Mircea Sântimbreanu ar fi împlinit 83 de ani !

Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băiţa - d. 19 august 1999) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist şi producător de film. Este cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii şi pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a
condus-o. Ion Anghel Mânăstire este unul dintre romancierii valoroşi pe care Mircea Sântimbreanu i-a promovat pe prima scenă a literaturii române.
Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Şcoala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Şcoala elementară de 7 ani nr. 139 din Bucureşti, cartierul Rahova. Experienţa cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărţi pentru copii. Din anul 2000, şcoala poartă numele său.
La 20 mai 1996, Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetăţean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Ţării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.

HAMURABI


Pitită-n banca sa ca-ntr-o tranşee, ascunsă după meterezul din faţă — cel mai spătos coleg — Eugeniţa dintr-a cincea trăieşte emoţiile infanteristului în pragul atacului inamic.
„M-ascultă! M-ascultă!!! Şi nici titlul lecţiei nu-1 ştiu... Uf a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi", răsuflă ea uşurată şi se îndreptă în bancă, asudată, dar victorioasă. Slavă ţie, zeiţă a infanteriei fără muniţii, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugeniţa se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închişi, aşteptând glonţul rătăcit al vreunei întrebări.
"„Numai de nu m-ar pocni!" Ascultă paşii grei ai profesorului printre bănci şi se lipeşte şi mai tare de pupitru, ca un calcan de fundul mării.
«Babi... cum? Babilonienii? Cine-or mai fi şi ăştia? Sînt un popor care nu mai sînt?! Încurcată mai e şi istoria asta!... Dar nu trebuie să se vadă că nu ştiu", plănuieşte mica strategă, hotărâtă să folosească toate resursele camuflajului.
»O să ridic mâna la orice întrebare. Eu! Eu! Spun eu, tovarăşe profesor. În ce epocă au trăit? Ştiu eu? Eu! Spun eu!" Şi, lungită peste bancă, cu mâna în aer, pare o praştie întinsă, din care e gata să-şi ia zborul răspunsul.
„Am scăpat, am scăpat, se bucură fetiţa, întreabă pe ăi de nu: ridică mâna. Hehe...Ce războaie au dus? Au avut şi războaie?! ,. Numai de nu m-ar întreba... Eu! Eu! Hait, se uită la mine... O să dau drumu' la creion sub bancă... M-aplec şi-1 caut..." Stratega intră sub bancă. A găsit creionul şi, ghemuită dedesubt, îi roade nervoasă capătul. Uf, a răspuns altul. Iese strategic, ştergîndu-şi absorbită genunchii de praf.
„Cine a fost Hamurabi? De unde să ştiu eu? Sînt pierdută, iar se uită la mine! Acum o să scap penarul şi-o să adun toate peniţele, căpăţelele de creion, ascuţitoarea, guma... Până atunci o să răspundă altul...."
— Să spun eu?
Eugeniţa se răsuceşte cu inocenţă spre vecinul din spate, din stânga, din dreapta. „Eu?" Da, chiar ea. Infanteristul a fost lovit de moarte. Se ridică şovăitoare, palidă, şi îngaimă cu glasul pierdut:
— Ha... Hamuba... Habamu... Habar... n-am, tovarăşe profesor...


JOCUL CULORILOR


Nu-l ştiţi? Păcat! Dezvoltă imaginaţia, spiritul de observaţie, simţul culorilor, şi mai ales se poate juca peste tot. Acasă, în tramvai, la şcoala. Când unul pronunţă o culoare, tu trebuie să-i arăţi un obiect în care se găseşte acea culoare, şi asta rapid, cît numără până la cinci. Altfel, pierzi jocul. E un joc pasionant. Uiţi de toate, de joc, profesori, de lecţii şi, fără exagerare, chiar de recreaţii.
— Verde!
— Uite! în panglica mea.
— Galben!
— În lănţişorul de la gît.
— Albastru!
— În dunga de la ciorap...
— Violet. Violet o dată, violet de două ori; violet de trei ori...
— În călimară! Uf! De-abia l-am găsit!
Fata răsuflă uşurată. La tablă profesorul desenează harta, Africii, iar în clasă nu se aude decât mersul mărunt al creioanelor pe maculatoare... Şi şoptit, spre uşă:
— Maro... Maro unu, maro doi...
— La pantoful meu...
— Nu e maro, dragă, e cafeniu.
— E tot una, dragă. Maroul nu e cafeniu?
— Nu e, dragă. Cafeniul e cum e cafeaua, şi maroul, cum e castana.
La tablă profesorul vorbeşte despre Marea Roşie. Dar dânsul nu joacă jocul culorilor...
— Dragă, dar şiretul nu e cafeniu?
— Da, dar tu mi-ai arătat pantoful.
— Şi n-ai văzut şiretul?
— Bine... Fie cum zici tu. Cărămiziu! Cărămiziu de două ori... de trei ori... de patru ori!...
— În vaca domnului! Uite, s-a urcat pe bancă, mititica de ea. Vai,tu, ce emoţie am avut!... N-aveam cărămiziu...
Lecţia s-a terminat. Cele două prietene s-au întors acasă şi învaţă la geografie.
— Gata cu jocul! Trebuie să învăţăm.
— De ce, tu?
— Pentru că poimîine avem lecţie de control.
— Ei şi? împletim jocul cu învăţătura. Uite: unde se varsă Fluviul... Roşu?
— În lalea...
— Unde e Marea... Albă?
— În faţa de masă!
— Unde trăiesc vulpi... argintii? Argintii o dată... argintii
de două ori.
— În ibricul de pe bufet...
— Bravo! Ai văzut ce interesant e? Ce fluviu se varsă în Marea... Galbenă? Galben o dată...
Şi acum, vreţi să ne însoţiţi cîteva clipe la lecţia de geografie a clasei a VII-a de la şcoala unde învaţă cele două prietene?
Iată, la hartă o elevă arată cu beţigaşul în mână marile fluvii
siberiene.
Profesorul înclină capul aprobativ şi murmură satisfăcut.
Dar unde sînt prietenele noastre? Au răspuns? Să ne uităm în catalog. Într-adevăr, au fost ascultate... în dreptul numelor lor, în catalogul alb, văd doi de 3 cu cerneală roşie, puşi cu stiloul albastru al profesorului. Iar ele? Stau amîndouă galbene-verzui în banca de culoare cafenie, în timp ce o gîză cărămizie se urcă pe caietul cu scoarţe cenuşii, tremurîndu-şi în aer antenele negre...


