Publius Ovidius Naso

Aşa cum scrie el însuşi în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în oraşul Sulmo (astăzi: Sulmona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparţinea nobilimii şi-l destinase funcţiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuşi carierei artistice. Îşi completează cultura la Atena şi, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia şi Asia Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus şi duce o viaţă extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăţi şi printre protectori se află însuşi împăratul Augustus. După moartea lui Horaţiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut şi apreciat poet din Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neaşteptat, fără o hotărîre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăşte exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe ţărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai uşoară („relegatio”) şi nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuşi scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie şi o greşeală.
Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicţie cu principiile morale stricte ale împăratului, deşi această operă fusese publicată cu câţiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă şi la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.
Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obţină graţia lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmaşul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost şi înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viaţă. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale (Tristia, III, 73-76):
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”.

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.


Leandru către Hero

Abydyanul cu drag te salută, copilă din Sestus;
Fără-ale mării furtuni, însuşi la tine-ar veni.
Dacă ţin zeii la mine şi sunt în iubire ferice,
Tu vei citi cu ochi plânşi vorbele-acestea ce-ţi scriu.

Ei însă nu-mi sunt prielnici; de ce-mi împlinesc cu greu ruga
Şi nu mă lasă să trec apele ca de-obicei?
Vezi ce nori negri ca smoala-s pe cer, furioasele valuri
Ce nu le pot înfrunta navele repezi în larg.

Plin de-ndrăzneală un singur năier a ieşit din port astăzi;
Ai să primeşti dar, prin el, cartea ce-acum îţi trimit.
Îl însoţeam dac-atunci când da drumul odgoanelor prorei
N-avea Abydosul tot ochii spre noi aţintiţi.

N-aş fi putut să-mi feresc de părinţi, ca-nainte, iubirea;
Taina ce-n suflet păstrez s-ar fi putut arăta.
"Du-te", -ncheind-o cu grabă i-am spus, "fericită scrisoare,
Căci în frumoasele-i mâini ea te va ţine curând.

Poate de buzele ei să te-atingă în clipele-acelea,
Vrând să desfacă-al tău nod cu dinţişorii ei albi".
Vorbele-acestea rostii într-un murmur uşor: pe tăbliţe
Dreapta mea a aşternut cele ce-aveam să-ţi mai spun.

Cât aş dori să-mi slujească la-not, să nu-mi ţină condeiul
Şi pe-ale apelor căi să mă ajute din nou.
(Mai potrivite sunt ele să bată tăcutele valuri,
Totuşi şi dorului meu sol credincios îi pot fi).

Noaptea a şaptea se scurge, mai mult de un an mi se pare
Că, turburate mereu, apele mării mugesc.
Neliniştitele nopţi de-mi aduseră-a somnului pace,
Fie şi-al mării talaz cât mai lung timp potolit!

Plin de-ntristare privesc depărtatul tău ţărm de pe-o stâncă
Şi, fiindcă nu pot veni, gândul meu doar ţi-l trimit;
Văd pe al turnului vârf licărind veghetoarea lumină!
Ochii prin noapte-aţintind, caut s-o am în priviri.

Mi-am aruncat de trei ori pe uscate nisipuri veştmântul
Şi m-avântai de trei ori drum prin primejdii să-mi tai.
Furiile mării-mi întoarseră însă nebuna-ndrăzneală
Şi-n ale apei vâltori mai că era să m-afund.

Dar tu, cel mai sălbatec din vânturi cu repezi aripe,
Spune-mi de ce, îndârjit, pururi cu mine te lupţi?!
Tu, dacă nu ştii, Boreu, doar pe mine mă bântui, nu marea.
Ce-ai face dacă şi tu ai şti de-al dragostei dor?

Cât ai fi tu de-ngheţat, zvânturatule, n-ai să poţi spune
Că de-al dragostei foc n-ai fost în Atica-ncins!
Ţie de ţi-ar fi oprit cineva a văzduhului cale
Când pe-Ortihya răpeai, cum oare ţi-ar fi venit?

Cruţă-mă, rogu-te şi mai alin potriveşte-ţi suflarea,
Şi-al lui Hippotes nepot nu-ţi deie grele porunci!
Geaba îi cer, că la rugile mele cu murmur răspunde,
Apele tot vânzolind peste întregul adânc.

("al lui Hippotes nepot" - este vorba despre Eol, zeul vântului - n.r.)

Cum nu-mi dă Dedal acum îndrăzneţele sale aripe!
Chiar dacă ţărmul ce-i zis al lui Icar e prin jur,
Voi înfrunta orişice; să-mi văd numai purtat prin văzduhuri
Trupul acesta ce-n val deseori s-a legănat.

Dar pe când toate, şi vântul şi apa-mi stau stavilă-n cale,
Gândul mă duce-napoi spre al iubirii-nceput.
Când era-n scapătul zilei (o! scumpă îmi e amintirea!)
Din părintescul cămin îndrăgostitu-ţi ieşea;

Apoi pe ţărm lepădându-mi veştmântul odată cu teama,
Braţele-ncet îmi mişcam cale croindu-mi prin val.
Tremurătoarea făclie a lunii mi-era călăuză,
Blândă lumină vărsând pe mişcătoare cărări.

"Zână cu dalbă lucire-i spuneam înălţându-mi privirea
Dă-mi ajutor, nu uita Latmos şi peştera lui.
Endymion ţi-a lăsat duioţie în inima-ţi caldă;
Ochii ţi-i pleacă, te rog, şi către tainicu-mi dor.

Tu, o zeiţă, la un muritor coborai de pe boltă:
Drept grăind, şi eu doresc la o zeiţă s-ajung.
Nu mai vorbesc de-a ei fire asemeni cereştilor fiinţe,
Dară un chip ca al ei numai zeiţele au.

În frumuseţe doar tu şi Venera puteţi s-o întreceţi;
Dacă nu crezi ce grăiesc, însăţi te du s-o priveşti.
Cât străluceşti tu pe cer, argintie, cu dalbele-ţi raze,
Că pe toţi aştrii întreci cu ale tale lumini,

Astfel şi ea-ntre frumoase e cea mai frumoasă din toate;
Cynthia, dacă nu crezi, nici tu n-ai chip luminat"
Vorbe de-acestea rosteam şi asemenea-acestora multe,
Noaptea când îmi deschideam drum prin al apei noian.

(Cynthia este un alt nume purtat de zeiţa Artemis sau Diana, născută pe muntele Cynthus - n.r.)

Unda-ntorcea în sclipiri luminoasa icoană a Lunii,
O strălucire de zi prin întuneric cernind.
Nu-mi ajungea dinspre larg în urechi nici un zgomot sau sunet,
Apa domol murmura când o brăzdam înotând;

Doar alcionii păstrând amintire duioasă lui Ceyx,
Nu ştiu ce strigăt scoteau ce semăna cu un plâns.
Umeri şi braţe de-acum obosite-mi slăbiră la urmă,
Dar prin sforţări izbutii să mă ridic iar din val.

(alcionii sunt păsări de mare; se spune ca fiica lui Eolus, Alcyone, era atât de fericită alături de soţul ei Ceyx, încât Hera, din invidie, i-a prefăcut în păsări. După o altă versiune, Ceyx a murit înecat în timpul unei furtuni. De durere, Alcyone s-a aruncat şi ea în valuri, dar zeii, înduioşaţi de soarta lor, i-au metamorfozat pe amândoi în păsări marine - n.r.)

Când de departe-am zărit felinarul: "La focul acela
Este şi-al meu -am grăit - ţărm, unde-i dragostea mea"
Şi deodată-obositele-mi braţe prind iarăşi putere,
Parcă şi trupului meu valul mai moale-i era.

Nu mai simt unda-ngheţată venită din fundul strâmtorii,
Pieptul atât mi-e cuprins de-nflăcăratul meu dor.
Ţărmul se-apropie-ntr-una, cu cât-naintez spre acesta;
Calea cu cât s-a scurtat, eu pe atât mă zoresc.

Când în sfârşit ai putut să mă vezi, cu privirile tale
Mă-mbărbătezi şi-mi sporeşti vlaga din trup şi mai mult.
Eu mă silesc doamnei mele să plac la înot şi atuncea,
Braţele mele mişcând cu dibăcie pe val.

Doica ta poate abia să-ţi împiedice paşii spre mare
(Căci am văzut-o atunci, fără ca tu să mi-o spui).
Totuşi ea nu izbuti să te ţină să vii pân-la coastă
Şi să nu-ţi uzi piciorul de-o unduire de val.

