T. S. Eliot

Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock


S'i' credesse che mia riposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse,
Ma pero che gia mai di questo fondo
Non totno vivo alcun, s'i' odo il vero
Senza tema d'infamia ti rispondo.
INFERNUL, Cântecul XXVII, V. 51-67


Să mergem, deci, acuma amândoi,
Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;
Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu şoapte,
În albe nopţi într-un hotel cu camere de-o noapte
Şi-n searbăde localuri cu resturi vechi pe dale;
Străzi înşirate ca lungi vorbe plicticoase
Ce urmăresc insidioase
Să te aducă la copleşitoarea întrebare
O, nu-ntreba... "Care anume, oare?"
Să mergem, deci, în vizită.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă botul de ferestre
A lins cu limba colţurile serii,
A zăbovit prin bălţi şi prin canale,
A luat apoi pe spate funingine din hornuri,
Alunecând de pe terasă, dintr-o dată a sărit,
Şi observând că-i noapte dulce de Octombrie,
A dat clădirii încă un ocol, şi-a adormit.

Şi-ntr-adevăr, e timp destul
Ca fumul galben lunecând pe stradă
Să-şi frece spatele de geamuri;
E timp destul, e timp destul
Ca să-ţi compui o faţă pentru feţele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori şi să dai viaţă,
Şi pentru toate muncile şi zilele acestor braţe care
Ridică şi-ţi aruncă în talger o-ntrebare!
Timp pentru tine, şi timp pentru mine,
Timp pentru zeci de şovăieli,
Zeci de vedenii şi de socoteli,
Înainte de ceai şi sandviciuri fine.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Şi-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb "Îndrăznesc?" şi din nou "Îndrăznesc?"
Timp să mă-ntorc şi pe scări să pornesc,
Cu o pată în creştet, deoarece chelesc-
(Or să spună: "Vai ce chelie!")
Cu haina, cu băţosul meu guler sub bărbie,
Şi cu cravata scumpă, discretă, prinsă-n ac-
(Vor spune: "Ce picioare şi mâini subţiri are!")
Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au reversul.

Fiindcă le ştiu pe toate, da - pe toate,
Ştiu după-amiaza, seara, dimineaţa,
Cu linguriţe de cafea mi-am măsurat viaţa;
Ştiu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăpere
Pot să cutez eu oare?

Cunosc şi ochii, îi cunosc pe toţi,
Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită.
Şi, prins într-o formulă, mă zbat ca într-un ac,
Şi când mă zbat fixat de ziduri grele
Cum aş putea să fac
Să scuip tot praful zilei şi-al drumurilor mele?
Pot să cutez eu oare?
Şi braţele le ştiu, le ştiu pe toate,
Purtând brăţări, şi albe, dezbrăcate
(Dar în lumină estompate de puful castaniu!)
Oare parfumul vreunei rochii
Din vorbă mă abate?
Braţe ce cad pe masă sau într-un şal se învelesc.
Ar trebui atunci să îndrăznesc?
Şi oare cum ar trebui să-ncep?

Să spun c-am mers pe străzi înguste pe-nserat,
Privind la fumul ce urca din pipele unor bărbaţi
Stând singuri, în cămaşă, la ferestre?

Mai bine aş fi fost cleşte tăios
Gonind pe fundul mărilor tăcute.

Şi doarme-amurgul sub atâta pace!
Mângâiat de degete lungi,
Adormit...obosit...sau poate se preface,
Aici, alături de noi doi, întins pe-acest covor în dungi;
Voi fi destul de tare, după ceai, prăjituri, îngheţată,
Să-mping momentul pân-la criză, dintr-o dată?
Dar deşi am plâns şi-am postit, deşi am plâns şi m-am rugat,
Deşi mi-am văzut capul(uşor chel) dus pe tavă,
Nu sunt profet - problema nu-i prea gravă;
Mi-am văzut grandoarea pâlpâind abia
Şi-am văzut eternul Lacheu cum îmi ţinea blana şi chicotea,
Şi, pe scurt, m-am speriat.

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ca după ceai, dulceţuri şi porţelanuri fine,
În conversaţie cu tine,
Ar fi avut vreun rost ca, surâzând,
Să dau pe faţă ce aveam de gând,
Şi, îndesând tot universul ca într-un balot,
Să-l împing spre întrebarea copleşitoare
Spunând: "Sunt Lazăr cel sculat din morţi,
Mă-ntorc să vă spun totul, absolut tot" -
Când aranjându-şi perna sub cap, oricare
Putea să zică: "Nu,
Nu asta am dorit."

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ar fi avut vreun rost,
După amurguri, parcuri şi străzi abia stropite,
După romane, ceşti de ceai şi rochii târâte pe covor -
Şi câte altele de genul lor?
Nu, mi-este imposibil să spun tot ce gândesc!
Dar, ca şi când lanterna magică ar fi zvârlit nervii-n desene pe-un ecran,
Nu ar fi fost cu totul de prisos
Ca una, aşezând o pernă sau aruncând un şal pe jos,
Întoarsă către geam, să fi rostit:
"Nu,
NU asta am dorit."

Eu nu sunt prinţul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul şambelan, fac parte
Din cei care împing acţiunea mai departe;
Dau sfaturi prinţului, nu şovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Ştiu să mă port, precaut şi meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puţin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.

Îmbătrânesc...îmbătrânesc...Ar trebui un pic
Manşeta pantalonilor să mi-o ridic.

Să muşc fructul dintr-o dată? Să port părul dat pe spate?
Pe faleză-n haine albe de flanel mă voi abate.
Auzit-am cum sirene cântă-n larguri depărtate.

Nu cred că eu sunt cel sortit cântării.

Le-am văzut pe valuri călărind în larg.
Pieptănând al spumei păr căzut pe spate
Apa albă, neagră joacă-n vânt, se zbate.

Petrecem în iatacurile mării,
Lângă nimfe care poartă alege roşii-brune stăm,
Până ce voci omeneşti ne trezesc, şi ne-necăm.




traducere: Ştefan Augustin Doinaş