OBIECT NEIDENTIFICAT


Obiectul fusese descoperit în curtea şcolii şi ceea ce izbise atenţia din prima clipă era lipsa lui totală de identitate. Era, într-adevăr, ceva „nemaivăzut", aceasta fiind singura precizare pe care — acum chiar, după atâtea studii la care a fost supus — o poate cineva face. Că tocmai acest fapt îl impuse interesului general este uşor de înţeles. Nimic mai captivant decît enigmele, se ştie. Şi astfel se face că, din momentul descoperirii sale, ciudatul obiect deveni un formidabil izvor de ipoteze. Cele mai multe vizau originea sa extraterestră.
— Un O.Z.N.?... Mă rog, dar în coperţi de vinilin?! Atunci un
mesaj din galaxie?! Da, dar scris în ce fel de cifru? Un top de
hîrtie de ambalaj pierdut de niscaiva marţieni? Dar aceasta
înseamnă că marţienii cunoşteau marmelada şi slănina cu ale
căror urme era pe de-a-ntregul mânjit. Tulburătoare ipoteze!
Alţii, ceva mai precauţi, admiţând originea foarte îndepărtata a obiectului, o situau nu în spaţiu, ci în timp, apelând la arheologie sau paleontologie.
— Presupunând că a zăcut 5000 de ani sub dărâmăturile Babilonului, poate fi un obiect de uz casnic al vechilor sumerieni. Ei cunoşteau marmelada!
— E cu putinţă, obiectau alţii, numai că locul de baştină, poate fi mult mai probabil, Pompeiul. Obiectul a zăcut, desigur,sub un munte de cenuşă şi lavă vulcanică. De aici marea cantitate de cărbune şi grafit cu care pare acoperit.
În sfârşit, nu puţini încercau să-i identifice natura pornind de la posibila sa întrebuinţare. În acest sens se şi înregistrau, de altfel, presupunerile cele mai contradictorii.
- E o căciulă dintr-un fel de scoarţă de copac necunoscut, înclinau să creadă câţiva.
— Aş, cu aşa ceva se puteau înveli doar picioarele, susţineau alţii. E o primă formă de ciorapi sau obiele ale Omului Zăpezilor. Nu observaţi aceste foi? Par să fie frunzele unei ferigi geologice, pe jumătate carbonizate. Sau, poate, o armă de vânătoare de un tip special. Nu este exclus să fi folosit la azvârlirea de
praf în ochii unor necunoscute fiare...
Disputa era în toi şi se poate afirma că nimeni nu rămăsese în afara ei, când, brusc, apăru o nouă explicaţie. E drept, nici acum toată lumea nu e încă pe deplin convinsă, deşi argumentele nu sunt de neglijat. Şi cel mai puternic argument rămâne faptul că persoana în chestiune, dând explicaţiile de rigoare, nu ezita să îşi dea de zece ori pe minut cuvântul de onoare:
— Pe cuvînt că e al meu. E caietul meu de notiţe, pe onoarea mea. E maculatorul meu, băieţi, aveţi cuvântul meu de onoare.
Aşa o fi? N-o fi aşa?
— Băiatul are dreptate, zic unii. Doar nu-şi dă cuvântul de florile mărului.
— Dar atunci de ce nu poate explica deloc nici cum şi nici la ce îl foloseşte? Să arate, da, să arate în ce chip poate fi folosit un asemenea caiet de notiţe.
Adevărat, băiatul nu poate arăta. Continua doar să mormăie;
— Pe cuvînt că e al meu, pe onoarea mea...
Cercetările continuă. Deocamdată obiectul a fost depus la muzeu cu eticheta, foarte potrivită şi plină de prudenţă: Nu atingeţi obiectele expuse!