George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron, s-a născut în 22 ianuarie 1788 la Londra şi a decedat în 19 aprilie 1824 la Mesolongion, Grecia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morţii poetului.
Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci şi vieţii sale, trăită în extravaganţă, cu numeroase poveşti de dragoste, datorii, despărţiri, acuzaţii de incest şi sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău şi periculos pentru al cunoaşte”. Byron a fost un lider regional al organizaţiei revoluţionare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei şi mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independenţă grecesc, fapt pentru care grecii îl consideră un erou naţional. El a murit din cauza febrei în Mesolongion.
Arpa lui David
Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!
Câţi i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,
De repentire, de rugă, d-extaze.
Acele lacrime varii şi multe
O consacrară Domnului sfântă.
Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.
Ea străbătea prin dulcele-i accente
Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet;
Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.
Arpa lui David era mult mai forte
Şi decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.
Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:
Tresăreau munţii, se plecau cedrii.
Aspirat-au şi s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.
D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul şi pietatea
Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri
Ce ies din porţile cerului sacre,
Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.
Cântarea dracilor în preziua potopului
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Om nu va mai fi, jertfa va lipsi.
Al nostru tiran fără de prinos
Va cere-n zadar scrumul cu miros.
Cine-i va jertfi? cine-i va jertfi?
Şiroiul căzând, valul alergând
Lumea va-nghiţi; şi vântul turbat,
Peste ocean zburând dezlănţat,
Alţi munţi va nălţa, unda volborând.
Blan, bluc, colcăind, flis, vluc, lung plesnind,
Luciul lung întins va fi un mormânt,
Mormânt de triumf, mormânt tot pământ.
Ha, ha, ha, ha, ha, ce luciu sclipind!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Vom vedea pierind, murind şi murind
Neamul omenesc atât îngâmfat
D-al lui ticălos lut de defăimat.
A! ha! neam trufaş, te-am văzut pierind;
Oasele-ţi albind, spălate sclipind,
Prin peşteri, prin văi, prin munţi s-or opri;
Apa ne-ncetat tot le va goni,
Şi moartea cu noi va privi rânjind:
Totul vedem rupt, susul peste subt:
Leul verşunat, tigrul furios
Loc îşi vor căta cu mielul fricos,
Pare c-ar fi fraţi ş-un lapte au supt.
Izvor cu şiroi spumegând vâjoi,
De sus şiroind, de jos volborând,
Totul dezlegând, totul mestecând, --
Ce haos frumos! umed muşuroi!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Moartea-apoi va sta, puţin va-nceta.
Pe dărâmături alţi oameni mai noi,
Mai spurcaţi, mai răi, mai vrednici de noi
Se vor înmulţi, — ea-i va secera.
Aste risipiri vor naşte pieiri,
Alte fiinţi noi, veacuri, ani mai noi,
Alte boale noi, alte dureri noi,
Păcate mai noi, noi nelegiuiri.
Acei muritori — ce mai muritori! --
Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
Ură şi război, muncă,-mperecheri.
Ce mai muritori! ce mai muritori!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Aceşti omuleţi — ce mai omuleţi! --
Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
Ură şi război, muncă,-mperecheri.
Ce mai omuleţi! ce mai drăguleţi!
Ce mai omuleţi! ce mai drăculeţi!
Romanţă
I
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.
II
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.
III
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta
IV
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.
Traduceri de Ion Heliade Rădulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu