii Bucureşti, luându-şi licenţa în 1951. Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Secţia de Limbi Clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Între 1971 şi 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 editează, alături de Dumitru Vatamaniuc şi un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia naţională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediţia Platon la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum.
Au trecut aproape 12 ani de la moartea lui. Nu-mi amintesc ca în anul 2007, cand era vorba de o cifra rotunda, sa fi citit in presa culturala sau in ziarele centrale vreo vorba despre ce rol a jucat Petru Cretia in cultura romana a ultimelor decenii. Stia el ce stia despre insemnatatea numelui, atunci cand si-a dedicat una din ultimele carti, "Luminile si umbrele sufletului", "celor fara nume".
De multe ori, uitarea poate face ca insemnatatea unui nume propriu sa ramana doar undeva in memoria initiatilor, fara sa patrunda in memoria colectiva, din cauza prejudecatilor care, tot el spunea, "stau intre noi si adevarurile despre noi". Petru Cretia are toate datele sa fie un astfel de caz. Consacrarea in cercul specialistilor si cea la scena deschisa sunt, si in acest caz, doua lucruri diferite. Cel care i-a tradus pe Platon, Virginia Woolf sau Marguerite Yourcenar in romaneste risca sa ramana "fara nume". Iata ce isi dorea, scriind la ultima carte: "Despre cei nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care au fost sarea pamantului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise randurile aceastea. Cred ca nu e nimeni dintre noi care sa nu fi cunoscut asemenea oameni. Sa-i inmultim cu numarul incalculabil al generatiilor, cu intinderea continentelor si cu puzderia insulelor si, adunandu-le, in gandul nostru, umbrele fara nume si chip, sa-i celebram o clipa, aici si acum, in zarva plina de nume a istoriei."
Purtator de virtuti clasice.Asadar, cand s-a prapadit, destul de grabit, chiar la 70 de ani, Petru Cretia era deja unul dintre acei traducatori cum rar se nasc in oricare spatiu geografic, un traducator din greaca veche, latina, italiana, franceza, engleza. Era de mult un filolog reputat printre universitari si cercetatori, desi nu isi construise niciodata reputatia, lucru care este o operatiune pragmatica de durata. Petru Cretia era, intr-un fel, intruchiparea tipulului clasic de iubitor de carte: retractil, iubitor de solitudine, inarmat cu o politete care nu mai apartinea deceniilor de dictatura in care si-a trait cea mai mare parte din viata si pe care a criticat-o la Romania Libera cu putin inainte de decembrie 1989, pentru crime impotriva umanitatii si a culturii. Savantul era purtator de virtuti clasice, si ele demodate: demnitate, cuviinta, vrednicie, curaj, rabdare si... incredere. De altfel, impreuna cu contrapartida viciilor, ele fac obiectul volumului de eseuri deja amintit, "Luminile si umbrele sufletului".Isi publicase deja cartile sale cele mai importante, care nu sunt deloc multe: "Catedrala de lumini. Homer, Dante si Shakespeare" (considerat cel mai reusit studiu al sau, care analizeaza poetica luminii la scriitorii pe care se fundamenteaza canonul literar occidental), "Epos si Logos. 25 de studii si interpretari". Cat priveste literatura propriu-zisa, e vorba in primul rand despre doua volume-hibrid, de reflectii imbracate modern intr-un lung poem in proza: "Norii", de fapt debutul sau editorial din 1979, cu care a si luat Premiul Uniunii Scriitorilor, si "Oglinzile", in 1993. Iata un mic fragment din prima carte, ilustrativ pentru stilul Petru Cretia: "Priveste mereu si indura mereu si bucura-te ca de fapt totul ar putea fi altfel si bucura-te ca se intampla sa fie tocmai asa si ca datului si marginirii poti sa-i raspunzi cu nesfarsita libertate a iubirii, care este totodata acceptare si depasire a datului, incatusare si vis." Publicase, de asemenea, si volume de poezie: "Pasarea Phoenix", "In adancile fantani ale marii".