Ne-mbrăţişăm fericiţi şi schimbăm sărutări drăgăstoase,
Vrednice, marilor zei, mări pentru ele să trec!
Şi de pe umerii tăi îmi arunci peste umeri o mantă;
Înrourate de val, pletele mi le usuci.

Ce mai urmează-i o taină pe care doar noi o cunoaştem,
Noaptea şi-acel felinar ce-mi luminează din turn.
Iar bucuriile nopţii de-atunci nu pot fi numărate,
Cum nu se pot socoti algele din Hellespont.

Vremea zburdării ascunse cu cât ne era măsurată,
Noi pe-atât căutam s-o folosim mai din plin.
Soaţa lui Tithon de-acum alunga dinaintea ei noaptea,
Sol Aurorei, pe cer dalbul luceafăr sclipea.

Ne sărutam cu nesaţ, şi-n grabă, plângându-ne-ntr-una
Că vremea nopţii trecu prea iute pentru-amândoi;
Ghesul amarnic al doicii ne-a pus şovăielilor capăt
Şi de la turn am pornit spre-nfriguratul meu ţărm.

Mă depărtai către Marea Fecioarei cu ochii în lacrimi
Şi, cât putui să zăresc, tot către tine privii.
Înotător fără seamăn mă cred, când pornesc înspre tine;
Drept să-ţi spun, când mă întorc, parcă-s scăpat de la-nec.

Dacă mai vrei să mă crezi, către tine mi-i calea uşoară;
Apele - munţi neclintiţi la-napoiere îmi par.
Cine-ar crede? Chiar patria mea o văd iar cu mâhnire!
În părintescu-mi oraş, da, cu mâhnire trăiesc.

Vai! prin iubire uniţi, ne desparte noianul de ape!
Suntem un gând amândoi şi-aceeaşi ţară s-avem!
(Sestus să-mi fie oraşul ori Abydosul ţie să-ţi fie drag)
Când e furtună în larg, pentru ce mă frământ şi eu oare?

Vânturi, uşoare pricini, calea de ce mi-ar opri?
Încovoiaţii delfini ne cunosc de pe-acuma iubirea;
Peştilor, oaspeţi în val, nici lor nu sunt neştiut.
Calea ce tot îmi croiesc prin tăcerile lungi ale apei

E ca făgaşul ce-l bat nenumăratele roţi.
Mă văitam alte dăţi că n-aveam decât drumul acesta:
Astăzi de vânturi mă plâng că şi pe-acesta mi-l iau.
Valul lovind mereu ţărmul, e albă a Hellei strâmtoare;

Vasele-n portul lor chiar sunt ocrotite cu greu.
Marea aceasta când luă, de la fata-nghiţită de valuri
Numele ei, şi pe-atunci cred că la fel arăta.
Faima ei rea dobândită prin pierderea Hellei, ajungă-i!

Numele fie-i legat numai de-un singur omor!
Cât pizmuiesc eu pe Phryxus purtat de miţosul berbece
Cu străluciri aurii, peste adâncile mări!
Totuşi eu nu am nevoie de năvi ori berbeci să-mi ajute,

Apa mi-este de-ajuns ca s-o brăzdez liniştit.
N-am de la cine-nvăţa, să mă lase să-not doar în voie
Şi am să fiu călător, înotător şi năier.
Nu mă voi călăuzi după- Arcturus ori Ursa cea mare,

Steaua dintâi ce-ndruma pe tyrieni mai ales.
Alţii privească la Polul de gheaţă parrhasica Ursă
Ale Cununii luciri ori Andromeda pe cer,
Nu vreau pe cele iubite de Zeus, de Perseu şi de Bachus

Drept călăuză să am pe îndoielnicu-mi drum.
Este o altă făclie mai sigură mult pentru mine,
Dragostea mea ce-mi va fi astru în întunecimi.

Merg sub privirea-i la Colchos, la capătul Pontului însuşi,
Unde thessalicul vas după grea cale a ajuns;
Şi pe-acel tânăr Palemon îl pot la înoturi întrece,
Şi pe acel ce mâncând o buruiană fu zeu.

Deseori braţele mele de-atâtea mişcări îmi slăbiră,
Pe nesfârşitul întins greu le puteam încorda;
Când le-am zis însă: "Răsplată de seamă vă dau de-osteneală,
Am să vă pun căpătâi doamnei curând după gât",

Fără zăbavă îşi luară avânt să primească răsplata,
Ca armăsarul elid, care-a trecut de stănog.
Prea credincios în iubirea ce inima-mi înflăcărează,
Vin după tine ce pari vrednică-n cer să trăieşti;

Vrednică, sigur, de cer, dar rămâi câtva timp şi pe lume,
Ori o cărare să-mi dai către lăcaşul ceresc.
Eşti lângă mine şi bietu-ţi iubit prea puţin te-ntâlneşte;
Marea când s-a răzvrătit tulbură sufletul lui.

Ce-mi foloseşte că despărţitoare e-o mare-aşa mică,
Dacă-ntr-un drum aşa scurt piedică apa îmi stă?
Parcă-aş dori a mea doamnă să fie la capătul lumii,
Cât mai departe, să am pururi nădejdea la ea.

Inima-mi arde mai tare cu cât mi te ştiu mai aproape;
Chiar de-mi lipseşti uneori, totuşi nădejdea-mi păstrez.
Mai că ating ce iubesc, aşa mare ni-i vecinătatea;
Iată ce, vai, atât de des lacrimi îmi stoarce din ochi.

Nu-i ca şi când urmăreşti nişte roade ce-ţi fug dinainte
Ori ca şi când vrei să sorbi apă din valul fugar?
Să mi te îmbrăţişez numai când îmi îngăduie marea
Şi pe furtună nicicând să nu pot fi fericit?

Mai nestatornic ce e decât vântul şi valul pe lume?
Oare pe valuri şi vânt pururi nădejdea să-mi pun?
Încă furtuna-i în toi; ce va fi când Pleiadele, Capra
Şi cu Boarul, uniţi, marea mi-o vor vânzoli?

Ori nu ştiu însumi de ce sunt în stare, ori, nesocotită,
Dragostea însăşi atunci mă va trimite-n vâltori.
Şi să nu crezi că-ntr-un timp depărtat împlini-voi aceasta:
Cât de curând vei afla făgăduiala că-mi ţin.

Nopţile ce vor urma, de va fi tot furtună pe mare,
Prin grozăviile ei voi încerca să răzbat.
Ori voi avea fericirea să ies din ispravă cu bine,
Ori frământatei iubiri capăt prin moarte-am să pun.

Totuşi doresc, cel puţin, să fiu dus înspre părţile tale
Şi să-ţi ajungă la ţărm trupu-mi de val aruncat.
Ştiu, ai să plângi şi-ndurându-te atunci să pui mâna pe dânsul,
Îi vei striga: "Numai eu pricină morţii ţi-am fost"

Te-ndurerează, desigur, icoana aceasta de jale,
Inima-ţi va sângera slovele mele citind.
Nu te-ntrista, încetez; dar ca marea să fie-mblânzită,
Cât mai curând să-ţi uneşti ruga ce faci cu a mea.

Fie o vreme senină atât cât trec marea la tine;
Când al tău ţărm am atins, iar bată vântul cât vrea.
Ocrotitor al corăbiei mele e portul acesta;
Altundeva nicăieri nu mă pot adăposti.

Şi să mă-nchidă Boreu unde traiul îmi e aşa dulce;
Leneş voi fi la-notat şi-am să mă fac chibzuit.
Undelor n-am să arunc niciodată vreo vină că-s surde,
Că-notătorilor pun piedici la trecerea lor.

Ţină-mă vântul cel aspru şi dragostea-n braţele tale,
Două pricini ce doresc să mă oprească mereu.
Când înceta-va furtuna, din mâini îmi voi face iar vâsle,
Ai însă de felinar grijă să fie aprins.

Ţină-ţi acum de urât peste noapte scrisoarea aceasta;
Ce mai doresc e să pot cât de curând s-o urmez.



(Leandru, tânăr originar din Abydos, îndrăgostit de Hero, preoteasa zeiţei Venus, din Sestus, trecea în fiecare noapte înot Hellespontul, strâmtoarea Dardanele de astăzi, ca să-şi vadă iubita, călăuzit de un fanal pe care aceasta îl aprindea de fiecare dată în vârful unui turn. Odată, surprins de furtună, Leandru îşi pierdu viaţa, înghiţit de valuri. Deznădăjduită, Hero s-a aruncat şi ea în mare din înălţimea turnului - n.r.)
traducere şi note Maria-Valeria Petrescu, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti 1977