Tradusese mult, de la cartile "Noului Testament", despre care si scrisese, pana la literatura moderna franceza si britanica. Prestigiul de erudit se datora tuturor acestor componente: traducator, scriitor, universitar, moralist obsedat de locul omului in lume. Cu alte cuvinte, isi gasise un teritoriu al spiritului departe de mediocritate, pe care o credea nociva. In volumul de eseuri pe teme morale din 1995 o definea astfel: "Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor."Eminescolog cu masuraExista insa o ipostaza a eruditului datorita careia el ar putea ramane mai bine infipt in alunecoasa memorie culturala: aceea de eminescolog. Contributiile sale stiintifice in domeniu au venit la un moment in care limba de lemn si lipsa de continut paralizasera domeniul, parca intepenit in clisee si incapabil sa mearga mai departe. In 1993, Petru Cretia devenise director onorific al Centrului National de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipotesti. Pasiunea sa pentru opera singulara a lui Eminescu era mult mai veche.Intre 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licenta in filologie clasica) si 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. Dupa epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Romane, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, inceputa de Perpessicius. Cariera sa de eminescolog este pusa sub lupa intr-un volum-marturie: "Testamentul unui eminescolog" (1998). Dupa doua decenii de cercetare savantul a avut curajul de a veni cu o teza proprie despre locul, sufocat de clisee, al poetului in cultura noastra: "Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie in nici una dintre trasaturile lui si ale ei. Ne recunoastem in el pentru ca este mare si pentru ca este atipic intr-un fel compensator." (in treacat fie spus, seamana cu o idee din mai complexa teorie a criticului american Harold Bloom despre William Shakespeare, "centrul canonului occidental").Doctul sau exercitiul de admiratie fata de o opera mai mult umbrita decat luminata de un mit este remarcabil. Pe erudit l-a interesat un Eminescu-obiect de cercetare istoriografica si biografica, nu un poet-icon, nu o "imagine" conditionata de prejudecati si stereotipii, diferite de la o epoca la alta. Cat despre viziunea sa asupra mitului poetului, ea este sintetizata in studiul "Cultul lui Eminescu", inclus in acelasi volum, la mare pret pentru specialisti.Lui Petru Cretia ii repugnau superficialitatea, lipsa masurii si festivismul. Fara indoiala ca la 21 ianuarie, ziua sa de nastere, tonul festivist ar fi insemnat o nuca in perete. Ar fi fost nevoie doar de o consemnare a zilei eruditului care a scris, in "Norii", ca in fiinta omeneasca exista ceva ce nu se schimba niciodata: "Oricat am trai, oricate intamplari am indura sau am aduce in lume, oricate schimbari s-ar petrece in lume si in noi, ceva din noi ramane vesnic neschimbat. Fiind pasibili, este de cautat, prin continutul ei, forma prin definitie de neschimbat a pasiunilor noastre. Este posibil ca aceasta cautare sa fie fara rezultat, ori ca un rezultat inanalizabil si aproape mut. Dar e de incercat, intai in sfera amintirii, unde amagirea e poate graitoare, poate doar pe jumatate."
Exerciţiu metric
Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,
Albe rugi se izbesc de ceruri,
Vârste vechi se întorc şi stau
Otrăvite-n lume.
Ochii vechi au uitat durerea,
Timpii noi se opresc în maluri,
Greu se întorc spre izvor
Pierdutele ape.
Oarbe rugi se izbesc de arme,
Nu mai ştim dacă timpul trece,
Greu învinge gândul cel drept
Nelegiuirea.
Negru stă între pulberi timpul,
Greu te speli de noroiul lumii,
Rupte lănci zăbovesc în carnea
Neizbăvirii.
Neamuri vechi putrezesc în umbră
Greu răbdând umilinţa rece,
Fără saţ sug din vlaga lumii
Viermii puterii.
Vino timp să deschizi în ziduri
Mândre porţi înspre legi necalpe,
Drepte ruguri să aprinzi în seara
Dreptei osânde.
Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,
Albe rugi se izbesc de ceruri,
Vârste vechi se întorc şi stau
Otrăvite-n lume.
Ochii vechi au uitat durerea,
Timpii noi se opresc în maluri,
Greu se întorc spre izvor
Pierdutele ape.
Oarbe rugi se izbesc de arme,
Nu mai ştim dacă timpul trece,
Greu învinge gândul cel drept
Nelegiuirea.
Negru stă între pulberi timpul,
Greu te speli de noroiul lumii,
Rupte lănci zăbovesc în carnea
Neizbăvirii.
Neamuri vechi putrezesc în umbră
Greu răbdând umilinţa rece,
Fără saţ sug din vlaga lumii
Viermii puterii.
Vino timp să deschizi în ziduri
Mândre porţi înspre legi necalpe,
Drepte ruguri să aprinzi în seara
Dreptei osânde.
Incongruenţă
Aşa se-ntâmplă printre întâlniri şi ani,
Să fii mult prea adesea căutat şi chiar cumva găsit
Acolo unde nici nu eşti şi nici nu ai cum fi.
Şi să-ţi rămână necăutată şi dinainte pierdută
Fiinţa dreaptă,
Însemnarea ei,
Belşugul ei însingurat şi neminţit.
Dar dragostea de soartă e o patimă mai mare
Decât orice pătimire,
Decât orice soartă.
Tu, dulce-neagră
Tu dulce-neagră, furios amară
Esenţă
Care bântui arborii şi gândul,
Făcând şi desfăcând gânduri şi lumi,
Iluminând pe dinlăuntru pătimirea
Şi sfâşiind fragila rezistenţă
A clipelor chemate să se ducă
Şi să urce
În alt timp.
Ţie, trecere şi stavilă, ar trebui să-ţi dăm
Un nume
Pe care iadul fiinţei să nu-1 ştie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu